0732009198 | simina@revdepov.ro

Profil

Club Revdepov

Atelier online de scriere creativă – ediția 7

În scurt timp începem atelierul online de scriere creativă ținut de scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari, alături de autorii celor mai bune 9 texte primite la preselecție (textele au fost jurizate anonime de către antrenor). Mulțumim tuturor pentru interes, dacă n-ați intrat acum, vă așteptăm data viitoare cu un text mai bun!

Cei care se regăsesc pe lista de mai jos sunt rugați să ne confirme participarea până marți! (inclusiv)

Julia Both – Ploaia

Alexandra Clonțea – Fluor

Șerban Danciu – Clanța ușii mele

Cristina Dobrota – Perspectivă inversă

Cristian Dragomir – Aventuriera din pădure

Alina Godra – AH9N7

Manuela Klenke – Amintiri din străinătate

Andra Matis – Cadavrul din sufragerie

Mircea Tomescu – Matrimoniale

0
Cezarina Anghilac

Cezarina Anghilac publică o carte de povestiri

Cezarina Anghilac, absolventa noastră, a publicat de curând cartea Cine doarme și visează, la editura Tritonic. O puteți comanda de pe site-ul editurii sau o găsiți în librării.

Cezarina Anghilac

Povestește-ne despre tine, să ne facem o idee!

Am copilărit la malul mării, în Mangalia, și am crescut cu o foame cumplită de orice altceva: munți, păduri, deșerturi, mari orașe ale lumii. Cu toate acestea, nu mi-am dorit niciodată să mă fac explorator, arheolog, călător în jurul lumii, ci să fiu scriitoare. Mi se părea mie că, născocind povești, poți ajunge oriunde vrei tu. Și cine vrei tu. Între timp, m-am convis că nu este chiar așa – scrisul pleacă din tine, cu voia ta, dar nu te lasă acolo, în adăpostul tău cald, ci te trage după el, te smulge din rutină, din tabieturi, din pedanterie și, de cele mai multe ori, te izbește de pământ așa de tare încât lași în urmă o groapă care-ți păstrează forma. Aproape ca în desenele animate, numai că groapa nu este deloc adâncă, nu vezi mașinile frânând brusc în fața ei și ocolind-o apoi în scrâșnet de roți și de dinți; este doar o groapă, integrată perfect în orice peisaj românesc.

Am studiat sociologia și antropologia în București, am lucrat o vreme în cercetare de piață și consultanță, iar de aproape trei ani am schimbat direcția profesională înspre IT. Când nu scriu, adică în cea mai mare parte a zilei, îmi împart timpul între serviciu, familie (incluzând aici și trei pisici năstrușnice de rasă comună) și Revista de suspans, pe care o am în grijă din ianuarie 2016. Printre picături, citesc, croșetez, mă întâlnesc cu prietenii și încerc să îmi dovedesc că pot ajunge unde vreau eu și fără ajutorul imaginației.

Din ce grupuri literare faci parte?

Clubul Scriitoarelor și Secția 14.

La Clubul scriitoarelor am ajuns acum trei ani, când Erika Ciuică a lansat o invitație-manifest pentru inființarea unei comunități dedicate femeilor care scriu literatură. Încă de la prima întâlnire a grupului (atunci aflat în plină formare) m-am regăsit în valorile pe care le promovează – prietenie, respect, loialitate – așa că am rămas, cunoscând astfel, și primind ca surori, niște scriitoare foarte, foarte bune, unele deja publicate (Ania Vilal, Ionela-Violeta Anciu, Julia Kalman, Monica Patriciu), altele cu un picior pe rampa de lansare.

Secția 14 a fost înființată de absolvenții primului Atelier de Scriere Creativă SF&Fantasy organizat de Rev de Pov și Bookblog și continuă și astăzi alături de absolvenții următoarelor două ediții, printre care mă număr și eu. Și aici am avut plăcerea să întâlnesc scriitori talentați, capabili să imagineze și să redea într-o manieră compleză universuri insolite. M-am bucurat când în toamnă doi dintre colegii mei, Mihai Alexandru Dincă și Emil Duhnea, au publicat primele volume și îi aștept cu nerăbdare și pe ceilalți să le calce pe urme.

Ce părere ai despre apartenența la un gen poate mai nișat – SF-ul – e mai ușor să îți găsești cititorii?

Nu știu cum este să publici literatură generalistă, ca să pot face o comparație. Totuși, referindu-mă strict la nișele literare, cred că provocarea, adevărata provocare, nu este doar să ajungi la cititorii de gen, ci să mergi mai departe, să depășești granițele nișei, să ajungi la publicul larg și să găsești în cadrul acestuia un grup de cititori pe care să-l convertești la nișa ta.

Cine doarme si viseaza - Cezarina Anghilac

Cum a fost drumul până la Cine doarme și visează? Ce ai mai scris, ce ai mai publicat înainte?

Am debutat la sfârșitul anului 2012 cu povestirea „Un pește pentru Spuf”, pe care o veți regăsi, într-o variantă revizuită, și în volumul „Cine doarme și visează”. Am continuat să public proză scurtă în Revista de suspans, Gazeta SF, Argos Magazine și Revista de cultură Familia. „Cine doarme și viseză” reunește cinci dintre aceste povestiri, pe cele mai bune, cărora li se adaugă un text inedit. Ideea acestui volum a venit pe neașteptate, toamna trecută, când Michael Haulică m-a întrebat dacă mă interesează să îmi adun povestirile într-o carte. La vremea aceea, planul meu pentru debutul în volum era un roman la care lucrez de ceva timp. Dar, cum una dintre lecțiile pe care le-am învățat la Atelierul de SF&F este să nu spun niciodată nu unei oportunități de a publica, am acceptat fără ezitări.

Cum e lumea din carte, care e povestea? (fără spoilere!)

Lumea volumului „Cine doarme și visează” este, de fapt, un mozaic format din șase micro-universuri, câte unul pentru fiecare text: o pădure din Franța medievală, un orășel medieval din timpul Inchiziției, o altă pădure, de astă dată închipuită de la cap la coadă, parcul Tineretului la început de primăvară, o Românie post-apocaliptică dominată de animale uriașe și Cișmigiul nostru drag, care ascunde o altă fațetă, cumplită. Ce au în comun toate aceste povestiri este latura întunecată a fantasticului, atmosfera de cele mai multe ori apăsătoare sau care degenerează rapid în sumbru și încercările nu tocmai plăcute prin care trec personajele. Ce le deosebește este tocmai faptul că fiecare dintre ele explorează, în proporții diferite, dimensiuni ale fantasticului, de la realismul magic până la horror, și ale umanului, precum: credința, dragostea de soră și cea de mamă, eșecul, supraviețuirea, speranța, moartea.

Cum ai ales editura?

Aș zice că ne-am ales reciproc. În ultimul an, editura Tritonic a fost foarte implicată în promovarea propriilor autori, participând la cele mai importante târguri de carte din țară, organizând diverse lansări și evenimente. În contextul în care majoritatea editurilor românești par a-și concentra campaniile de marketing doar pe câțiva scriitori, pe cei deja consacrați, „valul” Tritonic mi s-a părut a fi printre puținele care oferă expunerea necesară fiecărui autor, fie el debutant sau nu. Eram, deci, cu ochii pe el, sperând să termin manuscrisul romanului suficient de repede cât să-l pot prinde și eu. În aceeași perioadă, am primit, ca o confirmare a propriei decizii, propunerea lui Michael Haulică, de a publica un volum de povestiri la Tritonic.

Cum te simți acum, după publicare? Ce planuri literare ai?

Înainte să apară „Cine doarme și visează”, mă gândeam că lansarea volumului îmi va aduce o stare de liniște, de ușurătate, ca și cum aș fi lepădat din spinare o povară sâcâitoare, stare care îmi va permite să mă concentrez în totalitate pe următorul proiect literar – romanul „Cercul fiarei”, continuarea povestirii „Fiara”. Nu a fost deloc așa. Nu numai că nu am constatat o schimbare în starea mea de spirit (și nici nu am descoperit că pot levita sau că mă pot transforma în muscă la trei tumbe), dar mi-am dat seama că am o nouă responsabilitate, ca volumul meu să fie receptat de cât mai mulți cititori. Zic asta pentru că munca autorului nu se termină după ce manuscrisul a plecat spre tipografie, ci continuă mult timp după aceea, cu lansări, prezentări, lecturi publice, prezențe la diferite evenimente și mai ales, dar mai ales, prin apropierea de public, oricare ar fi acesta. Altfel, fără cititori, actul publicării s-ar goli de sens, iar autorul ar putea tot la fel de bine să se scuteaască de o muncă în plus, păstrându-și manuscrisul pentru sine și cei doi, trei prieteni care îl apreciază.

0

Scriere creativă 10 – rezultate preselecție

În scurt timp începem atelierul de scriere creativă ținut de scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Cezar Paul-Bădescu, alături de cei care au avut la preselecție media peste 6.5 (textele au fost jurizate anonime). Mulțumim tuturor pentru interes, dacă n-ați intrat acum, vă așteptăm data viitoare cu un text mai bun!

Cei care se regăsesc pe lista de mai jos sunt rugați să ne confirme participarea până luni! (inclusiv)

Iulia Antal – Pizza Hut Delivery

Laurențiu Balintescu – Scrum

Cătălina Cosmescu-Bibire – O altă viață a lui Pi

Andrada Clonțea – Visul Zamirei

Mihail Dincă – Prefăcutele fețe ale nopții

Ioana Dobrinescu – Mireasa furată de la locul de muncă

Mihaela Farca – Gaura

Laura Huzum – Trosnet

Lavinica Mitu – Despre păsări

Mihăiță Niță – Toamna patriarhului de la metrou

Muler Onofrei – Străin

Gabriela Secoșan – Îmi veneau bine pantalonii

Livia Stoica – Salut

Simona Vlad – Neutru

 

0
Cristian Ghica

Cristian Ghica publică un volum de poezie

La începutul anului, Cristian Ghica, absolventul nostru, a publicat nezeu trăiește la bloc, la editura Junimea, pretext bun să îi punem câteva întrebări.

Povestește-ne despre faptele tale de vitejie creativă de până acum.

Nu știu dacă am ajuns la vitejie, încă mă îndrept spre locul unde se dă bătălia și simt că mai am de alergat. Pe măsură ce înaintez, descopăr și drumul și armele. Nu este de ajuns numai să scrii, ci să te împrietenești cu cuvintele, să stai cu ele la șuete. Eu asta fac tot timpul. Apoi le așez pe foaie și construiesc. Chiar dacă am scris niște cărți, nu sunt scriitor, mă consider aspirant, deocamdată bat la ușa literaturii și aștept să mi se răspundă. Mai am de lucru și tocmai asta îmi place, că în domeniul scrisului ai mereu ce face, doar trebuie să înveți cum. Mai este întrebarea de ce?, la care nu am un răspuns clar. De aceea caut mereu răspunsuri, în cursuri de scriere creativă, în cenacluri, în întâlniri cu scriitori, în cărți, chiar și în scris.

Cristian Ghica

Ce îți aduce scrisul?

Când scriu mă consum, dar în același timp mă și încarc. Scrisul este o fericire experimentală, de laborator interior, care funcționează sau nu. Ai ingredientele, dar nu știi formula și încerci. Starea pe care mi-o dau cuvintele când se așază într-o formulă este ceva personal, care nu are termen de comparație, pentru că nu se aseamănă cu nimic din ceea ce cunosc. Simt că asta trebuie să fac. Am zis că este o fericire experimentală, dar nici nu știu dacă este fericire, împlinire sau starea mea de a fi, ori, poate, toate la un loc. Ce știu este că scrisul îmi aduce liniște.

Pentru cine ai scris ROCKescu?

La început, pentru mine și gașca mea de rockeri. Ca să mă justic, oarecum. Când am plecat de acasă la un concert rock, o vecină nu a vrut să urce cu mine în lift. Era vară, aveam bocanci până la genunchi, tricou cu Rammstein și geacă neagră de piele. Vecina s-a speriat. Eu am râs. Îmi dorisem toată viața să mă îmbrac așa, iar acum, când eram extaziat de hainele mele, eram judecat tocmai după aspect. Am cosiderat că lumea trebuie să știe cum sunt rockerii, ce gândesc și de ce se îmbracă așa. Pe măsură ce scriam la carte, am gândit că este o justificare pentru toți rockerii, ca reparație a unei nedreptăți, pornită din anii comunismului. Când am terminat de scris ROCKescu, am gândit că este o carte pentru adolescenți, pentru iubitorii de muzică, dar și despre maturizare.

rockescu - cristian ghica

Ai citit alte cărți despre maturizarea în perioada comunistă? Ți-au plăcut?

