Sînziana Popescu

Când eram mică, nu trecea o zi fără să nu spun cuiva povești. Credeam cu tărie că oamenii au nevoie de ele cum au nevoie de aer. Le spuneam povești colegilor (pe ale mele ori basmele Contesei de Ségur, care-mi erau tare dragi la acea vreme), înregistram piese de teatru folosind pe șest magnetofonul părinților, ba chiar am înființat și o trupă de păpușari numită „Phoenix”, în care noi, copiii, ne făceam singuri păpușile din lutul descoperit pe șantierul din spatele blocului, apoi dădeam reprezentații după ore, în cetatea orașului. (Asta până când cineva ne-a furat ghiozdanele și reprezentațiile au luat sfârșit. :-)) Dar nu m-am descurajat. Am continuat să le spun povești bunicilor, „la schimb”, istorioare încropite pe loc, cu care uneori reușeam chiar să-i adorm, apoi continuam să mă joc liniștită mult timp după ora de culcare. Așa că de fiecare dată când trebuie să mă prezint, să spun când și din ce pricină am început să scriu povești pentru copii, declar cu mâna pe inimă că spun și scriu povești de când mă știu, pentru că în timp am descoperit că la asta mă pricep cel mai bine. Și dacă ar fi să vă spun povestea mea, așa, cât mai oficial cu putință, cred că ar suna astfel… M-am născut într-un orășel din inima Transilvaniei, într-o familie de actori. La început, am scris scenarii de film și teatru pentru copii, pentru că așa mă simțeam „acasă”, iar piesele mele au fost premiate, reunite în volumul „Teatru pentru prichindei mari, mici și mititei” (Ed. Mediamorphosis), traduse în limbile engleză, italiană și germană și jucate pe scenele din țară, din afară și la Teatrul Național Radiofonic. Apoi am încercat marea cu degetul și am scris seria fantasy Andilandi, inspirată din mitologia românească, din basmele noastre populare și nu în ultimul rând din poveștile pe care bunicii mei obișnuiau să mi le spună seara, înainte de culcare, povești simple, din satele lor. Seria Andilandi cuprinde până în prezent cinci romane și un volum de povestiri. În tot acest timp, deși am publicat și cărți pentru copii mai mici, bogat ilustrate: „Mașinuța curcubeu” (Ed. Pionier Press, 2015), Hominideii (Ed. LiterNet, 2015), „Pentru Petrică, iepurașul meu cu ochii roșii” (Ed. Pandora M, colecția PanDA, 2017), ba chiar și un roman realist, despre un „pui de căpșunar” – „Experimentul Martinel” (Ed. Pionier Press, 2017), am continuat să scriu teatru pentru copii – „Trombonel, hoțul zăpezii” (Teatrul Regina Maria din Oradea, 2017), „Der Herr Schoko” (Teatrul German din Timișoara, 2018), plus adaptarea radiofonică după primul volum al seriei Andilandi, care se va difuza pe parcursul acestui an la Teatrul Național Radiofonic. Și cu asta nu am încălecat pe-o șa, pentru că povestea mea nu s-a încheiat așa, ci continuă. Stay tuned folks!