0732009198 | simina@revdepov.ro

Profil

Club Revdepov

laura pamfiloiu

Laura Pamfiloiu și Ceasornicăria lui August

Laura a publicat recent o nouă carte pentru copii, Ceasornicăria lui Augustla editura Via. Ne-am bucurat să aflăm vești de la ea, pentru că n-am mai văzut-o de la atelierele din Vama Veche, deși am mai prins-o pe la un Creative Writing Sundays, dar la distanță. Puteți citi și povestiri scrise de ea, apărute în Revista de Povestiri. Mai jos, ne vorbește Laura direct.

Spune-ne ceva despre tine!

Locuiesc în Cluj de mai bine de douăzeci de ani, de când am intrat la Litere de fapt. Am dat examen imediat după bac, pe atunci se intra greu, eram patru, cinci pe un loc, examenul era unu foarte serios, cu probă orală eliminatorie, îmi amintesc că-mi era o frică teribilă. După examen m-am întors acasă la Târgu Mureş şi a urmat o săptămână de aşteptare. Îmi spuneam că trebuie să intru, e obligatoriu, pentru că altfel va trebui să reiau toată materia, să stau un an acasă sub privirea plină de reproş a mamei, cumva simţeam că nu voi avea resurse s-o iau de la capăt şi să pierd un an din viaţă citind comentarii la română şi făcînd traduceri în engleză, aşa simţeam pe atunci.

În fine, când a venit ziua mult aşteptată, am dat telefon la portarul de la filo, era singura modalitate de a afla. Sigur, puteam să fac o călătorie de trei ore cu trenul, dar nu eram în stare de aşa ceva, aşa de mari erau emoţiile. Şi acum îmi amintesc, era vineri spre seară, am sunat cu groază, mă gândeam că portarul va fi sătul până peste cap de răspuns la telefon, de scris numele canditatului pe un bileţel, de mers până la panoul cu rezultate, de căutat numele, de dat vestea, dar am avut noroc. Era un domn jovial care mi-a spus: aţi intrat domnişoară, mare noroc aţi avut, doar trei au mai intrat după dumneavoastră. Ce mai conta asta, puteam fi ultima de pe listă atâta vreme cât eram deasupra liniei.

Şi aşa am ajuns în Cluj, oraş de care m-am îndrăgostit instant şi din care nu am mai plecat. Şi cu jobul a fost interesant, terminasem facultatea, eram sigură că la Târgu Mureş nu mă voi întoarce niciodată, aşa că singura soluţie era să-mi caut ceva de lucru. Habar n-aveam ce vreau să fac, acum sincer, cine are la 22 de ani, cât aveam eu pe atunci. Găsisem un anunţ, angajez profesor de limba engleză pentru grădiniţă, mă gândeam cât de greu poate fi să stau cinci ore pe zi cu nişte prunci de patru ani, mă prezint, iau jobul, stau un an, maxim doi, timp în care îmi caut o slujbă adevărată, apoi plec. Cel mai important era că puteam să-mi plătesc o chirie decentă şi să rămân în oraşul mult iubit. Mda, doi ani s-au făcut iaca, douăzeci şi doi, între timp am plecat de la grădiniţă, dar m-am mutat la şcoală şi nu regret nicio clipă decizia pe care-am luat-o atunci. Chiar nu mă văd făcând altceva, îmi place, e al naibii de greu mai ales dacă îţi pasă şi eu mă consider una căreia chiar îi pasă. 

laura pamfiloiu

Ce îți place să citești, cum e relația ta cu literatura?

Citesc de toate, am fost un copil care citea destul de mult, la noi acasă mama citea cu cartea sprijinită de pâine când luam masa, în plus, liceul pe care l-am făcut (secţia de limbi străine de la Papiu) mă punea să citesc. Am fost prima generaţie de după revoluţie care a studiat literatură comparată începând cu clasa a 9-a. Sigur, am trecut şi prin faza Sandra Brown, nu mi-e ruşine să spun asta, dar în acelaşi timp devoram Eliade şi Cioran. Literatura este un loc în care m-am simţit întotdeauna foarte bine, cel mai bine şi de multe ori mi-am spus că nu ştiu să fac multe, dar să citesc şi să vorbesc despre ce citesc, ei bine la asta mă pricep şi-mi place teribil. Şi cam asta fac şi acum, sigur, mai voalat puţin, dar la asta se reduce munca mea. 

Ce îmi place să citesc? Hm, greu. Îmi plac foarte mult nordicii, îmi place Franzen pe care l-am devorat după ce l-am descoperit, o vară nu am citit decât Franzen. Lydia Davis a fost o revelaţie, la ea m-am gândit când i-am dat nume personajului din Ceasornicărie, acum pot să spun asta. Îmi plac foarte mult Olga şi Uliţkaia şi Adriana Bittel, sud-americanii sunt şi ei oricând pe lista de preferinţe. Eu, când citesc, văd, citesc în imagini cumva, dar dacă scriitura e foarte tehnică, poate să fie impecabilă, dar dacă nu-mi creează imagini, o las. E greu să vorbesc despre ce-mi place să citesc pentru că-mi plac mulţi scriitori, dar dacă ar fi să port cu mine o singură carte ea ar fi Oraşele invizibile.  

laura pamfiloiu ceasornicaria lui august

Ce ne poți spune despre Ceasornicăria lui August?

Cu ceasornicăria e poveste lungă în sensul în care de mult timp o aveam în cap, sigur, fragmente, imagini, lucruri cu care nu-mi era clar ce voi face. Am scris pe bucăţi la ea, când nu mai ştiam încotro se duce povestea, o lăsam, apoi reveneam. Aveam în minte clar ceasornicăria ca spaţiu în care se poate întâmpla orice, cred că de la acel spaţiu am pornit. Chiar la primul curs de scriere din Vamă am scris o bucată de text, habar n-aveam atunci că el va intra într-o poveste, dar Teo, profesorul nostru, m-a încurajat şi mi-a spus că ar putea ieşi o poveste interesantă de la acel fragment. Şi mai e ş-o mâţă în poveste şi un oraş nou-nouţ şi Lidia, care află ce mişto e să pierzi timpul. 

Nu ești la prima carte pentru copii publicată. Ce te motivează să scrii pentru copii?

Da, am mai scris câteva, mai colaborez şi cu Fabulafia unde am două poveşti care-mi sunt foarte dragi. În ceea ce priveşte motivaţia, nu ştiu ce să zic, am început să scriu în joacă şi nu atât am scris, cât mai mult am spus. Momentul de la care a pornit aventura mea în ale scrisului a fost foarte clar: mă întorceam într-o seară de la teatru, văzusem ceva piesă în care cânta Ada Milea, ceva vesel şi foarte tonic şi, în drum spre casă, în autobuz, mi-am scos cartea pe care o citeam atunci, Gramatica fanteziei, am deschis-o la întâmplare şi am citit ceva. O propoziţie mi-a rămas în minte până acasă. Era ceva de genul „cum ar fi dacă într-o bună zi la uşa voastră ar bate un crocodil”. Tare mi-a plăcut chestia asta, aşa că, înainte de culcare când era momentul poveştii de seară, fiul meu era mic pe atunci şi-i citeam câte o poveste, de data aia nu i-am citit, i-am inventat o poveste pe loc pornind de la întrebarea cu pricina. Nici nu mai ştiu exact ce i-am spus, dar i-a plăcut  mult, m-a întrebat de unde ştiu povestea şi când i-am spus că eu am inventat-o, mi-a spus, mama, trebuie să mai inventezi. Şi l-am ascultat.

Ar mai fi ceva de spus aici, eu sunt sigură că nimic pe lumea asta nu e întâmplător pentru că eu am păţit o nepăţită, dacă-mi dai voie să-i spun aşa. Am aflat într-o vară că am o problemă gravă de sănătate, ceva ce nu-ţi imaginezi că poate să ţi se întâmple vreodată. Ei bine, poate. A fost bine până la urmă, dovadă că sunt aici şi pot să-ţi povestesc, dar a fost dur de tot. Îmi place să spun că am pierdut un organ (un rinichi), dar am câştigat altul, cel al scrisului. Aşa s-au aşezat lucrurile, s-au aliniat planetele, habar n-am ce s-a întâmplat. Tot ce ştiu este că înainte de acel episod din viaţa mea, nu scriam şi nici nu mă bătea gândul să o fac vreodată. 

Te ajută faptul că ești profă?

Sigur, mi-e de mare ajutor şi mi-a fost mai ales când lucram cu cei mici. Ei erau primii mei cititori, pe ei probam, dacă pot să spun aşa o poveste. Feedbackul era instant, dacă după primele câteva cuvinte cineva căsca, era la revedere. Ştiam că ceva nu e bine. Asta îmi place la copii, îţi spun verde-n faţă că eşti urât. Sunt cei mai exigenţi cititori. Am învăţat enorm de la ei, pe bune, mă simt un om norocos că trăiesc printre ei. În acelaşi timp e greu pentru că nu poţi mima nimic şi când vine vorba de poveşti, sunt mereu mai buni decât mine, vin cu nişte soluţii fabuloase, cu nişte idei extraordinare, fresh. De aceea e fain, dar în acelaşi timp greu pentru că trebuie să mă reinventez mereu, să fiu şi eu fresh, să şterg ce ştiu şi să fiu mereu dispusă să scriu pe o foaie albă, neatinsă.

Cum au fost colaborările cu ilustratori până acum, cum e procesul de lucru?

Am fost norocoasă şi la capitolul ăsta. Prima colaborare am avut-o cu Cristina Barsony, o ilustratoare excepţională cu care am scos prima carte, Poveşti cu nasturi. Spre marea mea surpriză, cartea a intrat în finala concursului de design Cele mai frumoase cărţi din România. A fost un moment extraordinar, îţi dai seama, prima carte. Legat de asta a fost şi un moment amuzant, pe lista nominalizaţilor eu apăream cu numele de Lara Pamfizoiu. Ăşa mi-a rămas  porecla printre prieteni care-mi spun şi acum pamfiziţa. În fine, cartea a avut şansa să călătorească prin Europa pe la cele mai mari târguri de carte. 

