Text de Angelica Stan
Fiecare carte publicată până acum a avut o mică istorie – parțial personală, parțial conjuncturală – și nici cea care urmează să apară în curând la Editura Tracus Arte nu face excepție. Acum însă, povestea cărții chiar merită împărtășită: în vara lui 2015 am decis că cel de-al patrulea meu volum de poezii este gata pentru publicare. L-am trimis la câteva edituri, dar fie nu am ales un moment potrivit, fie nu am insistat destul, căci nu prea mi s-a răspuns. O singură ofertă am primit, dar prin „auto-finanțare”, motiv pentru care am hotarât să mai aștept. În acest răstimp a venit toamna. În septembrie am gasit pe net un anunț despre Atelierul de scriere creativă – poezie care urma să înceapă în octombrie, susținut de Simona Popescu. Cred că nu am stat să mă gândesc nici măcar un minut. De obicei ezit, mă informez mult, consult programul din perioada aceea, constat că nu am timp, că se suprapun activitățile și renunț. Sau aflu mult prea târziu, când înscrierile sunt deja inchise. Sau nu aflu deloc. Sau (cazul concursurilor literare) e cu limită de vârstă, sub 35 de ani, sau doar pentru debutanți.
Acum însa: minune! Toate se potriveau: acces condiționat doar de selecția textelor ce trebuiau trimise, atelierul avea loc duminincă după-amiază (adică un fel de oază în programul săptămânii), din două în două săptămâni (un ritm uman) și foarte aproape de zona unde locuiesc.
După primele întâlniri am simțit că îmi găsesc (sau re-găsesc) un contingent, sau poate chiar o familie. A celor care cred foarte tare în poezie, deși toate (sau foarte multe) li se împotrivesc. Datorez Simonei Popescu, care m-a fascinat de la prima frază, nu doar recâștigarea speranței că poezia pe care o scriu are șanse, ci și o limpezire a direcției pe care o am de urmat. Citindu-mi poeziile din “spații intermediare” Simona Popescu m-a direcționat către tipar, încurajându-mă, dar nu înainte de a opera „pe viu” anumite tăieturi necesare în materia textului, făcând asta parțial chiar în cadrul atelierelor de creative-writing și astfel, transformând acest demers într-o lecție.
Cartea Românească, unde am trimis volumul pentru sesiunea de selecție din toamna lui 2015, a refuzat manuscrisul. Răspunsul lapidar l-am primit la scurt timp după incendiul din Colectiv, unde au pierit doi dintre foarte puținii mei prieteni, colegi de birou, care citiseră și chiar inspiraseră aceste texte (Mihai Alexandru și Cătălina Ioniță). Contrast și durere: lumina caldă și puternică a duminicilor cu noua familie din jurul Simonei Popescu și umbra densă, funestă a pierderii prietenilor dragi. Atunci mi-am dat cumva seama că altul era destinul cărții mele. Și iar am zis să aștept și cu toata ființa m-am căznit să trec peste acele momente grele.
Nu am reușit întrutotul căci, uneori, ceea ce credem că este invincibil – trupul, săracul – cedează și ne încurcă planurile. Cu reticență și chiar teamă de un posibil refuz, cu o stare de sănătate în degradare progresivă, am căutat totuși un alt drum, re-înnodand un fir de conversație avută cu mai multă vreme în urma cu Claudiu Komartin, una din intențiile mele de pe parcurs fiind de a publica volumul la Casa de Editură Max Blecher. Am mers în câteva rânduri la Tramvaiul 26 și teama mea mai veche, de cenacluri, de critici acerbe și demolari de vise, s-a mai domolit. În ziua în care mă internam pentru operație, primeam un mesaj de la C.K. cu invitația de a citi la Institutul Blecher. Încă resimțind regretul de a nu fi putut onora acea invitatie, la câteva săptămani după, într-o discreție totală, Claudiu Komartin mi-a comunicat că volumul “spații intermediare” a fost acceptat de Cosmin Perța pentru publicare la editura Tracus Arte.
Scrierea cărții a durat propriu-zis doar câteva luni, demersul de publicare vreo trei ani, timp în care conținutul s-a reformat în cel puțin cinci etape de re-structurare radicală și re-scriere, până a ajunge la forma finală. În acest timp, alți doi „lăstari” din această carte au crescut și au „rodit” alte două cărti de poezie pe care le pregatesc pentru publicare. Pare că cineva m-a ajutat, într-un moment când nu mai credeam că e posibil, să tai un nod gordian și să fac povestea să meargă mai departe.