Sincer, nu prea am citit. Băiuțeii, de Filip și Matei Florian, aș putea să zic, și mai este Tinerețile lui Daniel Abagiu, de Cezar Paul-Bădescu. Aș vrea să mai citesc. Ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care am scris ROCKescu, nu am citit cărți care să acopere perioada din carte. Un alt motiv este că nu a mai scris nimeni din perspectiva unui rocker. Există Muzici și faze, de Ovidiu Verdeș, dar este din perioada anilor `60-`70. Îmi plac scriitorii români, au o sinceritate bogată, mă bucur când descopăr un autor care îmi place.

Ce cititori au textele tale înainte să ajungă la o editură?

Am aflat că cel mai bun cititor este chiar scriitorul care scrie cartea. Încerc să mă formez și eu în acest sens. De exemplu, ROCKescu a fost citită de un medic, de un regizor, de un corporatist, de un creativ din publicitate. Voiam să aflu părerile prietenilor care nu aveau legătură cu subiectul. Fiecare mi-a dat un sfat, pe care l-am urmat. Ideal este să ajung să îmi dau singur sfaturi în privința a ceea ce scriu, dar asta înseamnă detașare, îndepărtarea de personaje, pentru a reciti critic. Ori asta cere timp. Și experiență.

Cristian-Ghica-nezeu-traieste-la-bloc

La începutul anului ai publicat o carte de poezie – nezeu trăiește la bloc. Care e tema cărții, starea, muza?

Cred că tema este înstrăinarea de uman. Viața la bloc, tehnologia ne îndepărtează unii de alții și nu mai știm să comunicăm. Sentimentele ni se redefinesc, trăirile la fel. Nu zic că este ceva rău, nu pun etichete, spun doar ce se întâmplă. Poezia este în sine o stare, la care participi cu totul sau deloc. Se scrie foarte multă poezie. Am vrut să fac altceva cu această carte și sunt mulțumit de cum este scrisă. Dar, ca întotdeauna, părerea oamenilor contează. Aștept să văd cum va fi văzută de alții. Muza? A stat cu mine pe scară, la etajul șapte și-un pic, dar s-a mutat de curând. Stătea cu chirie. A zis că mai trece în vizită, dar nu am crezut-o, nu prea se ținea de cuvânt.

Ce scrii în perioada asta?

Am scris un roman, refuzat de două edituri, dar mai aștept răspuns de la altele, care poate acceptă scriitori cu muze neserioase. Am învățat că orice refuz se poate transforma într-un pas înainte. Scriu poezii, mai am puțin și termin volumul. Dar, mai ales, scriu proză scurtă. Mă antrenez, înainte de campionatele de vară, când premiul va fi o antologie de proză scurtă. Sper să mă calific. Ca să-ți răspund concret, în perioada asta scriu cuvinte și stau cu ele la șuete.

0
emil duhnea

Emil Duhnea debutează cu nuvela „Fără zei, fără stăpâni”

Nuvela Fără zei, fără stăpâni, Millenium Press, s-a lansat la târgul de carte Gaudeamus. (Comandă pe site-ul editurii sau pe site-ul Manga Shop.) Autorul, Emil Duhnea, absolvent al atelierului de SF&F, nu putea să scape neinterogat!

emil duhnea

Povestește-ne despre tine, să te vedem mai bine.

Mă consider extraordinar de norocos fiindcă am crescut cu un nivel de bunăstare şi cu un acces la cultură cum numai capitalismul poate aduce. Deşi o bună parte a vieţii am fost închis împotriva voinţei mele în jur de opt ore pe zi într-un sistem de educaţie menit să muleze oamenii în tiparul de mediocritate educaţională aprobat de stat, în restul timpului am putut să mă bucur de propriile mele interese într-un mod real: am avut posibilitatea să mă joc Captain Tsubasa pe o clonă de consolă NES (era în japoneză, dar nu conta atât de mult la vremea aia, fiindcă nici în engleză nu citeam multe) sau mai târziu Half-Life, când a apărut, să citesc Jocul lui Ender şi altele între jocuri, şi până la vârsta adolescenţei să fi descoperit deja o bună parte din scriitorii mei preferaţi.

În liceu am făcut japoneza, aşa că unele titluri din copilărie le-am revizitat în limba lor originală; încă port o simpatie aparte pentru limba şi cultura japoneză, iar primul text pe care l-am scos în public s-a încadrat în sfera asta („Gyokuon”, finalist la a doua ediţie a concursului de proză scurtă Liternautica). Cu puţină vreme înainte am devenit mai implicat în comunitatea otaku din România. Era o lume complet diferită faţă de ce avem azi, filmele şi serialele (în rip-uri de calitate variabilă) circulau printre oameni în butoiaşe pline de CD-uri pe care le luai cu împrumut de la „Biblioteca” unui anume Lother, care avea mai multe cărţi, jocuri şi colecţii de tot felul decât puteai consuma (întâmplător lui îi datorez multe „descoperiri” din domeniul ăsta, avea dinainte să devină cunoscute şi la noi şi o sumedenie de cărţi în engleză – de la el am avut Lord of the Rings sau Wheel of Time când cărţile netraduse erau ceva de negăsit în magazinele de la noi); am prins începuturile festivalurilor de profil, când nu se prea puteau numi aşa şi nu aveau succesul Comic-Con-ului sau Nijikon-ului de astăzi, şi când standul Manga Shop (multă vreme unul din puţinii furnizori unde puteai găsi manga/comics la comandă) nu era încă magazin, ci „muzeu”; tot pe atunci am început să pun mâna şi pe manga şi comics în format fizic şi lucrurile au tot continuat să se schimbe din bine în şi mai bine (îmi amintesc cât de diferit mi s-a părut V for Vendetta în print faţa de scan-urile .pdf oribile pe care le citisem eu de la un prieten, deci am avut o perioadă de „redescoperire” a lucrărilor preferate).

Cumva ar fi fost şi mai bine dacă mă năşteam mai târziu şi aveam toate astea mai uşor, dar nu pot spune că am dus lipsă de lucrurile astea, aşa cum au păţit prietenii mei mai în vârstă.

Am început să scriu propriu-zis la sfârşitul lui 2014; până atunci m-am mai gândit la asta, şi multe din poveştile pe care aş vrea să le scriu la un moment dat le-am avut în cap într-o formă sau alta de mai bine de 10 ani, dar nu am scris din diverse motive. Unul dintre ele este greu de recunoscut, având în vedere contextul în care mă aflu: aş prefera să scriu poveşti sau scenarii pentru comics, jocuri sau TV, astfel că multe din poveşti sunt concepute pentru alt format. Proza însă este mult mai accesibilă şi la fel de ofertantă, aşa că nu simt că am tras cumva paiul scurt, deşi sper să am ocazia la un moment dat să încerc şi restul. Mă gândesc să revin la unele încercări pe care le-am avut, eşuate din cauza unor obstacole tehnice, de a scrie Interactive Fiction, un gen de ficţiune şi de joc din păcate mult prea puţin cunoscut şi apreciat la noi (partea interesantă la acest tip de texte este că majoritatea sunt scrise la persoana a II-a, exerciţiu pe care l-am încercat cu gândul la Interactive Fiction când am scris textul „Apoi te saturi” din Revista de Suspans nr 52/Noiembrie 2016).

De câţiva ani am mă ocup de un proiect pentru Nicolas Cage în România, care a pornit de la o observaţie curioasă când eram în liceu şi mă uitam mai des la televizor: Nic Cage pare să fie cel mai difuzat actor pe teritoriul ţării noastre (rădăcinile mele evreieşti îmi dau înclinaţia de a face tot felul de asemenea observaţii curioase, dar asta e singura care a dat de aur ca să zic aşa). Rareori se întâmplă să treacă o săptămână fără să fie programat cel puţin un film cu el, din 2013 până în prezent s-a întâmplat asta doar de trei ori, în rest e programat în medie cam în patru filme pe săptămână, şi asta fără să includem în calcul reluările care practic ar dubla cifrele (dar ar fi totuşi o informaţie validă şi de interes pentru fanul adevărat Nicolas Cage care ar dori să ştie mai degrabă numărul de ocazii pe care îl are în săptămâna respectivă de a-l vedea pe maestru la televizor).

După zece ani de la modesta mea descoperire, lucrurile s-au dezvoltat, am început să ţin şi o evidenţă mai clară, să emit unele anunţuri informative periodice, dar şi anumite clarificări în legătură cu activitatea sa. Odată cu asta cu au venit mai multe responsabilităţi, însă mă bucur să fiu un purtător de cuvânt de încredere pentru acest James Dean al zilelor noastre (şi din trecutul imediat apropiat, dar doar de după moartea lui James Dean încolo) şi să fiu sprijinit în demersurile mele de Nic însuşi. Sper ca în viitorul apropiat să reuşesc formalizarea activităţii desfăşurate într-o formă organizată şi să extind studiile efectuate prin publicarea anumitor lucrări de specialitate, iar pe termen lung am de gând să promovez în continuare, şi în ciuda tuturor obstacolelor şi opoziţiei guvernamentale, stabilirea unei autorităţi de reglementare în domeniul conţinutului audio-vizual avându-l pe Nicolas Cage drept element esenţial şi distinctiv (ARDCAVANCDEED).

În rest, sunt avocat, mai public uneori non-ficţiune despre istoria economico-politică a Statelor Unite („The Rise and Fall of Rockefeller”) sau despre neadevărurile care se vehiculează cu nonşalanţă în mediul academic românesc despre dreptul concurenţei/antitrust („Dreptul Concurenţei. Regândirea premiselor antitrust”), şi mă puteţi găsi în fiecare marţi seara la Ceai la Vlaicu (Bucureşti) la întâlnirile intitulate „Cafeneaua Libertăţii”, dacă vă pasionează şi vreţi să discutăm despre economie, politică sau istoria republicii americane.

Care sunt genurile literare pe care le preferi, ca cititor?

În ultimul timp am citit mai mult non-fiction, economie, biografii şi istorie, mai ales americană. Când alternez cu beletristica, mă orientez mai degrabă după autori preferaţi decât după genuri, dar în general ajung să mă învârt cam în aceleaşi cercuri: science fiction şi uneori fantasy, thriller/crime, general fiction sau ceea ce mai numim „mainstream”, şi comics.

Care sunt mentorii tăi literari, pe cine admiri?

Nu aş vrea nici să înşir pur şi simplu nişte nume, dar nici să mă arunc în explicaţii lungi despre cât de buni sunt unii sau alţii. Din SF ar fi Orson Scott Card, Isaac Asimov şi Robert Heinlein: fiecare dintre ei a îmbogăţit literatura science fiction inclusiv sub aspectul „tehnic”, dincolo de poveştile pe care le-au spus, felul în care au făcut-o. În ceea ce priveşte thriller/crime, aici mă întorc de exemplu spre Raymond Chandler, John le Carre sau Graham Greene (deşi l-aş încadra mai degrabă la general fiction). Nu în ultimul rând, printre autorii mei preferaţi, de care nu m-aş dezlipi niciodată, se numără John Steinbeck, Haruki Murakami şi Ayn Rand.

Însă fiindcă mi-ar plăcea să scriu poveşti şi dincolo de proză, mă raportez foarte mult şi la scriitori din alte domenii, cum ar fi în comics Brian K. Vaughan, Brian Azzarello, Ed Brubaker, în TV Damon Lindelof sau Matt Weiner, sau în jocuri fraţii Rand şi Robyn Miller, Sam Lake, Ken Levine, Thomas Grip, Masato Kato, Amy Hennig sau Marc Laidlaw.

Până la urmă tot un fel de înşiruire am făcut, dar în principiu spre numele astea privesc când scriu şi mă întreb ce sau cum ar trebui să fac ceva: ei ce au făcut şi cum au făcut-o, de mi-a plăcut aşa de mult încât am să urmăresc cu nerăbdare ce mai fac ei, şi am să le iert şi unele poveşti mai slabe, şi am să le cumpăr şi următoarea apariţie?

Ai publicat povestiri în reviste SF și nu numai. Cât de ușor e pentru un om nou să intre în cercurile literare de la noi, cum a fost experiența?

Nu este nici extraordinar de greu, dar nici nu baţi din palme şi s-a făcut; după cum se vede, în ultima vreme au apărut nume noi în scenă, inclusiv colegii mei de debut – Miloş Dumbraci şi Mihai Alexandru Dincă (el îmi este şi coleg în grupul literar Secţia 14, care a publicat anul trecut antologia de povestiri scurte Eroi fără voie, plină cu nume noi).

La mijloc e o chestie de prezentare şi de făcut temele. Atunci când prezinţi cuiva un text, trebuie să fie (cât de cât) îngrijit; asta se aplică pentru toţi, de la scriitorul care trimite un text unui editor, la editorul care prezintă cititorului un text pe care îl publică sub coordonarea sa. Mi s-a întâmplat să întâlnesc uneori oameni care s-au plâns că nu primesc răspunsuri pozitive, dar textele lor erau redactate sub orice standard rezonabil de calitate (de la punctuaţie la diacritice; dacă nici măcar eu nu aveam răbdare să îl parcurg, atunci nu văd un editor având nervii ăştia, mai ales când este bombardat de o grămadă întreagă de texte).