Am colaborat apoi cu Flavia, prietena şi colega mea, cu care am lucrat împreună la grădi. Flavia e un artist, desenează, pictează, croieşte păpuşi – o nebunie. Cu ea am scos celelalte cărţi, (Visul licuriciului, Pălăria bunicului meu) şi acum Ceasornicăria. A fost o colaborare nemaipomenită (cu ambele ilustratoare) pentru că nu a trebuit să vorbim nimic. Au citit textul şi atât a fost. Fără indicaţii, sugestii, nici din partea mea, nici din a lor. Nici n-am dorit să vorbim, pentru că mi s-ar fi părut că influenţez imaginea pe care şi-o fac la lectură, chiar doream să văd ce reuşeşte textul să transmită fără nicio explicaţie suplimentară. Dacă e nevoie de explicaţii, atunci ceva scârţâie. Dar n-a fost cazul, sunt minunat ilustrate cărţile mele, sunt norocoasă. 

Ai participat la mai multe ateliere de scriere creativă, în ce fel te-au influențat?

Da, ştiam de voi, de Revista de povestiri, dar a trecut ceva timp până să-mi fac curaj să trimt un text. Mă întorceam din concediu, era vară şi în momentul în care am intrat în Ungaria a venit mailul tău. Mamă, ce bucurie! Trimisesem chiar o poveste pentru selecţie, urma atelierul din Vamă cu Teo Bobe. Pot spune că acel atelier m-a influenţat cel mai mult, s-a lipit de mine cel mai bine. A fost şi o trupă foarte faină, am rămas cu nişte prieteni de pe urma acelui atelier. M-am simţit pe toată durata lui ca într-un glob din acela de Crăciun pe care-l scuturi şi ceva se întâmplă. Plus că era organizat în septembrie, în prima săptămână de şcoală, eu chiuleam pentru prima oară, eram pentru prima dată în Vamă, da, ştiu, pare imposibil, dar aşa a fost. Vama era aproape pustie, a fost extraordinar. O săptămână în care doar am citit, am scris şi asta cu marea la distanţă de două degete. A fost minunat, şi până în ziua de azi e una dintre cele mai frumoase amintirie ale mele.

Am mai fost de două ori în Vamă, o dată cu Dan Coman, apoi cu Marin. De la fiecare am învăţat câte ceva, tocmai pentru că sunt oameni atât de diferiţi. Sunday-urile iarăşi, foarte faine unele, cu feedback extrem de valoros. E important să-ţi spună cei care se pricep la asta, care chiar asta fac, scriu, ce faci bine, dar mai ales ce nu. Laudele nu te ajută, cel puţin pe mine, sigur e important să ştii că eşti măcar pe drumul bun, că n-o iei pe arătură, dar dacă eşti onest tu cu tine începi de la un punct să simţi ce funcţionează şi ce nu, unde trebuie să tai, unde nu ai spus suficient de clar. Eu aşa cred.  

Ce planuri de viitor legate de scris ai?

N-am. Îmi doresc să fiu sănătoasă, să pot citi, prefer să citesc de o sută de ori decât să scriu, sunt leneşă, nu am rigoare, disciplină, scriu în salturi. Bine e şi aşa. Cât timp scrisul e o bucurie în primul rând pentru mine, o să mai scriu. Încă e o bucurie, habar n-am până când şi nici nu mă gândesc la asta. Mă bucur de fiecare rând bun care-mi iese.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
mi-a ramas dulapul mic1

Mi-a rămas dulapul mic

Anul trecut, Simona Sava, pe care am cunoscut-o la atelierul de literatură pentru copii cu Adina Popescu, apoi la un atelier din Vama Veche, apoi am mai cunoscut-o puțin la Creative Writing Sundays și pe care am întârziat să v-o prezentăm și vouă, a publicat cartea pentru copii Mi-a rămas dulapul mic, ca urmare a câștigării Trofeului Arthur.

Cine ești tu, dragă Simona?

Sunt scriitoare, locuiesc la Dristor, m-am născut în Vaslui şi sunt mândră de asta.

Cum crezi că te ajută sau te încurcă în scrisul literar faptul că ești copywriter într-o agenție de publicitate?

Publicitatea mă ajută să plătesc facturile, dar scriu dinainte să mă prind care-i faza cu reclamele. Am o anecdotă din copilărie, un fel de profeţie autoîmplinită, din vremea când pauzele publicitare erau anunţate simplu, prin text, iar eu citeam cuvântul cu voce tare, de 4-5 ori, cât era scris pe ecran, cu bucuria copilului care tocmai a învăţat literele: Publicitate! Publicitate! Publicitate! Publicitate!

A fi scriitor te ajută să fii un copywriter mai bun, invers nu prea. Publicitatea e plină de reţete, clişee şi scurtături. E totuşi un antrenament în scris, iar deadline-urile au devenit prietenele mele.

simona sava

Ce citești în timpul liber, care sunt autorii tăi preferați?

În top 3 au oscilat Steinbeck, Palahniuk, Kazantzakis, Carver, Marquez, Velea (Nicolae Velea). În carantină mi-au plăcut I am Malala, The Kite Runner de Khaled Housseini, The Seven Good Years de Etgar Keret, Severance, de Ling Ma. Acum citesc The Brief Wondrous Life of Oscar Wao de Junot Diaz, y me gusta un chorro. Are vână, e alert şi savuros. Mă bucur să citesc în original, autorul dominican nu se zgârceşte la cuvinte şi expresii în spaniolă, care-i dau un farmec colocvial, o naturaleţe de cartier. Ţin să le mulţumesc primelor mele profesoare din copilărie: Maria la del Barrio, Marimar, La Cholito, Las mentirosas, Las asesinas

Atrage-ne în povestea din Mi-a rămas dulapul mic!

Mi-a rămas dulapul mic e un roman despre obiectele din jur care ne fac viaţa mai uşoară, dar pe care le ignorăm. Este aventura lui Mit, o mănuşă desperecheată, abandonată într-un dulap, care găseşte un fir de curaj şi pleacă să-şi caute sora. Se plimbă prin Bucureşti, pe la Piaţa Romană, pe la Gara de Nord, printr-un hostel. Mit este purtat de un cerşetor, se împrieteneşte cu o şosetă bâlbâită şi ajunge într-un magazin cu mănuşi de lux, unde află că a fi nou şi scump nu înseamnă a fi mai deştept. Îşi pierde degetele tricotate unul câte unul, dar umple golul cu aventuri şi prietenii care cântăresc mai mult decât firul rămas în urmă. Devine complet chiar şi aşa, fără pereche, sau poate îşi regăseşte sora? Dar vă las să aflaţi din carte.

Am scris-o cu drag, cu lejeritatea pe care numai în joacă o mai simţim. Am dat unor obiecte obişnuite sentimente şi emoţii umane. Vorbesc, prin glasul lor, despre prietenie, iubire şi singurătate. Mănuşile, şosetele şi umbrelele mi-au spus cum e să fii şi laş, egoist, arogant sau răzbunător.

Care a fost feedbackul cititorilor, ai tras pe cineva de limbă?

Cititorii adulţi, prieteni, scriitori şi cunoscuţi, au fost surprinşi. Se aşteptau la o carte pentru copii, dar e mai mult, le-am spus doar. E ca Micul Prinţ, am întins puţin coarda, ca să înţeleagă şi să pună mâna să citească. Mi s-a spus că e duios, că e viu şi neaşteptat, că le-a plăcut finalul. Nişte copii mi-au spus că abia aşteaptă filmul (se lucrează). 

Cum a fost colaborarea cu editura, cum a fost să câștigi Trofeul Arthur?

Trofeul Arthur a fost deadline-ul de care aveam nevoie şi a funcţionat de minune. M-a ajutat să reiau povestea, pe care o abandonasem de câteva luni, s-o termin şi iată, s-o public. A mai trecut un an şi jumătate până când Mi-a rămas dulapul mic a primit şi ilustraţii pe măsură, semnate de Roma Gavrilă, cu care am colaborat excelent de la distanţă, prin intermediul editurii Art.

Am avut lansarea la Gaudeamus, la Romexpo, într-o dimineaţa ploioasă din noiembrie, apoi, în ianuarie, petrecerea tematică Lost&Found şi o discuţie moderată de Adina Popescu. Am fost invitată la Şcoala Europeană, unde am stat de vorbă cu copiii, şi la radio, la emisiunea „Oraşul Vorbeşte”. Fetele din echipa de marketing m-au susţinut cu promovarea şi au pus la cale toate evenimentele. A fost un start bun.

Ai participat la mai multe ateliere de scriere creativă, ce ai luat bun din ele?

La un atelier de literatură pentru copii m-am hotărât să scot Mi-a rămas dulapul mic din sertar, deci am găsit motivaţie. Apoi am fost în Vamă cu Marin Mălaicu Hondrari şi m-am împrietenit cu gaşca veselă de la CWS (Creative Writing Sundays), unde am scris proză scurtă timp de două module. Am învăţat mult din feedback-ul primit, dar mi-am dat seama că sunt într-o perioadă în care scriu lung. Am cunoscut oameni faini şi încă păstrăm legătura.

Cu cine vorbești despre scris, ai prieteni care scriu?

Din păcate, vorbitul despre scris s-a cam limitat la atelierele sus numite şi scurte discuţii la birou. Am colegi din publicitate care scriu, dar nu e un schimb constant de idei şi păreri. Când scriam la dulapul mic, pe la jumătate, am făcut o serată literară cu trei prietene şi le-am citit cu voce tare. Le-a plăcut. Mi-a plăcut.

Ce proiecte literare ai pentru viitor?

În perioada asta am reluat un proiect pe care l-am tot abandonat. Sper să ne ţinem companie în continuare şi data viitoare, poate vorbim despre el.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
another_outsider_keep_going1

Proiect caligrafic în pandemie

Ne-am reunit într-un proiect caligrafic care să vă inspire, să vă motiveze să mergeți mai departe, deși poate că autoizolarea e greu de suportat, mai ales când durează atâta timp și emoțiile sunt atât de variate.

„Keep going” a fost un proiect inițiat de Simina Diaconu, coordonatoarea Club Revdepov, la care s-au alătura doi antrenori în caligrafie, Ștefania Iorgoiu și Georgian Constantin, împreună cu alte două artiste care au absolvit cursuri de caligrafie, pentru ca apoi să își dezvolte această abilitate pe cont propriu – Anca Timiș și Maria Croitoru.

Mai multe detalii despre proiect aici.

0
scriere creativa maghiara

Workshop de scriere creativă @ Institutul Maghiar

Împreună cu Institutul Maghiar din București organizăm un workshop de scriere creativă de două zile, deschis atât celor care vor să scrie ficțiune în română, cât și celor care vor să scrie în maghiară.

Atelierul se va axa pe proză și va fi predat în limba română de un scriitor versatil. Antrenorul atelierului de scriere creativă e Demény Péter, scriitor, poet, jurnalist și traducător pe care ne bucurăm să-l avem aproape cu această ocazie. Locuiește în Târgu-Mureș, așa că profită de prezența lui în capitală!

scriere creativa maghiara

✦ Program: 15 & 16 februarie 2020 (sâmbătă și duminică), de la 10:00 la 15:00 (cu pauză de la 12:00 la 13:00), în incinta institutului.

✦ Înscrieri: Ca să rezervi unul dintre cele 12 locuri la workshop, trimite până pe 12 februarie un mail la simina@revdepov.ro cu titlul „Scriere creativa la Institutul Maghiar”

✦Cost: 60 lei. Contribuția ta merge în totalitate către onorariul invitatului, îți mulțumim!

Join join join!

Mai multe detalii despre scriitorul invitat și despre institutul care ne este partener în acest proiect literar:

demeny-peter
Sursa foto

Demény Péter s-a născut in 24 iulie 1972 la Cluj. A publicat nouă volume: poezie, proză, eseuri, publicistică. A tradus în limba maghiară Cartea de la Metopolis de Ștefan Bănulescu (A milliomos könyve, Bookart, Miercurea-Ciuc, 2011), Povestirea Țiganiadei de Traian Stef (A Cigányász elbeszélése, Europrint, Oradea, 2012); a tradus lucrări semnate de Gabriel Liiceanu, Ștefan Borbely, Nichita Stănescu, Ioan Es. Pop, printre alții, în limba română, publică eseuri, articole și versuri în Observator cultural, 22, Bucurestiul cultural, Ziarul de duminică, Liternet, Apostrof, Teatrul azi, Corso. În prezent, este redactorul rubricii de eseuri a revistei literare târgumureșene Látó.

Institutul Balassi – Institutul Maghiar din București şi-a deschis porţile pentru publicul bucureştean în 1992. Centrul îşi propune ca prin manifestările sale să întărească şi să lărgească relaţiile culturale dintre România şi Ungaria. Aceste manifestări se extind pe toate domeniile artistice din cultura maghiară contemporană: expoziţii de fotografie şi artă plastică, concerte din diferite stiluri muzicale (clasic, jazz, popular), dialoguri şi dezbateri în cadrul unor mese rotunde, spectacole teatrale, filme, activităţi pentru copii şi serate de dansuri populare.

0
lectura mornin poets

Botezul Mornin’ Poets

Poate vrei să vezi ce mai e nou în poezia contemporană. Poate vrei să interacționezi cu niște corporatiști interesați de artă în afara orelor de program. Poate vrei să afli și alte grupări care se ocupă de poezie în București în afara celor deja consacrate. Poate vrei să îți impresionezi iubita sau iubitul cu latura ta artistică. Poate vrei să fii cel sau cea care își duce colegii la un spectacol inedit. Pentru că îți garantăm că Mornin’ Poets vor face spectacol, după trei sezoane în care au primit informație poetică și nepoetică atât în variantă comprimată, cât și în variantă extinsă. Te așteptăm miercuri, 11 decembrie, la Beat Bar Umanist, de la 19:00 la botezul Mornin’ Poets!

lectura mornin poets

Mornin’ Poets tocmai ce a încheiat al treilea sezon (și are înscrieri la al patrulea), motiv pentru care ne-am gândim să sărbătorim  cu o petrecere-lectură, în care să-i invităm pe toți protagoniștii matinali de până acum. Au răspuns chemării noastre 16 dintre cursanții care au trecut prin mansarda de la Lente, în cele 15 ateliere de până acum. Iulia Militaru (antrenoare din sezonul al treilea) și Andrei Zbîrnea (gazda întâlnirilor MP) vor modera evenimentul, într-o seară specială, necesară celor care tratează poezia cu delicatețe, dar și cu seriozitate. Vor performa următorii poeți matinali:

Andra Berilă ♦ Maria Cârstian ♦ Georgiana F. Codrescu ♦ Lori Cristea ♦ Ioana Hodor ♦ Diana Ilie ♦ Alexandru Lăcătușu ♦ Oana Nasta ♦ Nadina Nicolov ♦ Ioana Popa ♦ Letiția Provian ♦ Florin Spataru ♦ Angelica Stan ♦ Iulia Stoichiț ♦ Sorin Voicu ♦ Andrada Yunusoglu

Drumul spre publicare sau alte mize?

Nu deținem o formulă secretă în ceea ce privește succesul în poezie sau scrisul de poezie bună. Oricum, nu asta ar trebui să fie miza. Ce am putut observa de la ateliere este că atât expunerea la poezia cât mai multor autori (din cât mai multe generații), cât și diferențele stilului de abordare de la un antrenor la altul pot crea oportunități multiple pentru cei care intră în hora Mornin’ Poets. Așteptările cu care vin la atelier la început se pot schimba până la final de sezon. Mai mult, debutul în volum nu reprezintă o miză pentru toată lumea. Asta poate fi o diferență majoră între un cenaclu și Mornin’ Poets. Foarte rar am auzit la cenaclu ca un tânăr autor sau tânără autoare să nu-și dorească mai mult decât orice să debuteze în volum. N-am întâlnit foarte des această dorință la Mornin’ Poets, aici explorarea sinelui, dar și a unor teritorii extrinseci sunt motivațiile dominante.

Totuși, dacă miza este un volum de poeme, varianta atelier urmat de lectură publică poate funcționa în multe dintre cazuri. Considerăm că ieșirea în lume este un pas esențial pentru confruntarea poetului/poetei cu textul interpretat pe scenă, dar și cu publicul sau cu ecoul propriei voci. Bineînțeles că acest traseu spre publicare nu poate fi parcurs într-un mod mulțumitor fără lecturi, fără expunere la alte forme de artă și fără renunțare definitivă la textele proaste. Să ne amintim întotdeauna să scriem patru cuvinte și să tăiem alte cinci (cinic) în tot acest timp.

Pe cine vedem la lucru

Andra Berilă: Sunt Andra (sau mai bine zis andra-cu-a-mic), iubesc să ascult povești și mai ales să inventez altele noi. Scriu poezie și proză scurtă de sertar, scriu vise și filosofii, scriu scenarii pentru foarte scurte filme de animație, dar cel mai des scriu emailuri către clienți pretențioși și strategii pentru studioul de animație unde-mi petrec toată ziua.

Maria Cârstian: Mă cheamă Maria, mă feresc de zonele de confort, sper ca într-o zi să scriu poeme așa cum făcea Luis Ospina filme – cu umor și fără frică.

Gia Codrescu este consilier de dezvoltare personala și iubește cuvântul, în toate formele lui. Poezie, povestiri, scris sau vorbit, crede că ne definește, prin convingerile pe care le avem și ne leagă, prin comunicarea pe care reușim să o facem. A publicat câteva povestiri și a scris poezii pe blogul ei, fatacuportocale.ro, pregătind la acest moment un volum, cu cele mai bune.

Ioana Hodor, 24 de ani, absolventă de Drept și, în curând, și de Litere. De câțiva ani dau târcoale poeziei, fie că o citesc, fie că o scriu. Am văzut mereu acest act de a citi poezie ca pe un refugiu în timpul ninsorii de pe un munte și e ceea ce uneori îmi place să cred că încerc să creez – o gură de aer în spațiul ăsta în care ne respirăm unii altora aerul deja superpoluat. Uneori încerc să calc ușor pe cuvinte, alteori le strivesc de parchet și nu știu niciodată ce-o să iasă. Scrisul este pentru mine un exercițiu al cărui rezultat este mirarea în fața tuturor lucrurilor care mă înconjoară.

Oana Nasta: În general mi se spune simplu Oana (asta când nu o dăm pe diminutivul deja consacrat in birou : Onișor). Recent am descoperit cât de amuzant e să vezi cum ești salvat în telefoanele oamenilor. Spre exemplu în telefonul unui prieten apropiat sunt Oana prietenă X – ceea ce a fost destul de confuzant pentru că nu mai știam exact a cui prietenă sunt.  A trebuit totuși să admit că e mai bine  decât Oana avocat sau decăt felul în care am salvat eu de curând niște oameni : Sorin vrea mobilă dormitor sau Alexandra soție Bogdan vrea masă și scaune.

Aș vrea să spun locul de unde sunt dar în acest moment e complicat pentru că am plecat din București și am ajuns în Cluj. Nu știu dacă voi ramâne sau mă voi întoarce.  Acum mă simt undeva  între. Îmi plac cuvintele simple, imaginile mișcate sau defocalizate.  În poezie am aterizat din necesitate. O prietenă mi-a spus că sunt o combinație de negru și roz. Mai mult negru (părerea mea).

Nadina Nicolov: Mă cheamă Nadina, îmi spuneam Nina, mi se mai spune Nadine(varianta nemțească) sau Nadia (cei care nu îmi țin minte numele). Sunt studentă la Litere. Scriu de când procrastinam și nu învățam pentru tezele din clasa a 8-a. Am început cu proza și acum trei-patru ani am trecut la poezie.