Cât despre al doilea aspect, aici am şi eu probleme, fiindcă mărturisesc că nu prea am citit proză românească de plăcere în trecut. Dar trebuie să vezi pe ce teren intri, ca să ştii pe unde să mergi şi cum să calci, aşa că am fost nevoit să trec cu alţi ochi prin publicaţiile româneşti. Nu este nici chiar aşa de rău, dar nu pot spune nici că mă simt ca acasă.

Aici trebuie să mărturisesc o dilemă cu care mă confrunt. Pe de o parte trebuie să intri în terenul ăsta despre care ziceam, în care editorii şi cititorii sunt în general destul de vechi şi au prins deja multe lucruri la timpul lor, ştiu cum a fost şi cum este acum şi au o anumită viziune asupra lucrurilor. Pe de altă parte, eu îmi doresc să scriu pentru oamenii ca mine, pentru cei care nu prea au fost atraşi din diverse motive spre publicaţiile româneşti până acum, şi nici nu cred că au de ce să fie în mod special. Din păcate i-am şi văzut ignoraţi sau priviţi câş, oricum, din zona asta, fiindcă ei oricum „nu înţeleg, nu ştiu, nu apreciază ce e bun” fiindcă sunt mai interesaţi de alte chestii sau produse care sunt cumva considerate de duzină, slabe, etc.

Ei bine, eu pentru ei vreau să scriu, nu neapărat fiindcă sunt şi eu unul din ei, ci fiindcă vreau să scot genul de produs pe care îl preferăm noi cei care, spre exemplu, înainte ca Witcher sau Metro 2033 să fie publicate pe piaţa noastră cu ani întârziere, am jucat jocurile. Şi nu mă refer doar la acele produse care îşi au originea în publicaţii literare, sau la acei oameni care au intrat prima oară în contact cu materialul original prin intermediul unei adaptări (pe lângă cele menţionate, spre exemplu mulţi din generaţia mea au prins Dune mai întâi ca joc de strategie, şi apoi ca roman, şi aş mai aminti tot din domeniul SF şi I Have No Mouth and I Must Scream). Tot aici merită menţionat faptul că deseori adaptările merg dincolo de materialul sursă într-un mod (mai mult sau mai puţin pentru unii) plăcut: serialul Game of Thrones a început să meargă în paralel cu romanele, The Walking Dead a căpătat o viaţă de sine-stătătoare, iar The Leftovers odată ce a depăşit firul narativ al romanului pe care este bazat a reuşit să prezinte unul din cele mai bune sezoane de TV; în jocuri Telltale Games adaptează cu succes şi aduce poveşti originale pentru Batman sau Back to the Future.

Însă mă refer şi la acele produse neadaptate, originale, care „se pierd” pentru oamenii care „doar citesc” pentru că au impresia că literatura, fiind cumva forma „superioară” de produs cultural, este singurul lucru care merită. Cele mai importante şi entuziasmante frontiere de poveşti sau storytelling din ultimii 20 de ani au fost depăşite nu în literatură, ci în jocuri video, comics şi TV: de la deschizători de drumuri precum Half-Life sau Myst în jocuri am ajuns la Bioshock, The Last of Us, SOMA sau la titluri experimentale şi inovatoare precum Dear Esther, Gone Home, Everybody’s Gone to the Rapture, Firewatch sau Kentucky Route Zero; în comics succesul unor serii precum Y: The Last Man, 100 Bullets sau The Walking Dead fac loc acum pentru o libertate mai mare a autorilor şi uneori pentru posibilitatea ca ei să publice „ce îşi doresc să publice” (Ed Brubaker are un contract cu Image Comics care îi dă o poziţie foarte bună şi sub care a fost publicat recent The Fade Out, un comic noir excelent despre care credea că nu ar fi acceptat spre publicare din motive comerciale, dar care s-a dovedit un succes răsunător); tot astfel, în TV am plecat de la seriale care erau o raritate ca Lost, Carnivale şi The Sopranos şi am ajuns nu doar la un standard firesc în care ne aşteptăm ca producţiile să fie de calitate, dar se întâmplă şi lucruri nemaivăzute, cum ar fi producţii independente de televiziunea tradiţională ca The Man in the High Castle sau Stranger Things, sau un al treilea sezon pentru Twin Peaks la mai bine de douăzeci şi cinci de ani de când a fost anulat (cu majoritatea echipei originale, nu un reboot doar cu numele).

Toate astea, şi am menţionat doar o parte din producţiile pe care le prefer eu, au dat şi dau ocazia pentru inovare şi originalitate în expunerea unor teme şi poveşti pe care nu le poţi găsi în proză şi pe care cei neinteresaţi decât de proză le ratează. La aceşti cititori ajungi cumva mai uşor, fiindcă intri direct în aria lor de interes; avantajul e că urmăresc, ştiu cam despre ce e vorba în domeniu, citesc atent publicaţiile relevante, uneori fac recenzii, şi aşa mai departe.

Mi-ar plăcea să reuşesc să ajung, însă, mai degrabă şi la ceilalţi, cum ziceam, la cei care la fel ca mine sunt consumatorii produselor de tipul celor menţionate mai sus mai repede decât al unor texte de proză româneşti. Impresia mea e că interesele şi gusturile lor nu sunt luate în considerare în publicaţiile româneşti (ca să explic, impresia mea e că interesele şi gusturile mele, pomenite pe scurt aici, nu sunt luate în considerare în publicaţiile româneşti, şi este aplicabil şi celorlalţi în măsura în care ele se suprapun şi se confundă; cred că da, fiindcă la noi se consumă jocuri, seriale şi manga/comics, şi de la o vreme încoace se consumă în sensul că oamenii chiar plătesc pentru produsele fizice de la console şi DVD boxsets la trade paperbacks, iar pentru publicaţiile româneşti interesul este modest). În sensul ăsta, m-am bucurat extraordinar de tare când am avut o primire bună cu două texte SF mai mult din partea asta a publicului decât din rândul veteranilor scenei SF româneşti; înseamnă că am reuşit într-o măsură lucrul pe care mi-l propusesem (e vorba de povestirea „Viena, între stele” din revista Ştiinţă & Tehnică nr. 60 din Octombrie 2016, şi „În trup, între stele” din nr. 15 al Revistei ARGOS).

În cercurile SFF se zice uneori că e bine pentru cititori să se spună despre un text că „seamănă cu” Dune sau Game of Thrones sau alt reper universal din domeniu, şi poate că este adevărat, fiindcă despre multe apariții româneşti am văzut comparaţii de tipul acesta. Eu doar sper ca despre textele mele să se spună că seamănă spre exemplu cu Legacy of Kain sau Westworld – asta ar însemna că am ajuns la cititorii la care îmi doresc să ajung cel mai mult: cei ca mine.

fara-zei-fara-stapani

La Gaudeamus ai lansat prima ta carte – „Fără zei, fără stăpâni”, la editua Millennium Books. De la ce idee SF ai plecat, cum a fost drumul?

Fără zei, fără stăpâni” nu a pornit de la o idee SF, ci a început ca o povestire mult mai scurtă în care îmi propusesem să explorez nesiguranţa în raport cu umanitatea. În general, când îmi clarific ideea pe care vreau să o abordez cu privire la un text, plec de la o temă, o abstractizare care serveşte drept ţintă sau scop în procesul de scriere (uneori nu fac chiar aşa, iar textele respective mi se par mie mai nereuşite).

Tema abstractă încerc apoi să o traduc într-un conflict de ansamblu, care în nuvela „Fără zei, fără stăpâni” este încercarea unei răscoale în Oraşul Rubiniu fondat de oamenii de pe Pământ pe o lume străină. În povestirea iniţială, conflictul era unul interior al protagonistului Reim, care încă se găseşte într-o formă adaptată în text. Apoi încerc să trasez un plot sau o intrigă constând într-o serie de evenimente conectate cauzal – o dramatizare a ideilor din spate, o traducere a temelor abstracte abordate în acţiuni şi conflicte concrete ale unor personaje.

Fiindcă textul iniţial era mult mai scurt şi mai diferit, cu un conflict principal interior, încercasem să sintetizez abstractul în motivul întrebării „ce face omul?”, folosită de guvernanţii Oraşul Rubiniu drept instrument de propagandă. În nuvela dezvoltată, întrebarea păstrează un rol central şi mă folosesc de ea în diferite contexte pentru a explicita o poziţie diferită în care se află restul personajelor din poveste, însă acum serveşte mai mult ca un alt instrument într-o intrigă dezvoltată în acţiune dramatizată şi prezentată cititorului: iniţial, concentrându-mă doar pe conflictul interior al lui Reim, încercasem să mă feresc de vreun conflict exterior direct (şi asta încă se resimte, cred, pentru acei cititori care mi-au spus că pe alocuri „merge încet” acţiunea), iar o foarte mare parte din intrigă se desfăşura „în culise”.

Aşadar, drumul a fost lung. La majoritatea textelor mai mari, lucrez la câteva drafturi pe parcursul timpului, le pun la sertar şi le revizitez pentru a le lua la lucru din nou după o pauză. Am avut un draft al textului „Fără zei, fără stăpâni” când am început Atelierul SFF cu Michael Haulică şi Oliviu Crâznic, şi l-am dezvoltat şi discutat în cadrul atelierului, dar şi după, cu colegii de atelier. A trecut un an între timp, şi de atunci, l-am mai lăsat şi revizitat, inclusiv pe baza unor discuţii subsecvente pe care le-am mai purtat cu Oliviu despre ce ar funcţiona şi ce nu.

Ca să revin şi la prima parte a întrebării, cum ziceam, adevărul este că nu am plecat de la o idee SF. Înainte să se concretizeze în vreun text de orice fel, povestirea iniţială menţionată îmi doream să fie de ficţiune istorică situată în America colonială din perioada pre-revoluţionară. O parte din elementele iniţiale au rămas, iar paralela cu experienţa americană este evidentă (cel mai clar în „oamenii roşii”, modelaţi explicit pe culturile anumitor popoare native Americii de Nord). La majoritatea am renunţat, însă: un protagonist protestant din cadrul Societăţii Religioase a Prietenilor cu îndoieli în credinţa sa, un context politic şi economic mai larg, o intrigă diferită care nu avea în centru tipul de revoltă din nuvela publicată ci o „răscoală” mai mică, mai personală.

Fiindcă am avut nevoie să ignor anumite constrângeri şi limitări istorice pe măsură ce îmi clarificam intenţia poveştii, şi pentru că nu avea sens să o transform în istorie alternativă, am ales să o remodelez într-un context SF, al stabilirii unei mici colonii pe altă planetă. Transformarea este radicală când mă gândesc de unde am plecat şi unde am ajuns, dar cumva mi se pare firească forma finală.

Care sunt proiectele tale literare pentru viitor?

Momentan finalizez un text de proză pe care l-am început tot la Atelierul SFF. Şi el a suferit câteva schimbări, a pornit ca o povestire despre Yuri Gagarin şi primul zbor în orbită şi a devenit mai mult despre Sergei Koroliov, proiectantul-șef al programului spaţial URSS. Sper să îl vedeţi curând, fiindcă e programat pentru publicare în prima parte a anului 2017.

Vreau să mai termin şi un text de proză pentru copii, în cadrul Atelierului de literatură pentru copii coordonat de Adina Popescu (sper să şi reuşesc, proza pentru copii mi se pare mult mai dificilă decât cea SF, însă şi mult mai satisfăcătoare – prima povestire pentru copii, „Nică şi Piratul din Pădurea Neagră” este unul din textele mele preferate).

Apoi am să revin la un draft lucrat anul trecut, este vorba despre un text SF situat în Japonia, care pleacă de la ideea unei societăţi în care oamenii sunt permanent conectaţi la „un internet” iar fiecare are un „profil public” format din datele pe care le introduce el însuşi, dar şi toţi ceilalţi din jur. Totul este mai mult sau mai puţin la vedere, intimitatea şi identitatea sunt transformate, iar cineva încearcă „să scape” – intriga vreau să o dezvolt în jurul unei crime în acest context.