Letiția Provian: Letiția. Născuta de Ziua Fericii și aproape de cea a Poeziei. “laetitia, laetitiae” spuneau latinii căînseamnă fericire, sursa a bucuriei și a încântării.  Fost muzician, fost jurnalist, actual technical writer, printre biți și sisteme binare, am schimbat domeniile mai des decât un cameleon care își schimbă culoarea pielii. Arta  (muzica, poezia, literatura) e firul meu roșu din labirint. Sunt pasionată de cunoaștere sub toate formele. Pentru mine poezia e un mod de acordaj interior, o necesitate – să cunosc subteranele ființei, să mă bucur și să pot bucura.

Florin Spătaru: Sînt Florin, mi se mai spune şi FeFe, Doif, Fonin etc. Cînd nu sînt un turnavit prin corporații, visez la o bibliotecă infinită. Îmi plac cărțile şi cactuşii.

Angelica Stan: (în loc de prezentare)

ca să îmi fac un autoportret cât de cât relevant

aș avea nevoie de niște

pantofi noi

un bisturiu

o mână de nisip

o pungă de plastic

și una de întuneric

nu, nu sunt vrăjitoare

nu blestem

nu citesc în tarot

nu beau sânge doar am o atracție inexplicabilă

pentru cuvintele

în spatele cărora pulsează

o venă

nu construiesc

doar planific

ridic instalații efemere

pe care uneori le folosesc drept scut

doar ciupesc coaja puțin scorojită a lucrurilor

scriu într-o izolare

pe care o generez chiar eu

mă așez pe singurul

scaun liber din cafenea

e lume multă în jur

(mall-ul înainte de crăciun seamănă cu un corp de zebră căzută la pământ din care se înfruptă tigri și hiene

bine îmbrăcate și

mulțumite

de nivelul reducerilor)

îmi mut

privirea de la un om la altul

și prin asta creez o rețea

de fire invizibile în jurul meu

o plasă de păianjen

pe care însă oricine

o poate evita

mai puțin eu.

Iulia Stoichiț – Până nu uit iar de autoprezentare (sperând că nu sunt ultima, though): Iulia. Un sfert de veac de existență. Din Brașov (iar acest lucru chiar e relevant pentru mine în materie de formare). Nu mi-au plăcut niciodată scurtele biografii ce sunt scrise despre autorii contemporani înăuntrul cărții. Deocamdată, n-am dovedit nimic ca să am ce spune despre mine, cred că ce scriu face o treabă mai bună la acest capitol.

Sorin Voicu, de profesie inginer automatist, de vocație încă încerc să descopăr, rupt între mai multe lumi, interesat de poezie, tentat tot mai des să strig: “Împăratul e în pielea goală!”

Andrada Yunusoglu: Andrada, 23. Studentă la Litere în București. Nu mă descurc la descrieri, așa că mă bazez pe textele mele să îmi facă dreptate.

Text de Andrei Zbîrnea

0
doru preda

Povestirile lui Doru Preda publicate la Nemira

Doru Preda a publicat acum câteva luni volumul de povestiri „Candido”, în colecția n’autor a editurii Nemira, dedicată prozatorilor români contemporani, coordonată de Eli Bădică. În Revista de Povestiri poți citi câteva proze scurte scrise de Doru, pentru deschiderea apetitului.

Am aflat cu stupoare că ai cam vreo zece ani peste cât ți-aș fi dat. Ce înseamnă publicarea unei cărți la vârsta asta, crezi că e un avantaj sau un dezavantaj?

N-ai greșit deloc! Nașterea mea s-a petrecut cu o decadă prea devreme, din cauza unei breșe în continuumul spațio-temporal, de aceea mama a fost nevoită să încetinească puțin mersul timpului pentru mine. Cât despre avantaje și dezavantaje, nu cred că cineva își planifică  eforturile în funcție de asta. Scrii când ești inspirat și convins că ceea ce te frământă merită scos la lumină. Atunci când ești hotărât să-ți asumi o anumită vulnerabilitate – și aici este mai degrabă un amănunt legat de orgoliu, de nivelul la care ai ajuns să te cunoști și să te accepți pe tine însuți. Unii reușesc acest lucru mai repede, alții au nevoie de un lung șir de experiențe. În termeni „comerciali”, avantajul ar fi că ești mai lucid, mai răbdător și mai pretențios cu propriile creații. Dezavantajul ar putea fi acela că nu vei apuca să publici noianul de cărți pe care crezi că le-ai putea scrie, o ipostază extrem de subiectivă, de altfel.

doru preda

Știu că scrii și proză și poezie, ce te-a făcut să publici proza?

Proza este pământul, solul stabil unde îți ancorezi ambarcațiunea. Poezia este apa care curge, se prelinge printre degete. În cazul meu, un volum de proză îmi oferă nivelul de încredere necesar pentru a trimite în continuare texte spre publicare. Înseamnă o luare de contact cu realitatea, ceea ce poezia nu poate face, ea rămânând volatilă, indiferent dacă ai mai publicat sau nu. Un alt aspect este legat de cititorii potențiali, în mod evident mai numeroși în cazul prozei.

Recunosc că nu sunt fana titlului. Ce semnificație are pentru tine? Condu-ne puțin spre lumea din cartea ta. Care e tema cărții, ce ai căutat scriind-o?

Candido este infernul ambalat în poleială aurită, ranchiuna ascunsă sub un surâs, umplutura amară a bomboanei de ciocolată. Nu este menit să placă, ci doar să amăgească. Este durerea care așteaptă să deschizi cu inocență paginile unui album cu coperte colorate pentru a-ți sfâșia pieptul, așa cum se întâmplă în proza care dă titlul volumului. Aș spune că titlul este inspirat de lungul șir al ucigașilor cu figuri candide, pe care istoria ni-i pune la dispoziție. Lumea din carte este aidoma celei din jur, populată de oameni despre care obișnuim să ne închipuim, atunci când nu știm prea multe. Fiindcă suntem mai degrabă dispuși să ne imaginăm decât să descoperim. Este mai comod, mai actual.

candido nemira doru preda

Care e povestirea ta preferată din volum și de ce?

Din punct de vedere stilistic, cel mai mult îmi place Perpetuum. Este acolo o morișcă a planurilor temporale care amestecă variantele de realitate până la confuzie. Ca desfășurare a narațiunii, cred că cea mai reușită este Darul Adelei. Însă cea care mă caracterizează cel mai bine este Fortezza, unde realul și oniricul se împletesc, se rotesc amețitor (sper că nu și neinteligibil) până când unul ia definitiv locul celuilalt.

Ce fel de literatură citești? Ce alte pasiuni mai ai?

Citesc destul de dezordonat, de la Houellebecq la Harari, cu pauze de eseistică zglobie gen Valeriu Gherghel, mai arunc un ochi înapoi în timp, odată cu publicarea târzie (în România) a câte unui autor consacrat, cum ar fi Richard Ford. Și, nu în ultimul rând, seria de autori români contemporani, printre care se află și foștii mei colegi de la CWS – Irina Georgescu-Groza, Ion Pleșa, Iulian Popa, Horea Sibișteanu și, de curând, Andrei Panțu. În afară de asta, mă mai distrez în bucătărie, unde îmi exersez îndemânarea și imaginația. Tartele făcute de mine sunt asemenea poemelor, uneori mai reușite, alteori doar comestibile. Totul pe muzică bună, în ritm de dans.

Ai participat în trecut la CWS, unde ai primit feedback de la scriitori variați. Ce părere ai despre gusturile lor? Ți-au folosit atelierele la ceva, ai mai ținut legătura cu colegii?

CWS a fost atelierul unde am reparat și pregătit pentru lansarea pe orbită vehiculul, neglijat până atunci, al afirmării mele ca autor. Nu-i rău nici dacă ești citit de o mână de oameni pe o rețea de socializare, dar adevărata măsură nu ți-o poate da decât publicul larg, acei oameni necunoscuți prin mâinile cărora va trece cartea ta, ca o domnișoară sfioasă în așteptarea confirmării. La ateliere am întâlnit scriitori în postura de cititori, niște cititori avizați și pretențioși, este adevărat, ceea ce a înălțat semnificativ ștacheta calității. Gusturile lor au fost extrem de variate, așa cum era de așteptat, însă nu așa sunt și ale celorlalți cititori? Analizele pe text au fost extrem de folositoare, cred însă că cel mai mult au contact pentru mine prozele scrise de colegi, cât și semnalele primite din partea lor. Nevoia de a compara, absolut omenească, a funcționat ca un combustibil al imaginației. Țin legătura cu cei mai mulți, ne întâlnim la lansări (acum și în cadrul grupului), ne încurajăm reciproc.

Te simți parte dintr-o generație literară, vezi puncte comune cu cei care au publicat în ultimii ani?

Nu cred că mai există generații literare, cel puțin nu așa cum au existat în trecut. Literatura de astăzi înseamnă în primul rând o mare diversitate de stiluri, de subiecte și de unghiuri din care acestea sunt abordate. Relatarea clasică și cea avangardistă coexistă pașnic, fără dispute ideologice. Unei cărți bune nu i se va reproșa niciodată stilul. Place, și cu asta, basta! Chiar CWS ne dă răspunsul – diferențele de vârstă dintre cursanți nu au fost niciodată un handicap, pasiunea pentru scris a desființat orice barieră teoretică.

Ce reacții ai primit până acum de la cititori?

Bune spre foarte bune (și nu mă refer la cele primite din partea familiei, prietenilor). A dominat surpriza. Mulți mă cunosc în varianta veche, de businessman. Au fost uimiți citindu-mi povestirile, probabil se așteptau la ceva mai tehnic, mai pragmatic. Alții, dimpotrivă, și-au imaginat că nu pot trece de pragul „fluturi în stomac”. Aici este vorba de un anumit nivel al așteptărilor, și sunt foarte mulțumit că am reușit (desi nu acesta era obiectivul meu) să nesocotesc aceste idei preconcepute.

candido

Unde vom avea ocazia să te vedem în turneul de promovare a cărții?