0
voucher club revdepov

Zece zile bune – oferta de sărbători

Ne-am gândit așa. Să reducem cu 20% prețul câte unui atelier din fiecare categorie – scriere, vorbire și artă, între 10 și 20 decembrie. Am ales ateliere cu admitere fără preselecție, așa încât să le poți face cadou.

voucher club revdepov

  • Scriere

Creative Writing Sundays seria 13. Seria 13 cuprinde 5 întâlniri, cu 5 scriitori: Filip Florian (26 februarie), Corina Sabău (12 martie), Ion Manolescu (26 martie), Dănuț Ungureanu (9 aprilie), Răzvan Petrescu (23 aprilie). Participanții au șansa ca textele lor să fie apreciate de invitați și publicate în Revista de Povestiri. În loc de 150 lei, până pe 20 decembrie costă 120 lei. Număr de locuri: 30

creative-writing-sundays_lente

  • Vorbire

NESTworking e un atelier de comunicare realizat prin coaching de grup. Magda Bunea e antrenoarea care te face să vezi cele mai bune opțiuni de schimbare a dinamicii de comunicare cu X, cu Y, așa încât să fii mai fericit, că doar se știe că asta depinde și de calitatea relațiilor sociale. 8 ședințe: 2 pe săptămână (luni și joi de la 19:00), în perioada 30 ianuarie – 23 februarie. În loc de 500 lei, până pe 20 decembrie costă 400 lei. Număr de locuri: 9

nestworking_revdepov

  • Artă

Atelierul de caligrafie împlinește 3 ani și peste 20 de ediții în ianuarie. Georgian Constantin și Sorin Trăistaru predau două stiluri caligrafice – foundational hand și gotic. Lucrezi cu toc, cerneală, liniaturi, unghiuri, iar la final îți folosești noul skill artistic cum vrea penița ta. 8 ședințe: 2 pe săptămână (sâmbătă și duminică de la 12:00 la 14:00), în perioada 21 ianuarie – 12 februarie. În loc de 450 lei, până pe 20 decembrie costă 360 lei. Număr de locuri: 14

atelier-de-caligrafie_gotic

Deci. Vrei să participi la unul dintre atelierele de mai sus sau să faci cadou un loc? Traseul e așa: trimiți un mail la simina arond revdepov punct ro, cu titlul „Oferta de sărbători”, și spui ce atelier te interesează. Va urma o discuție despre plată, care trebuie făcută integral până pe 20 decembrie.

Îți dorim ca 2017 să fie un an în care să nu-ți mai lași pasiunile pe mai târziu, să cunoști oameni care să te inspire, să-ți faci prieteni noi, să-ți placă de tine în viața ta :)

0
maria-carevasazica

Un experiment: Liceul Cosmic

Liceul Cosmic e un „experiment de dizolvare a realității în ficțiune”, care se întâmplă în episoade, unul pe lună, tematic. Din categoria revistelor de proză scurtă, așa ni se pare. La originea proiectului stă, modestă, Maria Popa aka Maria Carevasăzică.

maria-carevasazica
Foto: Viorel Ilișoi

Maria, scrie-ne un paragraf despre tine, să-și facă lumea o impresie.

Nu mă pricep la făcut impresie, am prostul obicei de a mă autosabota. Am 29 de ani, aveam 28 când am lansat online Liceul Cosmic. Am studiat jurnalism, psihologie și psihoterapie, și lucrez la o organizație de drepturile omului, pe free speech. Relația mea contondentă cu mine m-a făcut să-mi reprim scriitoarea (wannabe) din mine. Am încercat să mă păcălesc, să caut un drum sigur-confortabil-practic, acest triunghi al Bermudelor în care riști să pierzi tot. Încă mai lupt cu gândul că e prea târziu să îndrept unele lucruri, dar e vital să nu mă mai mint. Acum sunt în faza de experiment, îmi dau reset.

A cui a fost ideea, care e faza cu Liceul Cosmic? E cumva un proiect extraterestru? Am văzut un alien în favicon.

Eu am venit cu ideea să lansez un spațiu virtual în care să le propun și altor personaje cu preocupări artistice să împărtășească din munca lor, lunar, pornind de la câte o temă-pretext, un fapt real pe care să îl dizolve în ficțiune. Și sunt aproape 60 de oameni care au contribuit până acum la experimentul ăsta. Așa cum văd lucrurile, Liceul Cosmic e mai mult un loc de întâlnire, un atelier online de creație și schimb de idei, cel puțin deocamdată. Dacă vrei, în cel mai rău caz sunt o Mrs. Dalloway care găzduiește lunar întâlniri artistice.

Totul a pornit din dorința de a încerca ceva nou, de a face lucrurile să se miște în planurile care mă pasionează. Nu mi-a plăcut niciodată să fac parte din corul celor care stau pe margine și spun că nimic nu merge, că oricum nu are rost să încerci.

Inițial, „Liceul Cosmic” era denumirea dată în joacă unor întâlniri și tatonări artistice între prieteni. Fără vreo legătură cu faviconul acela, un „extraterestru” din spatele proiectului e Po. Experimentele foto-video și felul ei de a fi și de a face lucrurile m-au încurajat să mă deschid la rândul meu, să „sap” în mine, să-mi caut „vocea”, s-o (re)construiesc. Mai avusesem niște tentative până la întâlnirea cu ea, dar m-am lăsat deturnată cu ușurință. Apoi ni s-a alăturat încă o prietenă, Spirală, care a fost pentru mine partea down-to-earth. Alt „extraterestru” e Sorina, muză și împăciuitoare cosmică, care a fost prietena mea de la bun început. Iar poeta Livia Ștefan, altă prietenă bună, a devenit și ea unul din motorașele de bază ale experimentului. Alt merit în povestea asta îl ai chiar tu, Simina, fiindcă ai fondat Revista de Povestiri & Club RevdePov, sursă de inspirație și prilej de a cunoaște oameni mișto, dintre care câțiva s-au alăturat și experimentului Liceul Cosmic. Mai rămâne să le mulțumesc și alor mei și să adaug, ca-n Kafka, „v-am iubit, totuși, mereu”.

Care e legătura cu Casa Jurnalistului?

Când Vlad (Ursulean) punea pe hârtie proiectul Casa Jurnalistului, împreună cu o mână de prieteni, printre care și eu, o discuție a fost să coordonez o secțiune de ficțiuni. Se poate spune că am întârziat cu câțiva ani. Înainte, lucrasem cu el în facultate la o foaie studențească subversivă. Scriam, primeam texte de la alți studenți și stăteam nopțile să le punem cap la cap, după care printam sute de exemplare pe banii noștri și le răspândeam prin cămine, baruri, galerii, holuri de facultăți. Asta a fost a doua oară în viață când am fost ceea ce s-ar numi secretar de redacție, după experiența de la revista liceului meu, de pe vremea când era coordonată de scriitorul constănțean Mircea Țuglea.

Astă-iarnă i-am zis lui Vlad că vreau să pornesc un experiment cu povești care să combine realități și ficțiuni și în câteva ore aveam site-ul pe picioare. Iar de logo și design se ocupă Cosmin, de la Studio35.

liceul-cosmic-printscreen

Crezi că veți tipări în viitor vreun număr/o colecție de texte? Care sunt avantajele online-ului?

Precum începusem să spun, momentan experimentul funcționează mai mult ca un atelier virtual de creație, din cum îl văd eu. Promovarea lui de până acum s-a făcut mai degrabă organic, unii dintre noi am share-uit pe Facebook câte ceva la apariția fiecărui episod. Pe pagina de Facebook cam bate vântul, se vede că ne-am concentrat mai mult pe conținutul episoadelor și că nu există o strategie de promovare, dar asta nu a împiedicat sute de oameni să ne dea like.

Dar ăsta e unul dintre planuri, o selecție în print best of cu texte/imagini strânse până la momentul respectiv. Și mă bucură să primesc semnale că Liceul Cosmic este la rândul-i „moașă” sau incubator pentru alte proiecte literar-artistice, care dospesc, și despre care se va vorbi la momentul potrivit.

Online-ul este fluid, îți dă libertatea să experimentezi, să „dai cu capul”, să înveți pe pielea ta, chiar dacă uneori prin bâjbâieli sau prin încercare-eroare, să-ți asumi că ceea ce faci e work in progress, să construiești și s-o iei de la capăt de la un episod la altul, până găsești formula aia care face lucrurile să se lege, să aibă sens, atât luate la un loc, cât și distinct.

De unde atracția spre memorie, biografie, „autoficțiune”?

E deja truism că totul e autobiografic. Veriștii sunt deseori plicticoși, știu asta, motiv pentru care planul realităților subiective/obiective e doar un punct de plecare, un pretext de la care fiecare se abate după cât îi permit „balamalele” imaginației și ale experienței, lecturile, referințele culturale și mizele personale.

Cine sunt autorii, ce au în comun?

La experimentul ăsta participă de la autori și artiști vizuali cu experiență, recunoscuți în spațiul public și printre elite, până la oameni cu preocupări artistice mai puțin cunoscuți sau complet anonimi.

Dacă iau ca reper localizarea geografică, colaboratorii de până acum sunt răspândiți din Capitală (Cristina Șoiman, Octavian Perpelea, Ramon Sadîc, Dorin Cucicov, Vlad Bâscă, Dan Mihuț, Ovia Herbert, Alexandra Crisbășan, Tea Nicolae, Tibrian Cimpoeru, Cristian Iohan Ștefănescu, Monica Tarța, Andreea Ban, Gelu Blanariu, Cristiana Cott Negoescu, Oana Maria, Ștefan Botezatu, Felix Tzele, Florin Spătaru, Mister X, Luniana Stratulat, Mădălina Aldea, Alina Avramescu, Maria Bilius, Ioan Maxim, Răzvan Alistar, Vlad Stoiculescu, Doimetri, Cosmin Dumbravă etc.) până în Japonia (George Moise, Sabina Yamamoto), Philadelphia (Charles Henderdaughter), Paris (Augustin Cupșa), Londra (Nadia Barbu, Șerban Anghene), Suedia (Alina Lazarovici), Constanța (Mircea Țuglea, Mugur Grosu, Tudor Ganea, Yigru Zeltil, Bogdan Papacostea), Iași (Ioan Antoci, Emil Cătălin Vasilache), Cluj-Napoca (Horia Corcheș, Olga Ștefan), Baia Mare (Anca Goja), Arad (Iulian Leonard), Timișoara (Ana Kun), Ploiești (Andrei Constantinescu), Focșani (Eduard Cîrlan, Ioana Ene) etc.

Am văzut că aveți proză, poezie, ilustrație, fotografie. Cum alegeți ce publicați și ce trebuie să facă cei care vor să devină colaboratorii voștri?

Încurajăm pe oricine să ne trimită texte/ imagini la liceulcosmic@gmail.com, iar uneori facem și invitații exprese. Scrie pe site că se poate contribui retroactiv la oricare dintre episoadele deja apărute. Ăsta e un semn că lista potențialilor colaboratori rămâne deschisă.

Cum deocamdată Liceul Cosmic e un experiment, rigorile nu sunt aceleași ca la o revistă literară/ un album de artă. Există însă un mecanism de feedback, perfectibil, ce-i drept, dar care până acum s-a dovedit util în selecția și încurajarea contribuțiilor și, pe cât posibil, în îmbunătățirea calității lor, de la un episod la altul.

Cred că o să apelăm la standarde și criterii de selecție mai ferme când ieșim în print.

Care e feedbackul până acum? Ce zic cititorii?

Feedback-ul variază de la mulțumiri, încurajări și înjurături, până la deliruri mistice și tăceri stânjenitoare. A existat și o răpire extraterestră.

0
mihai alexandru dinca

Mihai Alexandru Dincă publică două cărți

La Gaudeamus, MAD a lansat două cărți: Narcopunk și Înainte de neant. Ce ocazie bună să-l mai întrebăm de sănătate pe absolventul atelierului nostru de SF&F!

mihai alexandru dinca

Spune-ne câteva lucruri despre tine, cu ce te-ai ocupat până la vârsta asta 😀

Bună! M-am născut în București în 1992 și mama mea a considerat că la vârsta de 4 ani trebuia să încep lecțiile de pian – tortură psihică premiată de câteva ori la concursuri, până când m-am lăsat, în cele din urmă, de regele instrumentelor. Dar nu regret nimic și în niciun caz nu îi port pică mamei, pentru că pe la 12-13 ani m-am apucat de chitară, de bună voie, iar cunoștințele pe care le dobândisem la claviatură m-au făcut să învăț mult mai repede noul instrument. Până în prezent am cântat diverse trupe de muzică extremă, cele mai notabile fiind Apa Sîmbetii, acum defunctă, și Negative Core Project, activă și în plină ascensiune. De formare, mă consider totuși un muzician în primul rând, abia apoi s-a trezit și scriitorul în mine.

Am făcut un liceu bilingv (C.N.B.G.C.), un an de Conservator la compoziție jazz/muzică ușoară, am terminat studiile de inginerie audio la SAE, iar acum sunt anul trei la inginerie aerospațială, la bătrâna Politehnică. M-am apucat de zbor de agrement, anume planorism, prin programul finanțat de statul român. Încă nu mi-am luat brevetul din cauza unei sănătăți precare și a unor piedici impuse de ea, dar îl voi lua eu, nu mă dau bătut. Am făcut astronomie de amatori, după ce am trecut pe la Astroclubul București. Și am două telescoape intimidante ca să îmi spionez vecinii și planetele vecine. Uneori mai văd câte un OZN, dar doar pentru că nu-l pot identifica eu, nu înseamnă că nu e identificabil.