Interviul nostru a tot fost amânat din motive obiective, de aceea putem vorbi despre turneu numai la trecut. A fost o experiență extraordinară, admirabilă și istovitoare în același timp. Am fost prezenți în librării și licee din București, Iași, Timișoara, Brașov, Cluj-Napoca, cât și la Biblioteca Județeană din Constanța. M-a emoționat interesul pentru literatură, îndeosebi printre elevii prezenți în număr mare (și de bună voie, am verificat!) la fiecare vizită. Este gândul cel mai frumos cu care m-am întors din turneu. Și, nu în ultimul rând, vreau să amintesc de atmosfera minunată, constantă de-a lungul acestui periplu, datorată în special editoarei Eli Bădică, una dintre cele mai sufletiste persoane întâlnite vreodată.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
andrei cu tonomatul la diverta din movieplex

Andrei Panțu a publicat „Tonomatul” – interviu

Andrei Panțu a publicat recent volumul de povestiri „Tonomatul”, la editura Humanitas, în colecția dedicată prozatorilor români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu. Puteți citi câteva proze publicate în Revista de Povestiri, să vă faceți o idee. După care n-aveți decât să vă luați și cartea, e deja în libării.

 

De ce îți pozezi cartea în librării, încă nu-ți vine să crezi că e acolo?

Parcă ȋncă nu ȋmi vine să cred că e acolo, da. O redescopăr mereu cu bucurie, mai ales atunci cȃnd o văd lȃngă cărțile unor autori pe care ȋi apreciez foarte mult (cum ar fi Mircea Cărtărescu, de exemplu). Sper să mă țină starea asta o vreme, e interesantă şi plăcută.

Apoi am postat şi pe Facebook vreo două poze cu cartea ȋn librării— ca să ȋi fac reclamă, desigur.

Când e lansarea, care e planul?

Miercuri, 23 octombrie, ora 19:00, la librăria Humanitas Cişmigiu avem lansarea.

Cum le vorbești despre volum colegilor de la serviciu?

Nu prea le vorbesc, mă ȋntreabă ei. Au aflat despre volum de pe profilul unui coleg, care redistribuie de la mine anunțuri şi poze cu cartea. Unii sunt foarte curioşi să o citească, au cumpărat-o deja şi vor să vină la lansare.

andrei cu tonomatul la diverta din movieplex

Ne-am cunoscut prin 2014, cred. Ai participat de atunci la un atelier intensiv, la CWS, la SF&F sau la cel din Vamă. Cum crezi că a evoluat scrisul tău în acest timp?

Cred că acum am un stil mai simplu, mai direct şi mai eficient. Poate că aici a fost cȃştigul principal pentru mine.

Ȋn acelaşi timp, am căpătat şi mai mult curaj atunci cȃnd vine vorba de alte abordări sau registre — neorealism, comico-absurd etc. Nu cred că poți să scrii ȋn mod constant proză fantastică de bună calitate dacă nu stăpȃneşti şi proza realistă.

Evident, atunci cȃnd scrii contează talentul, contează foarte mult şi munca, perseverența, dar un curs bun de scriere creativă (aşa cum am tot avut, ȋn perioada 2014-2017) poate să ajute, cu siguranță.

Care crezi că sunt greșelile începătorilor?

Unii ȋncepători spun prea multe sau prea puține ȋn textele lor. Alții nu se pun ȋn locul cititorilor, nu ȋncearcă o idee sau o abordare ceva mai interesantă, originală. Dialoguri nerealiste, ȋntȃmplări necredibile – astea-s iarăşi greşeli destul de frecvente la ȋncepători.

Îmi amintesc jurnalul tău ficțional scris la atelierul lui Dan Coman din Vama Veche, în care ne păcăleai că altcineva îți dictează textele. Ce te face să scrii, de ce nu stai liniștit?

Ȋmi place să caut idei noi, să creez tensiune, mister. Ȋmi place să scriu pentru cititori, să ştiu că fac ceva pentru alții, că pot să obțin o reacție de la ei – să ȋi tulbur, să-i surprind, să-i amuz, să-i pun pe gȃnduri. Cele mai mari satisfacții le am atunci cȃnd ȋmi spune (sau ȋmi scrie) cineva că mi-a citit cu plăcere un text, că i-a rămas ȋn minte; sau atunci cȃnd termin de scris o povestire, o citesc, şi ȋmi dau seama că a ieşit bine. Ȋncerc să scriu texte pe care mi-ar plăcea şi mie să le citesc la alții.

Cum a fost colaborarea pe texte cu editorul tău, Andreea Răsuceanu? Ai plâns?

Am colaborat foarte bine cu Andreea, mi-a făcut mare plăcere să lucrăm ȋmpreună la volum. Ne-am ȋntȃlnit ȋn primăvara anului trecut ca să discutăm pe texte, mi-a dat mai multe sfaturi care m-au ajutat pe măsură ce terminam de scris cartea.

La final, după ce i-am trimis tot ce aveam, mi-a selectat pentru publicare mai multe texte decȃt m-aş fi aşteptat, 34 la număr. Apoi am mai scos eu vreo cinci texte, din diverse motive, şi aşa au rămas cele 29 pe care le regăsim acum ȋn „Tonomatul”.

Ești poate contra curentului publicând literatură fantastică. Ce autori ai acestui gen admiri?

Da, şi eu cred că sunt contra curentului, iar asta nu-i neapărat ceva rău. Se publică multă proză neorealistă şi proză fantasy, ȋnsă cred că există cerere destul de mare pentru proză fantastică, aşadar sunt sigur că volumul va fi foarte bine primit de către unii cititori.

Ȋi admir pe Dino Buzzati, Ray Bradbury, Boris Vian, Julio Cortázar, Mariana Enriquez. Ȋmi place şi absurdul din prozele lui Daniil Harms, Urmuz, Lydia Davis, Gonçalo Tavares şi, evident, Kafka.

Am înțeles că ai o echipă de colegi de la ateliere la serile de quiz, care rivalizează cu alta, condusă de poetul Andrei Zbîrnea, colaboratorul nostru. Ce întâmplări amuzante ne povestești de acolo? Pot să fie ficționale, atât îți spun.

Da, o dată la două săptămȃni ne adunăm ȋn echipe de cȃte 5-6 oameni ȋn Mojo, bem bere şi participăm la quiz. Eu merg de mai mult timp ȋn echipa unui prieten, i-am adus şi pe amicii Andrei Zbȋrnea, Veronica Stănică, Nicoleta Balaciu şi Iulian Popa (care e şi coleg de colecție la Humanitas, cu „Guadalajara”) ȋn echipă; după cum ştii de la cursuri, toți sunt prozatori, Andrei Zbȋrnea e şi poet. (O dată a venit şi Horea Sibişteanu.)

De multe ori nu reuşeam să-i bag ȋn echipă, fiindcă eram deja 6 oameni; aşa că Andrei Zbȋrnea şi-a făcut echipa lui, Writers’ Block, ȋn care ȋi cheamă pe cei de mai sus. Avem o rivalitate amicală, ȋi ȋntrecem cam de fiecare dată. E amuzant şi simpatic felul ȋn care amicul Zbȋrnea se enervează de fiecare dată cȃnd pierde echipa lui.

P.S. Vino şi tu (la noi ȋn echipă, nu la Zbȋrnea :) ). Dar nu miercurea viitoare, că atunci lipsim cu toții, mergem la lansare.

Care e următorul tău proiect literar?

Multă vreme am fost convins că a doua carte va fi tot un volum de proză scurtă, dar acum mă gȃndesc tot mai mult la un roman. Cred că va avea un format destul de original, nonconformist, am şi o idee care s-ar potrivi cu formatul ăsta. Probabil că o să merg cȃteva luni ȋn paralel cu povestirile şi romanul, şi o să văd pe parcurs ce se leagă mai bine. Ȋn orice caz, va fi tot proză fantastică.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
horea sibisteanu

Horea Sibișteanu și Fetișul lui

Interviu cu Horea Sibișteanu, care a participat la câteva dintre atelierele noastre de scriere creativă (recent se lăuda că a împlinit 2 ani de Sundays!) și a publicat în Revista de Povestiri – aici povestirile lui – câteva dintre ele apar și în volumul „Fetiș”, apărut anul acesta la editura Nemira, în colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică.

Horea, te tot văd pe Facebook în turneul de promovare organizat de Nemira. De unde răspunzi la întrebările astea, care a fost feelingul celui mai recent eveniment la care ai fost invitat, ce mai ții minte?

Bună, Simina. Îți răspund de la muncă. Ieri (12 iunie) ne-am întors de la Cluj, oraș cu care am încheiat turneul de 8+1 (București) orașe, deci am foarte proaspete în minte momentele de lectură și sesiunile de Q&A. A fost un eveniment foarte emoționant. Am avut în public doi n’autori, pe Raluca Nagy și pe Oleg Garaz, ceea ce confirmă încă o dată ideea lui Eli Bădică de a crea o comunitate de scriitori. Dar, dincolo de momentul muzical, de emoția ultimei lansări, de întâlnirea cu ai noștri colegi de colecție, pe mine m-a impresionat cel mai mult prezența Dorei Pavel, care a și ținut să ne felicite pentru volumele lansate.

horea sibisteanu si eli badica

Prezintă-ne cartea ta – ce o să-i bucure pe cititori când parcurg „Fetiș”?

Din feedback-urile pe care le primesc de la cititori, aflu că le place stilul meu narativ. Textele curg ușor și te prind în lumea lor. În Fetiș o să descoperiți povești din diferite universuri: Japonia, orașe de provincie din România, Bucureștiul corporatist, Elveția, povești despre oameni care par banali, dar cărora li se întâmplă mereu ceva deosebit, sunt surprinși în altfel de ipostaze decât cele cu care v-ați obișnuit.