De scris, primele povești le-am scris în ciclul primar (nimic de menționat, în afară de faptul că deja îmi plăceau subiecte SF și F – țin minte că era una cu un extrarestru, un președinte exilat în lunile lui Saturn și un soldat călător în timp). În clasa a patra am început un roman, inspirat de jocuri AD&D ca Baldur’s Gate sau Planescape Torment (ce butonam eu pe vremea aia). Recunosc, primul contact cu SF&F a fost prin intermediul jocurilor, apoi al cărților. Recunosc, de asemenea, că citeam în clasa a doua 20.000 de leghe sub mări alături de Harry Potter, dar nu îmi închipuiam că ar fi ceva care să delimiteze temele unor asemenea cărți de cele considerate „importante” în literatură. Mă rog, eram clasa a doua. Apoi am înțeles că e ceva special cu extratereștri și nave cosmice, cu elfi și dragoni și cu alte lumi posibile… Ceva de dorit. Mai ales peste ani, când m-am confruntat cu Ion și Baltagul. VAI.

Până la vârsta asta am făcut de toate, mai ales ce mi-a plăcut. Pe unele le regret, cu marea majoritate sunt împăcat. M-am răzgândit de multe ori și încă mă răzgândesc.

Care e relația ta cu literatura SF, ca cititor?

Am descoperit că relația mea de cititor cu literatura SF este, de fapt, relația mea cu literatura în general. Nu există subiect, temă sau motiv pe care să îl găsesc în literatura universală pe care să nu-l pot găsi și în SF&F, pe lângă altele pe care n-aș putea spera să le găsesc vreodată în literatura universală (un exemplu: moralitatea inteligențelor artificiale). Că îl citesc pe Jules Vernes sau pe Clive Cussler, pe Arthur C. Clarke sau pe H. P. Lovecraft, pe Hunter S. Thompson sau Kim Stanley Robinson, nu îmi pun vreodată problema că aș citi altceva decât literatură.

Cititorul din mine caută în literatură același lucru pe care îl caută și scriitorul, mai de curând decât primul: acel inefabil, acea senzație care nu poate fi numită, dar care reiese din ansamblul cuvintelor – un fel de metaînțeles. I-aș spune „frumosul”, dar ar fi incomplet, nici măcar vârful aisbergului. I-aș mai spune „groaznicul”, „teribilul”, poate și „minunatul” și n-aș zgâria decât suprafața.

Cum ai început să publici povestiri SF? 

M-am (re)apucat de scris într-o perioadă frustrantă a vieții mele, atunci când mi-am dat seama că nu-mi mai doream să continui Conservatorul și am început cursurile de inginerie audio SAE. Îmi venea să scriu, pur și simplu simțeam nevoia să îmi aștern gândurile pe hârtie, dar, cum niciodată nu mi-a plăcut să țin jurnale, m-am gândit să o fac într-un mod mai creativ, care să mă distragă. Am început de la planul unei povești pe care l-am scris încă din liceu, găsit printre hârțoagele strânse de-a lungul timpului (am păstrat tot ce am mâzgălit vreodată – uite un lucru bun). Mi-am dat seama că pot scrie povestea aceea și am acționat în consecință. În octombrie 2014 câștigam concursul Anticipația 2014 cu „Viziuni ale paleocosmosului”, publicată în revista Nautilus (o poveste destul de ridicolă, cu daci în spațiu și cu extratereștrii din afara timpului). Îmi place să cred că am evoluat mult de atunci, mai ales că în perioada imediat următoare am început cursurile primului atelier SF&F organizat chiar de Revista de Povestiri (Îmi amintesc cum am început cu stângul, ostil cum am fost eu. Mulțumesc pt. răbdare, Simina 😀 ). În timpul atelierului, sub îndrumarea lui Michael Haulică, Florin Pîtea și Oliviu Crâznic, am finalizat povestea „Oroarea din Oort” (fragment), care, între timp, a fost distinsă cu premiul Știință&Tehnică pentru debut la Sci+Fi fest 2016 și nominalizată la premille Romcon la categoria „cea mai bună povestire”. De atunci am publicat în mare parte online, la diverse reviste (GazetaSF, Revista de suspans – primul F pe care îl public, „Sopor”, ficțiuni.ro), dar și pe hârtie, în Știință&Tehnică și Galileo, în antologiile Eroi fără voie și Argos 2. Am de gând să o țin tot așa.

înainte de neant

Ai lansat la Gaudeamus două cărți – Înainte de neant, editura Tritonic, povestiri și Narcopunk (sau Fear and Loathing in L2) (pentru comandă, email la horiaursu arond gmail punct com), editura Millenium Books, nuvelă. Care e povestea lor, cum de ai lansat două dintr-un foc?

A fost o potrivire de șanse, nimic mai mult, care a dus la această lansare aproape simultană.

Prima carte, Înainte de neant, este un volum de povestiri adunate din intervalul 2014-2016, un fel de „best of”, și a pornit de la propunerea pe care mi-a făcut-o scriitorul și editorul Michael Haulică la Sci+Fi fest 2016 (înainte de a afla că am câștigat și premiul pentru debut, lucru ce îmi confirmă încă o dată încrederea pe care o are în mine, pentru care îi mulțumesc). Înainte de neant conține șase povestiri de lungimi și teme diferite, fiecare cu o lume a ei, printre care se numără și „Oroarea din Oort” revizuită.

Tot la Sci+Fi fest mi-a propus și Horia Nicola Ursu să îi scriu o nuvelă pentru seria Millennium Novella. Am acceptat fără ezitare, chiar lucram la un text care se potrivea foarte bine cu ce căuta el. Asta se întâmpla la începutul lui octombrie. O lună mai târziu, scriam ultimele fraze din Narcopunk și i-l predam spre editare. A fost o provocare să finalizez un text așa de lung într-o lună, mai ales într-un stil pe care nu îl mai încercasem, dar cred că am reușit. Să vedem ce vor spune și recenziile (prima e mixtă, dar totuși încurajatoare, din fericire).

narcopunk

Ce a fost greu în procesul scrierii și rescrierii cărților și ce ți-a plăcut cel mai mult?

Mai devreme sau mai târziu, totul putea să îmi pară greu, sau ușor. Până recent, cel mai dificil mi se părea să aștern în word primul draft al unui text, prima variantă necizelată, proastă, cu greșeli de redactare și de gramatică. Culmea. Acum mi se pare mai anevoioasă editarea ulterioară, cu toate rescrierile acelea pe care înainte le făceam cu plăcere. Oscilez după multe variabile – cum mă simt eu, ce anume scriu, cum vreau să scriu, nivelul de lumină și umiditate, ce aștepări am sau n-am. Ce știu este că îmi place foarte mult să fac asta, să scriu, chiar dacă uneori pare greu și de nerealizat.

Care sunt ambițiile tale ca scriitor, ce îți dorești de la cititori, de la ceilalți scriitori, de la tine?

Ambiția mea ca scriitor este, în primul rând, să mă satisfac pe mine prin ce scriu. Tind să fiu foarte critic cu mine însumi, până într-acolo încât uneori regret că am trimis un text spre publicare, pentru că mi se năzărește brusc o schimbare care ar fi meritat făcută (un caz extrem și rar, dar mi se întâmplă și o recunosc), așa că vreau să mă conving pe mine că scriu bine în primul rând. Nu am reușit acest lucru până acum și de-aia scriu în fiecare zi, chiar dacă nu am chef sau inspirație – țin rotițele scrisului bine unse. Dar știu și cât de biasat sunt, atât cu autoaprecierea cât și cu autocritica. Alt lucru: mi-aș dori să pot trăi din scris, la un moment dat. Eventual să fiu tradus și să vând cât să nu fiu nevoit să fac altă muncă decât să scriu în continuare. Sunt conștient că este un țel înalt și îndepărtat, un pisc poate de necucerit. Mai am foarte mult până acolo, asta dacă voi reuși măcar să mă conving pe mine.

De la cititori îmi doresc să mă citească și să îmi cumpere cărțile, să le spună prietenilor și cunoștințelor despre mine și despre ce scriu. Și, pe cât le permite timpul, să îmi trimită părerile lor, mai ales alea critice. Chiar dacă scriu în primul rând pentru mine, mă trezesc adesea că mă pun în pielea cititorului. Vreau să știu ce nu îi place la cum scriu, ca să îmi placă, pe urmă, și mie mai mult.

De la ceilalți scriitori îmi doresc să continue să scrie, mai ales aceia care au cu adevărat ceva de spus și încă o dată pe atât aceia pe care îi citesc cu drag.

1
scriere-creativa-toamna

Toamna se numără atelierele de scriere creativă

Deja a început atelierul de scriere creativă cu T. O. Bobe și Bogdan-Alexandru Stănescu, dar asta nu e tot, mai avem bunătăți pe platou!

Dramaturgie

Un atelier nou, pentru cei care vor să scrie piese de teatru. Nu e treabă ușoară să conturezi personaje credibile și să le urmărești de-a lungul desfășurării conflictului. Ca în fiecare atelier de scris, există o parte teoretică și o parte practică, de feedback pe teme. Ghidul cursanților va fi Maria Manolescu, prozator și dramaturg, autoarea pieselor „With a little help from my friends” (regia Radu Apostol, Teatrul Naţional Iaşi, 2007), „Sado-Maso Blues Bar” (regia Gianina Cărbunariu, Teatrul Foarte Mic Bucureşti, 2007), „Nu sunt Iisus Christos”, „Re:Re:Re:Hamlet” (Bulandra, 2008, în cadrul Festivalului Blog the Theatre), „Ca pe tine însuţi” (Teatrul Foarte Mic, 2009), „Cercetătorii japonezi” şi „După sfârşitul lumii” (Green Hours 2013, în cadrul showului teatral site-specific iniţiat de Andreea Vălean şi Peca Ştefan).

Literatură pentru copii

Tot un atelier nou, de data asta adresat celor care vor să fie citiți de copii. Probabil e cel mai greu să ai un asemenea public, sunt cei mai sinceri cititori! Pe de altă parte, dacă ai acasă un junior care cere în fiecare seară o poveste nouă, motivația e puternică. Alături de inventatorii de povești va fi scriitoarea Adina Popescu, pe care cititorii mai mari și mai mici o cunosc după „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, „Povestiri de pe Calea Moșilor” și alte cărți anterioare.

Science-fiction și fantasy

A patra ediție, organizată în parteneriat cu Bookblog.ro, îi așteaptă pe cei cu ADN fantastic. Participarea se poate finaliza cu publicarea în reviste SF&F sau chiar cu apariția în antologia atelierului, dacă scriu texte bune. Antrenorii sunt și de data aceasta Michael Haulică și Dănuț Ungureanu, scriitori pe care pasionații genului îi cunosc foarte bine

Creative Writing Sundays

O nouă serie de 5 întâlniri, seria 12, are înscrieri în perioada asta. Deocamdată am stabilit doar datele în care ne vedem, invitații încă nu. În ianuarie vom împlini 3 ani și 60 de întâlniri, probabil vom sărbători după modelul clasic – la o bere după atelier.

Poezie

Aici trișăm puțin, pentru că e posibil să ținem atelierul la primăvară, depinde de programul iubitei antrenoare – Simona Popescu. Deși s-a văzut doar de 4 ori, grupul de toamna trecută s-a împletit surprinzător de bine, se mai întâlnesc și acum, ba chiar pun la cale un proiect cultural, deocamdată secret.

Atelierul online de scriere creativă

Am pus noi o dată orientativă pentru înscrieri în octombrie, dar cum atelierul anterior s-a amânat și momentan e în curs, probabil nu vom începe unul nou la finalul anului. Dar înscrierile sunt deschise, iar scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari va face preselecția înainte de startul următorului atelier.

Feedback pe manuscris

Nu e vorba de un atelier, ci de un serviciu de lectură și feedback, în caz că pregătiți o carte și aveți nevoie de părerea unui scriitor pe care îl admirați.

0
Anca Goja

Anca Goja lansează Fabrica de fericire

Anca Goja, pe care am cunoscut-o la atelierele de scriere creativă, își lansează volumul de povestiri Fabrica de fericire (Editura Școala Ardeleană) pe 11 octombrie, de la 14:00, în Sala de conferinţe a Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare. Prilej de interviu!

Anca Goja

Născută la 3 octombrie 1978 în Baia Mare, Anca Goja a absolvit Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, specializarea Jurnalistică (2001). Este secretara Cancelariei în cadrul Instituţiei Prefectului Maramureș. A publicat cărţile: Convorbiri cu elite, interviuri, Editura Proema, Baia Mare (2011); Un jurnalist prin bibliotecă – lucrare apărută sub egida Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare. Debut literar în revista Familia, cu povestirea „Grădina cu trandafiri”; ulterior, a publicat proză scurtă în revistele Vatra chioreană, Archeus, Verso, Nord Literar, Vatra veche, Familia, Caiete Silvane, Pro Unione, Mișcarea literară, Tribuna. Prezentă cu proză scurtă în volumele: Paşi împreună, antologie literară a Cenaclului Scriitorilor din Maramureş, alcătuită de Florica Bud şi Augustin Cozmuţa, Editura Gutinul, Baia Mare, 2013; O antologie a prozatorilor maramureşeni, alcătuită de Nicolae Păuna Scheianu, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2014. Texte semnate de Anca Goja sunt cuprinse în antologiile Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism, volum coordonat de Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă, Editura Polirom, colecţia Ego-grafii, Iaşi, 2014, Festivalul-Concurs Național de Literatură Moștenirea Văcăreștilor – Laureați ai ediției a XLVII-a, editată de Consiliul Județean Dâmbovița, Centrul Județean de Cultură, Biblioteca Județeană „I.H. Rădulescu” și Societatea Scriitorilor Târgovișteni (2015) şi Cartea copilăriilor, volum coordonat de Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă, Editura Polirom, colecţia Ego-grafii, Iaşi, 2016. În martie 2014 i-a apărut volumul Zăpadă neagră şi alte povestiri, Editura Tracus Arte, Bucureşti. Este prezentă în volumul Scriitori ai Transilvaniei – Dicționar critic ilustrat, alcătuit de Irina Petraș, Editura Școala Ardeleană și Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014.
Marele Premiu şi Premiul revistei Nord Literar la Festivalul Naţional de Literatură „Vasile Lucaciu” de la Cicârlău, Maramureş; Premiul II la secţiunea Carte de proză la Festivalul Naţional de Literatură şi Folclor „Armonii de primăvară”, ediţia a XXXVI-a, Vişeu de Sus, cu volumul Zăpadă neagră şi alte povestiri. Premiul „Opera Prima pentru consacrarea tinerelor talente în proză”, oferit de Fundația „Dorel Cherecheș”. Premiul pentru proză al Taberei Naționale de Literatură și Arte Plastice „Archeus”, ediția a X-a şi ediţia a XI-a, Ocoliș, Maramureș. Premiul pentru proză, pentru volumul Zăpadă neagră și alte povestiri, la concursul „Cărțile Anului”, Baia Mare. Premiul „Mircea Horia Simionescu” la Concursul Național de Literatură „Moștenirea Văcăreștilor”, ediția a XLVII-a, Târgoviște.
În perioada iunie-iulie 2015 a frecventat Atelierul online de scriere creativă condus de Florin Iaru, iar între septembrie și noiembrie 2015, ianuarie-februarie 2016 a fost cursantă la Creative Writing Sundays, ateliere organizate de Revista de Povestiri. În septembrie 2016 a absolvit Atelierul de scriere creativă de la Vama Veche, coordonat de T.O. Bobe.

Cum e viața literară la Baia Mare, ce se întâmplă pe acolo?

Poate te va surprinde ceea ce îţi voi spune, dar viaţa culturală în Baia Mare e bogată. Din 2002 până la sfârşitul anului 2015 am lucrat ca redactor la un ziar judeţean din Maramureş, iar din 2004 până la final am scris în special despre evenimentele culturale. În afara lunilor de vară, când lumea pleca în concediu şi totul intra într-o enervantă stare de letargie, în rest nu mă plângeam de lipsă de subiecte. Avem o mulţime de artişti plastici şi de scriitori aici, în Baia Mare. Sigur, poate că în afară de un Augustin Buzura, de un Nicolae Breban, de un Ioan Groşan şi de un Ioan Es. Pop, celelalte nume de scriitori maramureşeni în viaţă nu sunt foarte cunoscute pe la Bucureşti. Sau poate mă înşel. Dar ne străduim să scriem şi să scriem bine. Avem o revistă literară care îşi desfăşoară activitatea sub umbrela Uniunii Scriitorilor, avem o Reprezentanţă a Uniunii Scriitorilor, care ţine de Filiala Cluj şi care este condusă de poetul Gheorghe Pârja, avem două cenacluri literare şi destul de frecvente lansări de carte. Desigur, nu spun că toate evenimentele culturale de la noi se ridică la acelaşi nivel de calitate, unele sunt doar bifate, însă ai de unde alege.

Tocmai ți-a apărut volumul de povestiri „Fabrica de fericire”. Ce găsim înăuntru, fericire?

Se poate spune şi aşa. Nu vreau să mă laud, însă cei – destul de puţini – care au citit deja cartea mi-au spus că au devorat-o pe nerăsuflate. Bucuria lecturii e, pentru unii dintre noi, una dintre cele mai sincere şi mai sigure. Oamenii te mai trădează, prietenii îţi mai înşală aşteptările, iubiţii şi iubitele vin şi pleacă din viaţa ta, însă cartea o vei regăsi mereu la locul ei, atunci când te întorci acasă. În orice caz, pentru mine scrierea acestei cărţi a reprezentat cu adevărat o sumă de momente fericite. Cele unsprezece povestiri cuprinse în volum au fost scrise într-un an, fără ca iniţial să ştiu că lucrez la o carte. Pe parcurs, pe unele dintre ele le-am mai publicat în reviste, mai mult ca o verificare, dar şi pentru bucuria pe care o am atunci când îmi văd câte un text tipărit. Povestirile sunt diverse, personajele asemenea, unele au umor, altele doar dramă, dar, cum remarca şi Nona Rapotan într-o cronică, ceea ce le uneşte este ideea de viaţă ca proces de căutare a fericirii. Ne naştem fără să o cerem, trăim cu sabia morţii deasupra capului, căutăm mereu un sens al existenţei noastre efemere, iar acest sens este, cred, provocarea de a găsi fericirea, orice ar însemna asta. Căci fiecare dintre noi îşi construieşte o proiecţie a fericirii proprii, şi ea diferă de la om la om. Despre asta este vorba în povestirile mele. Cât despre mine, eu mi-am găsit, după mulţi ani de zbatere fără rost, liniştea sufletească şi fericirea. Pentru mine, să fiu fericită înseamnă să scriu.

coperta-fabrica-de-fericire

Unde putem citi un fragment?

Povestirea care dă titlul volumului am publicat-o chiar în Revista de Povestiri. Se găseşte şi acum pe site. A fost declarată printre cele câştigătoare la unul dintre concursurile trimestriale, cel jurizat de Veronica D. Niculescu, o scriitoare de care voi rămâne mereu ataşată sufleteşte. Ea mi-a dat încrederea de care aveam nevoie, certitudinea că această carte merită publicată. Volumul are o pagină de Facebook, unde am mai publicat o povestire sau două, dar şi cronicile care au apărut până acum.

De care povestire ești atașată cel mai mult și de ce?

Cel mai mult îmi plac „Fabrica de fericire” şi „Pe urmele Albei ca Zăpada”. Aceasta din urmă e şi cea mai întinsă şi am muncit cel mai mult la ea. Este despre un tânăr medic de ţară care ajunge prea târziu pentru a mai putea salva o tânără frumoasă, activistă pentru Roşia Montană şi pentru drepturile animalelor, şi care sfârşeşte prin a face o obsesie pentru moartă. Textul e şi o satiră la adresa acelor utilizatori de Internet, în special de reţele de socializare, care fac paradă cu aşa-zisa lor cultură, postând citate înţelepte din care nu înţeleg mare lucru, luate din cărţi pe care nu le-au deschis niciodată. Spre deosebire de prima mea carte, „Zăpadă neagră şi alte povestiri” (Editura Tracus Arte, 2014), care era destul de noir, reflectând starea mea de spirit din perioada aceea, „Fabrica de fericire” cuprinde şi două povestiri pe care eu le-am dorit pline de umor. Nu ştiu dacă reuşesc să-i distrez şi pe alţii, dar cert e că eu am râs când le-am scris. Prima este „Primăvară”, un text despre un poet din provincie care debutează la bătrâneţe şi care consideră că a dobândit succesul visat atunci când o funcţionară de la poştă decupează o poezie din carte şi şi-o lipeşte pe frigider. A doua este „Satul cultural”, povestire fals autobiografică, construită în jurul ideii de prostituţie ascunsă sub masca unui ansamblu folcloric dintr-o localitate rurală din Maramureş.

De ce proză scurtă și nu roman?

Am început să scriu proză scurtă într-o noapte cu insomnie, în pat, într-o perioadă în care sufeream după un eşec sentimental şi aveam mari îndoieli cu privire la valoarea mea ca om. Am scris povestirea dintr-o răsuflare, uimită că sunt în stare de aşa ceva, că pot crea o realitate dincolo de realitatea vizibilă. Textul acela nu avea nu ştiu ce valoare, până la urmă nici nu l-am păstrat pentru prima carte, dar mi-l voi aminti mereu ca Începutul. Pe urmă am tot scris, mereu uimită de ideile pe care parcă mi le turna în creier altcineva, apoi rumegându-le în plimbările mele cu câinele (pe atunci aveam un labrador şi cel mai bine gândeam când ieşeam cu el la plimbare; acum Brena a mai rămas doar ca personaj în povestirea „Pe urmele Albei ca Zăpada”). Prima carte a fost, categoric, viscerală. Nu aveam deloc cunoştinţe despre cum ar trebui scrisă proza scurtă, făceam totul din instinct. De abia anul trecut am descoperit Revista de Povestiri şi cursurile de scriere creativă organizate de aceasta, inclusiv online, care mi-au fost de mare ajutor. Am urmat două astfel de cursuri, unul online, cu Florin Iaru, unul la Vama Veche, de curând, cu T.O. Bobe, plus câteva experienţe la Creative Writing Sundays, iar acum urmez un alt curs, cu un scriitor pe care îl apreciez foarte mult, Marin Mălaicu Hondrari. Ca să-ţi răspund la întrebare, cred că proza scurtă mi se potriveşte, e o răsuflare scurtă şi intensă, pe când romanul e o construcţie arhitectonică, prin urmare necesită foarte mult calcul, foarte multă raţiune. Iar eu sunt prin definiţie o fiinţă ghidată de emoţii şi mai puţin de raţiune, chiar dacă aceste cursuri de scriere creativă m-au ajutat să concep sau să analizez un text după câteva criterii bine definite. Nu ascund faptul că am încercat să scriu un roman, însă nu a ieşit aşa cum mi-aş fi dorit şi l-am abandonat definitiv. Nu ştiu dacă voi mai încerca vreodată… poate dacă voi trăi suficient de mult. Dar nu consider că aş fi incompletă dacă aş rămâne doar la proza scurtă.

De unde poate fi comandată cartea?

Pentru cei din Cluj, ştiu că volumul se găseşte la Librăria Universităţii. Pentru ceilalţi, cartea poate fi cumpărată online, fie de pe site-ul Editurii Şcoala Ardeleană, fie de pe Librarie.net.

0

Scriere creativă 9 – rezultate preselecție

Luni, 3 octombrie, începem la Epic Bar atelierul de scriere creativă ținut de scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și T. O. Bobe, alături de cei care au avut la preselecție media peste 6 sau o notă mare de la unul dintre antrenori (textele au fost jurizate anonime). Mulțumim tuturor pentru interes, dacă n-ați intrat acum, vă așteptăm la primăvară cu un text mai bun.

Cei care se regăsesc pe lista de mai jos sunt rugați să ne confirme participarea cât mai repede!

Gabriela Anuței – Lecție de amor la Paris

Alin Băiescu – Servicii complete

Alexandra Coliban – Fast forward

Oana Ioncel – O să încerc

Edmond Kreibik – Samovarul

Miletta Mihai – Mâinile

Alexandra Niculescu – Tu vrei să fie ce nu e

Valeriu Roman – Tratamentul

Crenguța Sandu – Spaghete carbonara

Veronica Stănică – Scurtă poveste cu pisici

Eliza Zdru – Vlaga

0

Cimbru literar – blog despre gustări și lecturi

Pe Sorana Chiru ați citit-o în Revista de Povestiri de mai multe ori, pentru că scriitorii invitați la Creative Writing Sundays i-au apreciat povestirile. De ceva timp, puteți citi și recomandările ei de lectură pe Cimbru Literar, un proiect care îmbină cititul și gătitul, creat împreună cu Oana Acsinte.

Pentru că prin răspunsuri apar trimiteri la un misterios Centru, să știți că e vorba de Centrul de Performanță în Educație din Bârlad, unde lucrează amândouă.