Cum ai ales editura cea mai potrivită pentru cartea ta? Acum, că a trecut ceva timp, mai pare o decizie bună? De ce?

Alegerea a fost foarte simplă. Am participat la lansările celorlalte cărți din colecția n’autor a Editurii Nemira și mi-a plăcut foarte mult ce face Eli, coordonatoarea colecției. În plus, am citit și toate cărțile apărute până acum în n’autor. M-a atras ideea că Nemira e o editură fresh, cu oameni tineri în pozițiile cheie. A fost cea mai bună decizie, pentru că eu nu am mai văzut nicăieri altundeva atâta promovare și implicare. Echipa Nemira face foarte mult pentru n’autori, dar, în același timp, și pentru publicul cititor de literatură română. Apropo, cel mai fain lucru din tot turneul acesta au fost întâlnirile cu adolescenții din licee și tinerii din universități. Întâlnirile acelea au fost mult mai intense decât cele din librării sau biblioteci.

Cât de mult ai lucrat pe texte cu editura? Prima povestire mi se pare că putea fi mult editată, apoi parcă povestirile curg tot mai fluent.

Pe texte am tot lucrat. Mare parte dintre ele sunt scrise la Creative Writing Sundays. Au fost modificate după feedback-ul primit la atelier. Apoi, am mai lucrat pe ele în cadrul mentoratului bursei „Prima Carte”, al cărui finalist am fost. După aceea, am mai lucrat destul de mult și cu Eli pe texte. Cred că povestea cu editatul poate fi subiectivă. Mie mi se pare că Stalker e în cea mai bună formă a sa acum.

Citind cartea ta, senzația predominantă de la final a fost că mi-e simpatic autorul și cred că asta s-ar fi întâmplat și dacă nu te cunoșteam. Ai dozat conștient vulnerabilitatea care transpare prin text?

Awww, Simina spune că sunt simpatic! (Inserați aici un zâmbet larg.)

Foștilor mei colegi de muncă din Focșani le sunt antipatic după cartea asta, de pildă.

Poveștile din Fetiș au fost scrise într-o perioadă mai grea a vieții mele. Am fost diagnosticat cu o depresie destul de severă și cred că scrisul a avut mult de cântărit în procesul de vindecare și acceptare a relației cu mine. Nu cred că am dozat conștient vulnerabilitatea. Dar mi-am dat voie să se vadă.

horea sibisteanu

Ne povestești cum te-ai apucat să scrii proză scurtă?

Am primit întrebarea aceasta la aproape fiecare lansare și la aproape fiecare întâlnire cu tinerii. Liceenii se amuzau mult de povestioara asta. Eram la liceu, în clasa a IX-a. Aveam în manualul de Română o temă, Joc și joacă. La capitolul ăsta, profa de română ne-a dat ca temă pentru acasă să scriem o compunere. Am scris vineri o poveste, care nu mi-a mai plăcut, așa că sâmbătă am scris alta, apoi duminică alta. Luni, m-am prezentat cu trei povești la școală. Profei i-au plăcut mult, m-a lăudat și a publicat una în revista liceului. Și, pentru că eram adolescent și brusc devenisem interesant și apreciat de tot liceul, am tot scris. Așa a apărut „primul meu debut”, cum îi spun acum, A șaptea viață. Apoi, am plecat la facultate, nu am mai scris, am început să țin un blog, pentru că simțeam nevoia să scriu. În Japonia, m-am reapucat de scris când am intrat într-un proiect care s-a finalizat cu publicarea volumului colectiv Scrisori din Cipangu. Dar constant o fac de doi ani, de când vin la Creative Writing Sundays.

Scriai și scriai, dar în ce punct ai știut că ești pregătit să trimiți textele unei edituri, cum ai știut că ele se pot uni într-o carte/cum ai ajuns la numitorul comun al povestirilor?

Aici e meritul bursei „Prima Carte”. Sau, mai concret, meritul lui Florin Iaru și al lui Marius Chivu. Cu ei am lucrat pe texte, le-am editat și am gândit direcțiile. După ce am făcut tot ce mi-au zis ei că trebuie să fac, am trimis la Nemira manuscrisul –  care atunci se numea Fabrica.

Ce te surprinde în ce ți se întâmplă acum, ca urmare a publicării cărții?

Mă surprinde reacția oamenilor din jurul meu. Mă surprinde că prieteni buni nu au venit la lansări, dar m-am bucurat de n ori mai mult când în public am văzut o față cunoscută, pe care nu o mai văzusem de mult. Mă surprind mesajele de felicitări de la cunoștințe, care îmi spun că nu știau că scriu și că sunt surprinse de cât de faină e cartea. Cred că, de fapt, tot ce a venit spre mine în ultima lună grație publicării cărții m-a surprins.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
andrei si simona

Mornin Poets cu Simona Popescu

Uneori e greu să obținem de la Andrei Zbîrnea un text în proză din care să înțelegem ce s-a întâmplat la o ședință a atelierului de poezie Mornin’ PoetsDe exemplu, după întâlnirea cu Simona Popescu, din 10 martie (ziua ei, am mâncat bomboane!), a scris o poezie pe post de sneak peek. De fapt, nu a scris-o, a asamblat-o din versurile participanților! Poem-colaj, zice el.

Îmi amintesc

 

ziua se termină

(cu ea și) rochia galbenă cu un singur umăr

luna le-a legat limba

într-un borcan închis cu aer

 

filmul se derulează & ajung la personaj

 

omul de pământ devine omul de aer

tu ești cea care complică lucrurile

(când un) fluture urma să se nască

(doar așa) umpleam golul dintre noi

 

mi-am împărțit ultimul covrig cu tine

și eu chiar cred în aceste cuvinte

primesc erezia (iar)

freonul curge într-un flux neîntrerupt

andrei si simona

0
tara skurtu si andrei zbirnea

Atelier de poezie cu Tara Skurtu

Text de Andrei Zbîrnea, după întâlnirea cu Tara Skurtu, pe 24 februarie, la Mornin’ Poets

De la un punct încolo, începi să ții numărul lucrurilor care te fac să te simți bine. În cazul de față Atelierul Mornin’ Poets, ajuns la sezonul al doilea și la al șaselea episod.

tara skurtu si andrei zbirnea

Numele Tarei Skurtu mi-a fost șoptit de unii dintre cursanți, așa că nu am putut să rezistăm tentației de a invita un antrenor venit tocmai din Statele Unite. Unde mai pui că Tara are și calități excelente de stand-up, gen al comediei tot mai popular și în România. Și pentru că în sneak peek-urile anterioare (cum ar fi de exemplu cel scris după atelierul cu Svetlana Cârstean) am fost destul de abstract și criptic, m-am gândit ca astăzi să frizez puțin concretul.

Tipperau și alți demoni din Amoeba Game

Cu Tara ne-am aruncat la gunoi (literalmente) fricile (într-un stil spectaculos de NBA), am construit (desenând) cu ochii închiși castelul/cetatea Tipperau (nu exista pe Google, am eu grijă prin tehnici de SEO să fie indexat acum), am înțeles importanța de a scrie atât dicteu automat, cât și importanța editării textului (fără a exagera nici în această direcție prea mult). De asemenea, din dicteul automat am ales bucățile bune (două la număr), bucăți care au fost prezentate agorei pentru a decide varianta care e mai catchy sau care ar putea funcționa mai bine. Uneori Tara a jucat rolul despotului (luminat) alegând ea piesa de la care să încapă următoarea poveste.

atelier poezie tara skurtu
exercițiul cu ochii închiși
De la Tara am mai primit încă o dată semnalul că adjectivele nu sunt întotdeauna cele mai bune prietene ale scrisului, indiferent că vorbim de poezie, proză scurtă sau roman. Verbul își poate face și singur treabă, lucrând excelent atât pe secvențe mai lungi, dar mai ales pe imaginile poetice de efect, unde show don’t tell e o lege nescrisă pentru versurile cu adevărat memorabile.

Am văzut performance, am văzut poezie, am văzut și secvențe de Tedx. Într-un cuvânt a fost un atelier în engleză alături de Skurtu (de) România.

0
100 de duminici creative writing sundays

100 de duminici creative

Gata, am ajuns și noi la centenar: 100 de duminici de scriere creativă! E vorba despre întâlnirile de la Creative Writing Sundays, atelierul de scriere creativă pe care l-am deschis în ianuarie 2014 și care ia forma unor serii de câte 5 întâlniri, cu scriitori diferiți (în jur de 40 invitați până acum). Scriitorii nu se repetă într-un sezon, adică din toamnă până în vară. Exact, luăm pauză doar vara, să avem timp să ni se facă dor.

100 de duminici creative writing sundays

La CWS participă oameni care vor să scrie, poate și să publice. Literatură, nu vorbim de non-ficțiune. Proză scurtă se scrie la Sundays – pentru fiecare întâlnire, autorul invitat dă o temă. Le primește înainte, le citește, iar la întâlnire dă feedback celor care au scris și vorbește despre un subiect anume – personaj, atmosferă, detalii vs minimalism, dialog, ce vrei și ce nu vrei, în 100 de întâlniri am ascultat o sumedenie de abordări ale scrisului. Cele mai bune povestiri scrise la Sundays apar în Revista de Povestiri, altfel cum?

Ei bine, pe 10 februarie, la 19:00, la Club Fabrica, pe str 11 iunie nr 50, avem un eveniment mare, cu intrare liberă. În program, avem în plan să dăm câteva premii neserioase unor cursanți (care și-o cer, cum ar veni), să vorbim cu editori de la editurile care au colecții în care publică proză română contemporană și să încheiem apoteotic cu un concert Poetrip, de la 21:00.

Panelul cu editori e un moment interesant, pentru că iată ocazia ca cei care scriu să intre în vorbă cu cei care publică. Vom vorbi despre ce fel de autori publică, ce genuri caută, cum lucrează cu autorii, ce trenduri au observat în proza ultimilor ani. Au acceptat invitația noastră Eli Bădică (Nemira, colecția n’autor), Adrian Botez (Polirom, colecția Ego.Proză), Cosmin Perța (Paralela 45, colecția Avanpost) și Alex Voicescu (Herg Benet).