Sorana Chiru
Sorana Chiru
Oana Acsinte
Oana Acsinte

 

 

 

 

Sorana și Oana. De ce faceți chestia asta împreună, care e istoricul vostru?

S: Istoricul nostru? Ne tragem din vremuri aproape imemoriale: prima dată am văzut-o pe Oana când am fost la o petrecere de ziua de naștere a fratelui ei, cu care am fost colegă în I-VIII. Noi eram probabil în clasa a III-a, iar ea era la liceu, asta îmi amintesc precis, pentru că era în sarafan. Am și acum, în timp ce scriu, imaginea aceea în minte: ne-am strâns toți în jurul ei, pe covorul din sufrageria în care acum se joacă Max, băiețelul ei și am jucat ceva, un joc știut sau inventat de ea. M-am îndrăgostit atunci de frumusețea ei delicată și mi-a plăcut cum s-a jucat cu noi. Așa se joacă acum cu Max și cu copiii de la centru. Au trecut 30 de ani de atunci, așa că în loc de istoric putem discuta deja de istorie :) De ce împreună? Pentru că e plăcut să împarți mâncarea și impresiile despre ce ai mai citit cu cineva și lucrurile sunt mai ușoare și mai distractive în doi. Și ne-am obișnuit să facem foarte multe chestii împreună.

O: Eu o știu de când era mică. Adică mică, vorba vine că nici în clasele primare nu trecea neobservată! Era un copil înalt și altfel (ca și părinții ei, pe care îi admiram tot pentru că erau altfel – ca să nu zic mai multe, nu aveau bibelouri și aveau multe carți în casă – mie mi-a fost îndeajuns ca să-i trec în lista foarte scurtă de oameni OK).

Cum v-a venit ideea? Când ați început? De ce ați asociat cititul și gătitul?

S: Ideea i-a venit Oanei de revelion. Inițial, a propus să facă ea partea de mâncare și eu pe cea de lecturi, dar am ajuns până la urmă la formula de acum. Eu, una, nu m-aș fi gândit niciodată să am un blog culinar, pentru că mi se părea că trebuie să fie ceva foarte complicat, să inventez soiuri de mâncare, ca un fel de carte de rețete. Îmi place foarte mult să mănânc, dar când vine vorba de gătit, trebuie să ia cât mai puțin timp. Cu Oana, totul pare simplu, este foarte inventivă și dipusă să încerce diverse combinații și asta mă încântă.

O: Am avut destul timp să descoperim că avem pasiuni comune, deși nuanțate diferit. Cu atât mai bine aș spune eu. Ideea de a trimite în spațiul virtual dialogurile noastre (literare și culinare) a fost a Soranei, care a și facut primul pas prin crearea blogului. Ardeleancă iute (spune și face), eu moldoveancă mai domoală (că doară nu dau turcii). Cărti și bucate a fost ca meniu complet de hrană: trăim si ne nutrim cu ce putem fiecare!

Ce frecvență a articolelor v-ați propus?

S: O recomandare de mâncare și o recomandare de carte pe săptămână. O săptămână eu, o săptămână Oana. Până acum ne-a ieșit.

O: Aici e ușor: am spus să începem cu 1:1 o carte și o rețetă pe săptamână, tocmai ca să avem timp să le prezentăm cum se cuvine. Practica ne-a demonstrat că e destul de dificil să le strecori, mai ales în săptamânile cu examene la Centru.

  caramiziu

Câte cărți citiți voi pe lună? Despre câte dintre ele scrieți?

S: Nu cred că pot face o medie. Am săptămâni când citesc și două cărți, dacă discutăm de roman. Numai că în cazul meu nu prea discutăm despre roman, cu excepția cazului în care mă prinde. Mă poate prinde povestea (Mr Gwyn, Baricco), scriitura (The Notebook, Agotei Kristof) sau atmosfera (Umbra vântului, Zafon). În 70% din timp citesc povestiri scurte, dar aproape niciodată nu citesc o carte cap-coadă, ci câte o povestire din mai multe cărți, așa că ajung de multe ori să nu mai știu dacă mi-a mai rămas vreo poveste dintr-un anume volum. Citesc și poezie, îmi face mare plăcere să descopăr câte un volum pe gustul meu, nimic nu se compară cu poezia care-ți vorbește. Am scris la un moment dat pe blog că îmi propun să recomand în principal autori români contemporani, pentru că ei au cel mai mult nevoie de asta. Îmi mențin poziția, dar nu vreau să o transform într-o regulă strictă, care să strice bucuria cititului. Scriu doar despre cărți care mi-au plăcut și mai ales despre ce mi-a plăcut cel mai mult la ele. Nu scriu recenzii, ci recomandări, nu-mi place să scriu foarte mult despre ceea ce deja e scris, mi se pare că asta ar impune cititorului perspectiva mea.

O: De citit, citim zilnic – prin natura meseriei – rămâne de văzut cât e chiar pentru noi. Eu, de exemplu, citesc (hai să le spun) eseurile celor de la cursuri, mai citesc în fugă știri pe telefon, citesc, fără abatere, cam două ore în FIECARE seară povești (și mai nou Harry Potter – s-o termina el și volumul 7) fiului meu care intră în clasa I și ce mai rămâne timp, măcar două carți pe săptămână (nu de alta, dar să pot alege una pentru blog). Asta după niște ani de necitit voluntar, care bine că s-au dus :)

Cum vă repartizați cărțile și rețetele, cum le alegeți și cum le potriviți – cartea cu mâncarea?

S: De gătit am gătit împreună (o săptămână la mine, una la Oana) până când s-a terminat școala și Oana s-a mutat cu băiețelul ei din oraș la țară, la bunicii acestuia. M-aș muta și eu, dar nu am unde :)) Cădeam de acord asupra unei rețete, cumpăram ingrediente și ne distram gătind și făcând poze. După care una dintre noi povestea procesul de fabricație. Acum, în vacanță, fiecare face ce-i dă prin cap. Eu merg în continuare pe principiul simplu și rapid. Recomandarea de lectură este absolut la alegerea fiecăreia, iar potriveala, dacă există, este întâmplătoare. Deși poate ar fi bine să luăm și asta în considerare :)

O: Până una alta citim de plăcere, fiecare după propriul gust, iar când bucătărim împreună alegem fie ceva exotic, diferit, ce n-am mâncat niciuna dintre noi, fie ceva ce știm de-acasă că e bun și merită împărtășit!

Care a fost cea mai dificilă rețetă?

S: Pentru mine dificil înseamnă că durează mult. Cred că Pavlova mi s-a părut mai complicată, dar probabil că a fost din cauză că are două părți.

O: Nu prea ne încurcăm în rețete: dacă găsim ingredientele, trebuie să iasă ceva comestibil. N-am avut rețete dificile – asta e și una dintre ideile blogului: să nu-ți prinzi urechile. Am avut însă o rețetă „grea”, cu multă ciocolată –  un tort propus de Sorana și mâncat până la ultima fărâmitură :)

Ați primit feedback de la cititori? De ce se apucă mai degrabă dintre recomandările voastre – de citit sau de gătit?

S: Am câteva prietene mutate în alte orașe sau țări care mi-au scris că au încercat rețetele și chiar le-au și repetat dacă familia s-a declarat mulțumită. Despre cărți oricum discutam cu ele și înainte de blog și recomandările sunt reciproce în sensul acesta. Nu am primit niciun feedback de la persoane necunoscute.

O: Feedback-ul e timid și axat în special pe partea culinară. Eu cred că cititorii – dacă or fi :) – sunt leneși. Ar trebui să găsim oare o modalitate de a-i stimula? Să le oferim ca premiu o sesiune de degustări literar-culinare? Să facem un club, o cercetășie, ceva? Noi două ne înțelegem, dar nu prea suntem party animals și nu știu cum ar fi cu critici în direct :))

olguta

Ce planuri aveți cu proiectul, care ar fi cel mai îndrăzneț vis?

S: Ehe, visul despre care întrebi tu a fost, de fapt, motivul pentru care am început blogul. Visul îl aveam împreună și Oana a zis să facem mai întâi blogul, ca un fel de potecă spre ce ne dorim.

O: Am răspuns mai sus :) Serios acum: nu prea știu care e treaba cu stelele Michelin, nici Nobelul nu știm cu ce se mănâncă, dar perseverăm, cine știe – important e să participi, nu?

0
revista iocan

Absolvenți în Iocan

La final de mai s-a lansat o nouă revistă de proză scurtă, cu numele de Iocan. Tații revistei sunt Florin Iaru, Marius Chivu și Cristian Teodorescu. Revista va apărea trimestrial, fiecare dintre cei trei îngrijindu-se de câte un număr. A apărut cu sprijinul editurii Vellant, într-un tiraj de 1500 de exemplare.

revista iocan
Dacă vă atrage revista, o găsiți în librării. Dacă vă atrage rucsacul, îl găsiți la FunkyFain.ro

 

Revista se deschide cu 3 autori străini, primii doi celebri și morți (Truman Capote, William Butler Yeats), ultimul cunoscut și viu (Dan Rhodes), dar cu două schelete în spate (în poza de profil din publicație). Povestirile astea, culmea, nu ne-au plăcut, par așa, cam demonstrative. La final, în secțiunea „Restituiri” (celelalte părți ale revistei nu au vreo denumire precizată), e un text minunat din Ștefan Bănulescu.

În mijloc, am găsit povestiri mișto, majoritatea ne-au plăcut. În afară de Lavinia Braniște și de Ștefan Lăzărescu, ceilalți autori sunt mai puțini cunoscuți, dar veți avea surprize plăcute. Dacă ar fi musai să alegem și să le facem în ciudă absolvenților, textul care ne-a impresionat cel mai mult a fost al Emei Stere.

Din cei 21 de autori care figurează pe copertă, 12 sunt absolvenții atelierelor de scriere creativă organizate de noi și ținute în trecut de Florin Iaru și Marius Chivu. Vorbim despre Diana Bădica, Georgiana Șerban, Irina Georgescu Groza, Bogdan Răileanu, George Moise, Ana Alexandrescu, Iulia Gherasim, Felix Tzele, Anca Ștefan, Ion Pleșa, Anca Chimoiu și Tea Nicolae. Suntem mândri de ei, nu că ar avea nevoie de asta, la câte autografe au dat la lansare!

0
copilul care a traversat universul

Simona Liutiev a scris o carte pentru copii

La începutul lui iunie, Simona Liutiev, pe care am cunoscut-o anul trecut la atelierul cu Marius Chivu de la Vama Veche, a publicat la editura Celestium cartea Copilul care a traversat Universul. I-am luat un interviu, să aflăm mai multe.

simona liutiev

Povestește-ne puțin despre tine.

Sunt o norocoasa născută pe 13, despre care, în liceu, proful de filosofie zicea că mi-am forțat destinul. Cred că a avut gura aurită, pentru că absolut tot ce am făcut de atunci a însemnat forțare. Sunt un om căruia nimic nu-i iese din prima. Mă consum mult și par că dețin rezerve nelimitate de răbdare și vis. Am 13 ani de carieră didactică și tinerii sunt salvarea mea. Ca să le mulțumesc, am ales să îi învăț cum să se salveze și ei, dacă va fi cazul, prin scris. Predau literatură română, și ea o simulare a vieții. Am o minune de copil, Eliza Amelia, care mă face „să văd nevăzutul”.

Acum un an ai fost invitată să-i antrenezi pe copiii selectați din toată țara la un concurs de creație literară. Ce ai aflat din această experiență?

Anul trecut am coordonat atelierul de scriere creativă (secțiunea proză-liceu) pentru laureații taberei de la Muncel, Iași, Concursul National „Tinere condeie”, cei mai buni tineri scriitori din țară. Sensibilitatea și profunzimea acelor copii, cotele la care ei trăiesc și percep viața, disperarea de a se cunoaște, m-au dezarmat. Au atâta nevoie să li se spună cum să scrie, au nevoie să nu se mai jeneze că au această pasiune „neserioasă”, au nevoie de modele care să-i aducă din derivă către un „ce?” suportabil. O mână de oameni a căutat pentru ei, timp de o săptămână, să-i antreneze cu iluzia că scrisul îi va scoate din banalitate, dar că el însuși nu e nici pe departe ceva banal, neordonat. Din păcate, Ministerul Educației și inspectoratele școlare nu consideră aceste activități concursuri de specialitate ale profesorilor de română (dar nici nu spun ale cui?), iar elevii ar dori feed-back de la critici, de la nume sonore în care să aibă încredere, concursurile de profil sunt pe cale de dispariție și le mai ține doar umanitatea unor dascăli. Cred că am făcut o diferență și am siguranța că i-am îndrumat pe drumul potrivit pentru ei. Nu am putut să mă opresc acolo și am inițiat un atelier de profil și pentru elevii din Pitești, care au apreciat noutatea demersului și s-au mulat atât de bine pe cerințe, încât au câștigat toate competițiile de profil, iar în septembrie vor merge să scrie o săptămână la Cluj, la „Lecturiada elevilor 2016” organizata de ANPRO. Nu ar trebui să ne plângem de nivelul slab al scrierilor debutanților. De unde ar fi trebuit să învețe? Autodidacți, ați putea zice, dar este un domeniu atât de subiectiv!!!

copilul care a traversat universul

Când ai scris „Copilul care a traversat Universul” și de ce ai vrut să scrii o carte pentru copii?