La această veselă reuniune vor exista și cărți de vânzare, mai precis cărți scrise de absolvenții noștri, adică oameni talentați cu care ne-am întâlnit pe la diverse ateliere de scriere creativă pe care le organizăm. Știați că… au publicat peste 40 de cărți? Nici noi nu știam, până nu le-am cerut socoteală exactă. Poftim aici album cu volumele lor cu detalii, iar mai jos o animație a coperților.

Ce să mai zicem, ne vedem la Fabrica!

PS: Mulțumim scriitorilor care au venit să-i antreneze pe cursanți la Creative Writing Sundays în cei cinci ani de poveste: Simona Antonescu ♦ Mihai Bădică ♦ Lavinia Bălulescu ♦ T. O. Bobe ♦ Lavinia Braniște ♦ Marius Chivu ♦ Dan Coman ♦ Oliviu Crâznic ♦ Vasile Ernu ♦ Filip Florian ♦ Matei Florian ♦ Tudor Ganea ♦ Adrian Gheorgescu ♦ Silviu Gherman ♦ Michael Haulică ♦ Marin Mălaicu-Hondrari ♦ Florin Iaru ♦ Ion Manolescu ♦ Maria Manolescu ♦ Bogdan Munteanu ♦ Veronica D. Niculescu ♦ Cezar Paul-Bădescu ♦ Răzvan Petrescu ♦ Adina Popescu ♦ Simona Popescu ♦ Mihai Radu ♦ Andreea Răsuceanu ♦ Doina Ruști ♦ Corina Sabău ♦ Ana Maria Sandu ♦ Adrian Schiop ♦ Simona Sora ♦ Bogdan-Alexandru Stănescu ♦ Cecilia Ștefănescu ♦  Iulian Tănase ♦ Alex Tocilescu ♦ Marian Truță ♦ Dănuț Ungureanu ♦ Ovidiu Verdeș

0
george stefan nita

George Ștefan Niță – Tata nu are cal

Pe George Ștefan Niță l-am cunoscut mai întâi la atelierul de proză, apoi ne-am întâlnit și la cel de poezie, ținut atunci de Simona Popescu. A publicat o carte de poezie în 2017, la Tracus Arte – „Tata nu are cal”.

Care e jobul tău de zi, cum spun americanii?

Lucrez la o corporație și asta mă ține ocupat. Deloc rău, să zicem că reacționez mult mai bine când sunt ocupat decât atunci când am o grămadă de timp liber pe mâini. Nu știu ce să fac cu timpul liber. Îl irosesc pe tot felul de activități neinteresante. Dacă n-aș cădea în predispoziția asta pentru inactivitate, probabil că aș sta toată ziua în cinema. La mine în cap e un TIFF continuu. Dacă vrea cineva să mă plătească să stau non-stop în cinema, îl rog să mă caute. Sunt omul lui.

george stefan nita

Literatura e pentru tine un hobby sau scrisul e misiunea ta principală?

La început așa a fost, un hobby. Acum îmi place să cred că a evoluat. Nu e nici vreo misiune principală sau specială, doamne ferește. Mi se pare că sună pretențios. Și eu fug de lucrurile pretențioase ca de dracu. Plus că mă duce cu gândul, nu știu de ce, la catedrala mântuirii neamului și mă gândesc automat la preafericitul Daniel și la aur. Și mă indispun. Să zicem doar că acum iau literatura în serios. Citesc mai mult și beau mai puțin. Se mai întâmplă și invers, recunosc, dar asta doar în săptămâna de după salariu.

Ce cărți scrise de români contemporani ți-au plăcut în ultima vreme?

Păi o să-ti zic ce-am citit (sau recitit) recent:

Proză:

Răzvan Petrescu – Mandarina

BAS – Copilăria lui Kaspar Hauser

Adrian Șchiop- Soldații. Poveste din Ferentari

Tatiana Țibuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi

Poezie :

Ioan Es. Pop – Opera Poetică

Vlad Moldovan  – Glitch

Marius Chivu – Vîntureasa de plastic

Mihai Ignat – Klein spuse Klein

tata nu are cal

Am văzut de curând Moromeții 1 și 2 și am citit de curând cartea ta. Parcă se potrivesc. Cum a fost pentru tine să recuperezi prin poezie lumea din copilăria la țară?

Mi s-a mai spus lucrul ăsta. Așa o fi. Nu mi-am propus, chiar deloc, să am vreo treabă cu Moromeții. Sunt multe cărți de poezie care au în centru temele astea – copilăria la țară/familia. Ca personaj, Ilie Moromete e memorabil. Îmi place mie să cred că taică-meu are ceva din apucăturile lui, dar nu știu dacă lucrurile stau chiar așa. Un lucru e clar, pe măsură ce înaintez în vârstă devin ușor-ușor tatăl meu. Îi iau locul. Probabil că acum facem amândoi cât un Moromete mai mic. Sau dacă nu, măcar cât un Nilă sau cât un Paraschiv.

Crezi că e o vârstă mai potrivită decât alta pentru privitul înapoi?

La 20 de ani nu priveam înapoi. N-aveam răbdare. Acum o mai fac. Dar nici nu rămân încremenit în trecut. Mă uit în urmă ca să înțeleg niște lucruri. Odată ce le-am înțeles, îmi văd de ale mele.

Cum ai ajuns să alegi tema familiei/copilăriei/satului, pentru volumul tău de debut? Mai aveai și alte poezii, pe alte teme, pe care le-ai exclus?

Am aruncat multe texte. Unele erau proaste, altele nu aveau ce căuta în volum. Mă gândesc să reciclez câteva pentru un volum viitor. Nu alea proaste. Cu tema/temele nu stiu ce să-ți spun, așa s-a întâmplat. Îmi e ușor să scriu despre familie, mai ales că am câteva personaje și întâmplări acolo care mă fac să râd și să fiu trist în același timp.

Cartea ta a fost premiată la concursul de debut în poezie „Alexandru Mușina”. Te-a motivat premiul? Ți-a confirmat că ești pe drumul cel bun?

Alexandru Mușina e un poet la care țin mult, în continuare. Mă bucur că prin intermediul acestui concurs, sau mai degraba și prin intermediul acestui concurs, memoria și moștenirea îi sunt îngrijite și popularizate. Premiul m-a motivat, în primul rând, pentru că am avut și am foarte mare încredere în oamenii care au jurizat concursul.

Ai publicat în 2017, intrăm în 2019. Ce ai mai scris?

Câteva povestiri. Am strâns, în schimb, ceva material și sper ca în perioada următoare să am timpul necesar să încep și să termin un volum de proză scurtă. Mai am în plan un proiect de fotografie și text cu un artist timișorean.

0
iulian popa

Iulian Popa și volumul Guadalajara

Printre cumpărăturile noastre de la Gaudeamus a fost și nou-nouța „Guadalajara”, publicată de Iulian Popa la editura Humanitas. Mare bucurie, încă un absolvent de vânzare la raft!

Ne-am cunoscut probabil prin 2014 la cursul mare de scriere creativă, apoi ne-am mai văzut pe la Creative Writing Sundays. Ție ți-l prezentăm pe Iulian prin interviul de mai jos, plus că ai putea să citești și o povestire pe care a publicat-o în Revista de Povestiri.

Cum ai început să scrii povestiri? Ce te-a mânat în luptă?

Nu am preferințe pentru o formă anume a textului. Poate fi proză scurtă, însă am scris și un roman (în fapt, încă scriu la el), ba chiar și o piesă de teatru, pe care mi-ar plăcea s-o transform la rândul ei într-un roman. Într-un fel, depinde mult de ideea pe care o am. O pot dezvolta într-un text mai lung sau într-o povestire, în funcție de complexitatea ei, dar și de dispoziția în care mă aflu. Uneori, proza scurtă îți oferă o satisfacție imediată, căci poți termina o povestire într-un timp relativ scurt, cel puțin într-o formă de bază, spre deosebire de roman, unde satisfacția vine după mult timp (dacă vine). E adevărat că implică mai mult efort, iar forma scurtă a textului presupune un alt fel de concentrare. Dacă aș putea face o analogie, ar fi ca în atletism. Proba de o sută de metri în comparație cu cea de zece mii sau cu maratonul. De început să scriu povestiri, am început la curs, acum mai bine de patru ani, deși avusesem tentative timide și înainte, dar se opreau întotdeauna la nivel de concept.

iulian popa

Ultima oară când am vorbit, lucrai la un roman. Când colo, ai publicat o carte de povestiri. Ce s-a întâmplat?

S-a întâmplat ca această carte să iasă prima. Cronologic, volumul de povestiri a fost început primul, pentru că unele povestiri sunt scrise înainte de a mă apuca de roman.

Romanul e încă în lucru, în sensul că l-am conceput într-o anumită schemă, la care aș dori să adaug anumite lucruri.

Ce fel de oameni crezi că vor rezona cu volumul tău?

Nu știu. Un răspuns standard ar fi oameni cărora le place cum scriu sau care s-ar putea identifica oarecum cu unele personaje sau situații din povestiri (deși mă gândesc că, în cazul câtorva texte, chiar nu mi-aș dori să se identifice cineva cu personajele). Probabil cititori care preferă să nu vadă descrieri amănunțite ale unor lucruri familiare sau care nu găsesc ambiguitatea din sfârșitul unor povești prea deranjantă.

Folosești în vreun fel formarea ta de fizician în textele pe care le scrii? Dar pasiunea pentru călătorii și fotografie?

Poate că în modul în care abordez o poveste. Îi dau o structură, îi stabilesc clar coordonatele și spațiul în care se desfășoară, știu cum se termină dinainte de a o scrie. Fără un deznodământ, n-aș putea s-o încep. Totul conform unei scheme logice. În momentul în care o pun la punct, mă apuc de scris textul poveștii. Aici, într-adevăr, cred că există o influență clară a fizicii asupra modului de abordare a procesului creativ. Cu toate acestea, nu e vorba de o schemă rigidă. La construcția ei, permit toleranțe. Există o anumită flexibilitate, iar în vreo două rânduri mi s-a întâmplat chiar să schimb finalul poveștii.