Am scris cartea de frică, vara trecută, după un diagnostic crunt care îmi oferea la orizont posibilitatea să nu mai apuc să-i spun fiicei mele nimic din ce mi-aș fi propus. M-am documentat și nu a fost deloc greu. Când am secat, am rugat prietenii să contribuie cu idei. Cartea este foarte mare, are 200 de pagini, 15 capitole, prolog, epilog. Eliza, de când avea 3 ani, a început să mă instruiască, să îmi explice cum era ea o stea strălucitoare, cum m-a văzut, cum m-a ales, cum a venit la mine, cum o să merg eu și cu tatăl ei la bătrânețe în Univers și ea încearcă să se pregătească de pe acum. Avea tot felul de curiozități astrofizice inexplicabile pentru vârsta ei, așa că, practic, ea a inspirat cartea, doar că neputând să o scrie, am scris-o eu pentru ea, am fost doar instrumentul. Nu îmi revine niciun merit, este cartea copilului meu, poveste născută din prietenia a două fetițe de rase și vârste diferite, pentru care cuvântul nu reprezintă niciun impediment. Este o carte despre omenie, prietenie, fidelitate, valoare, viață, vârste, respect, familie, o carte trans și interdisciplinară care trascende timpul, fizica, astronomia, astrologia, filosofia, psihologia, zoologia, cabala, lingvistica, o carte fantastică, la care niciodată înainte nu m-am gândit. Pentru mine, care scriu cărți științifice și proză realistă, chiar dacă sunt profesoară de română și exersez diverse registre ale limbii, a fost dificil să verific dacă e destul de „pe înțelesul lor” și să scriu pentru ei, nu pentru mine.

Cum începe povestea? Fă-ne curioși!

După petrecerea de aniversare, două prietene Sky și Sao, adorm pe un halat cu planete, cu capul pe Saturn, care le va absorbi într-o aventură atemporală în care chiar Moș Cronos le ademenește. Cu ajutorul animăluțelor ce le întâlnesc pe fiecare planetă, fetele reușesc să-l înșele pe Moș Timp, cu sfidarea tipică vârstei, iar aventurile de pe planete, comete, sateliți le vor suda prietenia și vor fi prilej de speculații haioase: Marte are două apusuri albastre din cauza Fluturilor Alexandra; Venus e udată de racii de seră ca să nu moară; pisicile sug toată căldura lui Mercur; pe Jupiter sunt oile cu lână de aur care hotărăsc ce om va avea noroc și pot fi văzute doar de către copii când adorm; câinii Husky se dau cu saniile și respiră diamante; pe Planeta Păcii sunt copii elemente-nenăscute, iar pe New-Land, plăcile tectonice formează în fiecare minut alt ținut, unde trăiesc titirezi de acadea și prințese roz din bule de săpun. Prietenii imaginari sunt pe Lună, unde copiii fără umbră, vopsesc cerul cu var ca să nu mai vadă totul în negru.

lansare simona liutiev

Cartea a apărut la începutul lunii. Ai primit deja feedback de la cititorii juniori?

Este o carte absolut fantastică, nu cred că va exista copil să nu o îndrăgească. Nu a trecut nici o lună de la lansare, răspunsurile au apărut chiar de a doua zi și săptămâna ce a urmat și a fost un motiv de mare împlinire sufletească. Am riscat enorm, am lansat la preșcolari, am gândit totul cu bucurie, am dramatizat un capitol, am făcut stele din praf de aur, am avut baloane, confetti, suc, muzica Universului înregistrată de Voyager, iar 60 de copilași de 4 ani se pot lăuda că au fost la prima lansare de carte din viața lor.

Au fost muți de uimire și au stat atât de cuminți, cum n-aș fi visat. A fost cel mai bun răspuns: au ascultat cuminți sceneta 30 de minute. Au strâns cartea la piept ca pe ceva magic și niciunul nu s-a culcat în acea seară de 1 iunie până nu le-a citit mama sau bunica. Am creat un precedent, preșcolarii au citit cartea înaintea școlarilor. Poate cel mai bun feed-back a venit de la un puști genial de 8-9 ani (clasa a II-a), care după câteva capitole le-a spus părinților că se simte „așa, ca-n Univers” și că a decis deja să o citească și a doua oară. Cu ce poți compara o asemenea apreciere? Era ceea ce am vrut, bucurie pură și mi-a ieșit de la un capăt la altul.

Nici acum nu aș vrea să fac altfel de lansare. Aș repeta la nesfârșit sceneta și aș merge prin toate școlile și grădinițele, căci știu ce înseamnă o carte bună la începutul experienței lecturii, cum face ea diferența între un parcurs mediocru și unul de excepție. Și părinții trebuie să știe asta. Copiii nu se nasc cu gustul pentru lectură și este foarte dificil de educat, mai ales pentru băieți, dacă nu găsești cartea potrivită, la vârsta potrivită. „Copilul care a traversat Universul” este cartea potrivită. Cartea a ajuns în Europa, în Canada, aici o au peste 200 de copii (la nici o lună de la lansare). Este recomandată pe coperta 4 chiar de către laureatul USR de anul acesta la secțiunea Literatură pentru copii, scriitorul Petre Crăciun, un ultim mohican. Insist foarte mult să primesc feed-back cât mai aproape de original, deoarece cartea asta este copilul meu, este Eliza, și mă interesează tot ce se întâmplă cu ea. O visez curând tradusă în engleză, franceză și spărgând piața de profil. Dacă cineva se încumetă, aștept cu bucurie oferte! Garantez că poate rivaliza cu orice există în domeniu.

De unde poate fi cumpărată cartea? Pentru ce categorie de vârstă o recomanzi?

Având atât de multe niveluri de sens, aș zice că cei până la 8 ani se vor opri strict la narațiune, la aventură. Nivelul imediat următor, al sentimentelor, poate fi atins de la 12 ani, iar partea cu filosofia mai degrabă de părinții care citesc copiilor. E o carte pentru toți copiii de la 4 la 99 ani, pentru oricine vrea să se simtă așa. Ilustratoarea Anamaria Ioil a terminat Facultatea de Psihologie la Oradea și a mărturisit că până și ei i-a dat de gândit și mă bucur că a fost așa, deoarece desenele ei sunt superbe, ea a atins exact esența. Am ales o editură cu rezonanță în ton, se numește Celestium, din Oradea. Ei publică doar tineri autori autohtoni. Cartea se poate comanda pe site-ul editurii sau pe adresa mea de facebook.

0
cazemata

Cazemata – debutul lui Tudor Ganea

De data asta ne lăudăm cu Tudor Ganea, care debutează la Polirom, în colecția Ego.Proză, cu romanul „Cazemata”.

tudor ganea

Tudor, spune-ne un pic despre tine.

Am 32 de ani, sunt arhitect şi vara mi se face dor de Constanţa – oraşul din care am plecat la 18 ani pentru a-mi face studiile în Bucureşti, la Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu”. Îmi place să sar de pe stabilopozi şi să înot pe sub apă. Ascult multă muzică blues.

Când te-ai apucat de „Cazemata” şi ce te-a mânat în luptă?

„Cazemata” mi se învârtea prin cap de ani buni. Conceptul iniţial a fost cel al unui un grupaj de proze scurte. Acţiunea urma să se desfăşoare în cartierul copilăriei mele: Faleză-Nord, din Constanţa. O parte din personajele din roman şi-au făcut rodajul în câteva povestiri pe care le-am scris, şters şi apoi rescris de-a lungul anilor. Proiectul unui roman a început să capete contur imediat după cursul de scriere creativă, prin mai-iunie anul trecut. M-a ajutat foarte mult încrederea pe care mi-au dat-o în mine Florin Iaru şi Marius Chivu. M-au mobilizat. Am dat de oamenii potriviţi la momentul potrivit. Altfel, cred că aş fi scris, rescris şi apoi aruncat la gunoi totul… cam asta mi-a fost regula în ultimii 10-15 ani de când am început să cochetez cu „scriitura”.

Care e tema romanului, despre ce e vorba?

Rezumată grosier, tema ar suna (ştiu că sună pompos, dar altceva mai bun n-am găsit): explozia unei supape magice într-un mediu profan. Cu „cazemata” în rolul principal. De aici şi imaginea de pe copertă, care e o metaforă ce vine în sprijinul acestei idei. Nu o să vă povestesc aici despre: inspectorul Adamescu, Coco-proxenetul fără buze, Turcoaica – femeia fără vârstă, pescarii de guvizi înfăşurați în mantii de peşti vii, cântecele hipnoză ale lui Liţoi, feribotul plin de cadâne, plapuma din petale de nufăr a lui Olube sau bufniţa de cretă.

Ştiu că ai ţinut legătura cu colegii tăi de la atelierul de scriere creativă predat de F. Iaru şi M. Chivu. Le-ai dat colegilor fragmente de roman, ţi-au dat feedback, cum a fost?

Imediat după curs, o parte din noi am tot continuat să ne vedem, cam de două ori pe lună. Am rămas prieteni buni. Ne întâlnim şi acum. Ţin foarte mult la ei. Înainte de întâlnirile aproape săptămânale, le trimiteam să citească bucăţi din roman. Feedback-ul lor mi-a prins tare bine. Să nu crezi că era rost numai de laude: citeau foarte atent şi mă taxau la fiecare greşeală. Ţin minte că, la o întâlnire, unul dintre ei mi-a desfiinţat total o altă variantă – de început – a romanului, la care am renunţat. Şi avea dreptate.

cazemata

În cât timp ai scris romanul, care au fost dificultăţile?

Am început să scriu la roman prin mai-iunie 2015 şi l-am terminat în decembrie. Deci, jumătate de an. Dificultăţile? Impedimentul numărul unu a fost job-ul. Veneam cu o ora mai devreme la birou şi scriam. Eram singur, în toată firma. Scriam şi în pauza de prânz, ba chiar şi printre picături, în timp ce lucram la proiecte. Alt-Tab a fost comanda mea preferată în lunile alea. În urma unor evenimente din firmă, am decis să-mi dau demisia. Profit de ocazie şi fac o pledoarie în favoarea confraţilor mei arhitecţi: din păcate, astăzi, la noi, în foarte multe cazuri, arhitectul este văzut de patron, beneficiar sau dezvoltator, ca un neica-nimeni care trebuie să proiecteze şi să dea cu ştampila într-un ritm infernal, fără să aibă nicio satisfacţie profesională sau financiară. Un ins cu o ştampilă, înlocuibil oricând cu un alt ins cu ştampilă. Am închis paranteza. Proaspăt demisionar, am început să scriu câte 6-8 ore pe zi. Zilnic. Am scris în paralel două variante de roman. Am ales-o pe cea mai bună, zic eu. Şi să nu uit de muzică: am ascultat zilnic, în timp ce scriam, acelaşi album cu selecţii din muzica lui Augustin Barrios Mangore, care a devenit compozitorul meu de chiatra clasică preferat, şi fără de care nu-mi începeam scrisul. Aşa că recomand lectura romanului cu un fundal sonor din Barrios (în interpretarea chitaristului Jesus Castro Balbi, daca se poate) :).

Cine ţi-a confirmat că e un roman bun?

Bineînţeles, primii au fost colegii de la curs. A doua confirmare a venit de la Mircea Tuglea – care mi-a fost profesor de literatură în liceu şi din cauza căruia, am mai spus-o, m-am apucat de scris – a urmat Răzvan Petrescu, care pentru mine e în top 3 scriitori de proză scurtă din toată literatura română, apoi Florin Iaru şi Marius Chivu. Am dat manuscrisul editurii cândva prin februarie, şi în mai mi-a sunat telefonul. Era Lucian Dan Teodorovici care mi-a spus că romanul a primit referate pozitive din partea referenţilor editurii şi că vor să-l publice. Atunci, m-am dus să mă plimb prin pădure şi am fost fericit.

Unde găsim cartea, când are lansare?

Cartea se găseşte în marile librării din ţară (Cărtureşti, Humanitas, etc), se poate comanda şi online. Lansarea e miercuri 29 iunie, de la ora 18.30 în Librăria Cărtureşti-Grădina Verona. Moderatoarea va fi Eli Bădică, iar invitaţii Florin Iaru şi Marius Chivu. Vă aştept!

Puteți citi un fragment din roman în Revista Tomis și un alt fragment în Suplimentul de Cultură.

0