În ceea ce privește pasiunea pentru călătorii și fotografie, da, mă ajută pentru atmosferă. Cum e să fii melancolic, bolnăvicios și temător într-un loc tropical? Un loc la care mai toți ne gândim ca la unul de vacanță, cu plajă și palmieri. Fotografia mă ajută și ea, pentru că, de multe ori, văd cadre din poveste, la fel cum un fotograf face fotografii pe platoul unui film. De multe ori, aceste fotografii oferă o altă perspectivă asupra a ce se întâmplă acolo. E la fel și la povestire. Te îndepărtezi de ea și o fotografiezi și dintr-odată poți avea o impresie diferită.

coperta_guadalajara

În clipul de la Humanitas, mi-a plăcut cum vorbești despre personajele din „Guadalajara”. Cum faci să le dai viață când scrii o povestire, le conturezi după persoane pe care le cunoști, le inventezi?

Personajele sunt în mare parte inventate, deși uneori pot avea ca punct de plecare oameni cunoscuți. Și ele sunt stabilite dinainte de a mă apuca să scriu textul. Nu-mi place să le încarc cu descrieri fizice, care de cele mai multe ori nu ajută cu nimic povestea. Am foarte clar în minte toate trăsăturile lor și personajele interacționează între ele conform acestor trăsături și conform regulilor impuse. Odată plasate în cadrul povestirii, nu fac decât să le observ și să descriu ce fac acolo.

Cum a fost colaborarea cu editura Humanitas? Cât de implicată a fost pe partea de editare?

Am colaboratfoarte bine cu Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecției 821.135.1 Scriitori români contemporani, de la editura Humanitas. Andreea s-a implicat în editarea fiecărui text, cu sugestii și observații și m-a ajutat să văd problemele textelor acolo unde nu le-aș fi observat. Am lucrat împreună la ordinea povestirilor. În plus, s-a implicat în toate aspectele legate de apariția unei cărți și-i mulțumesc pentru tot.

Ții legătura cu colegii tăi de ateliere de scriere creativă, participi la evenimente literare. Te simți parte dintr-o generație literară?

Am rămas prieten cu mulți dintre colegii de la curs, dar și de la CWS, și ne vedem la lansări, iar din fericire, anul acesta au fost ocazii să ne vedem mai des. Nu știu dacă să mă simt parte a unei generații literare. Poate în câțiva ani. Ar trebui să scriu mai mult pentru a putea vorbi despre acest lucru.

Acum, că ai publicat, mai scrii sau te-ai liniștit?

Mai scriu, firește. Nu o fac ca pe vreun tratament sau ca să-mi potolesc vreo neliniște de vreun fel. Îmi face plăcere să-mi imaginez lucruri, iar acum îmi place să le și scriu.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
Cezar Amariei

Cezar Amariei debutează cu Zilele noastre mărunte

Cezar Amariei a debutat de curând la Polirom, cu romanul „Zilele noastre mărunte”. Cum Cezar se numără printre absolvenții atelierului online de scriere creativă cu Marin Mălaicu-Hondrari, l-am luat la întrebări să aflăm cum de a schimbat rolul de învățăcel cu acela de debutant.

Mi-aduc aminte când ne-ai vizitat la atelierul din Vama Veche. Cartea încă nu apăruse și erai în perioada aia mișto de nerăbdare și entuziasm. S-au schimbat emoțiile după publicare?

Au rămas, dar s-au metamorfozat în emoția de a vedea prima dată cartea pe raft, de a mă uita paralizat la necunoscuții care o răsfoiau sau o cumpărau la Gaudeamus, s-a transformat în emoția primei întâlniri cu cititorii, apoi în cea de-a doua și în cele ce urmează.

Nerăbdarea a rămas și ea, abia aștept o cronică, un rating nou pe goodreads.com, o opinie din orice parte… Cât privește entuziasmul, e la cote de care nu mă credeam capabil.

Care sunt romanele istorice la care ții cel mai mult?

Timpul transformă toate romanele în scrieri istorice. Nu cred că pentru un tânăr e o mare diferență între „Moromeții”, proaspăt revenit în atenția publică, și „Frații Jderi” sau „Ciocoii vechi și noi”, toate se referă la lumi vechi, străine lui. Contează calitatea poveștii.

Referitor la întrebare, sunt blocat în admirație față de „Decameronul” scris de Boccaccio în urmă cu 650 de ani și de „Don Quijote” a lui Cervantes, care a împlinit deja 400 de ani.

Deși descriu în cartea mea o lume ce-i abia la două-trei generații de cea a lui Cervantes, citesc destul de puțină literatură istorică, prefer lucrările de specialitate. Pe parte beletristică, mă hrănesc românește, „cu de toate”, îndeosebi din zona clasică, dar îmi plac la fel de mult și Isaac Asimov sau Karel Capek, la rândul lor clasici ai SF-ului.

Din ce tabără ești: scrii despre ce știi sau mergi pe imaginație?

Scriu despre ce învăț, mergând pe imaginație. Cred foarte mult în documentare, indiferent că e vorba de un subiect medieval, din perioada comunistă sau din prezent. Trebuie să înțelegi în primul rând tu despre ce scrii și să ai răspunsurile, dacă vrei să-i faci și pe alții să te urmeze în poveste.

În primăvară am avut o temă de curs în care trebuia să descriem relația dintre două persoane bine decalate ca vârstă și am ales ca model povestea de dragoste a președintelui Franței, Emmanuel Macron. Înainte să încep să scriu textul am citit cât de mult am găsit pe internet despre el, ea și relația lor. Abia după vreo două zile de documentare, când știam și care era melodia lor favorită, filmul preferat și alte detalii ce fac veridică povestea, m-am apucat să bat tastatura.

Zilele noastre marunte 1

Care e subiectul romanului tău? Atrage-ne în poveste!

Cadrul principal ar fi sudul Moldovei, în secolul al XVII-lea. Aflând că de 30 de ani nu se mai tipărea nimic în spațiul românesc, un ziarist englez vede în asta o oportunitate și vine aici, cu gând să deschidă o tipografie. Cei din zonă văd însă cu totul altfel lucrurile și-l prind în plasa de păianjen a inerției, a inculturii, a superstițiilor și chiar a violenței. Fără a încărca în vreun fel memoria cu date istorice, e doar fapt divers condimentat când cu mâncăruri cât să faci o carte de bucate, când cu felurite droguri de se fumau pe atunci sau, pur și simplu, cu băutură și jocuri de noroc.

De fapt, povestea este despre cât de puțin am evoluat și cât de vechi sunt problemele de care ne plângem astăzi.

Pentru cursanții „Revistei de povestiri” cred că miza este însă cu totul alta: în primăvară mă număram printre învățăcei, acum am deja proba scrisă dată și publicată la Polirom. În mai puțin de opt luni, am ajuns de la „create a new document” la o carte pe raftul tuturor librăriilor. Merită văzut ce a atras atenția unei edituri ce nu prea se încurcă cu debutanți.

Cum ai ajuns la acest subiect? 

Citind despre ce scriau ziarele din secolul al XVII-lea referitor la actualul spațiu românesc (da, se făcea presă în Vest în timp ce la noi până și domnitorii erau analfabeți, cum a fost cazul lui Constantin Cantemir). Așa am ajuns să-mi pun problema: „uite, ăștia publicau gazete de două ori pe săptămână, gradul de alfabetizare mergea către 50%, iar în Moldova, de la „Cartea românească de învățătură” scoasă în 1646 e o pauză de 33 de ani până la „Liturghierul” lui Dosoftei.

Nici muntenii nu erau cu mult mai breji, pauza lor fiind de „numai” 26 de ani (între 1652 și 1678), iar cea a ardelenilor de fix 30 de ani (1653 – 1683). Cât privește nivelul știutorilor de carte, se scria în procente într-o singură cifră, și aia mică. Și m-am gândit cum ar fi dacă ar încerca un tip cultivat, gazetar englez, să deschidă o tiparniță în Moldova, oare ce i s-ar întâmpla? Cam aici se termină ficțiunea și încep lucrurile inspirate, în mare parte, de realitate. Cu cât par mai puțin credibile, cu atât sunt mai mari șansele să se fi petrecut. Totul asezonat cu puțin suprarealism.

E ceva anume ce ai exersat la atelierul cu Marin Mălaicu-Hondrari și te-a ajutat în scrierea cărții?

Planul de lucru și viteza, plus termenele scurte de predare. Întâlnirea cu Marin a fost pentru mine providențială, practic mi-a dat dezlegarea la tastatură, în plan literar. Am simțit nerostitul îndemn: „așază-te și scrie”.

Dacă mama operei sunt eu, în dreptul rubricii „tatăl” l-aș trece în primul rând pe Marin. Mi-a dat foarte multă încredere și a făcut niște gesturi de mare prietenie față de necunoscutul care eram, inclusiv m-a încurajat să trimit la Polirom. Și l-am ascultat. Cine sunt eu, să-l contrazic, mai ales că s-a dovedit că a avut dreptate și editura mi-a acceptat romanul?!

Apoi am avut șansa de a face parte din două grupe extrem de bune, cu colegi talentați ale căror păreri mi-au fost de ajutor.

Cezar Amariei

Care e feedbackul cititorilor până acum?

Este extraordinar de bun acolo unde mă temeam cel mai tare: la limbaj. Cartea aduce în atenție bijuterii lingvistice din epocă, dar totul e brodat pe o sintaxă modernă, și aveam emoții mari în privința receptării. „Se citește ușor” e primul numitor comun. E lăudată autenticitatea atmosferei, e punctat umorul și modul cum sunt realizate scenele dramatice.

Există și oameni care ar fi vrut alt final sau o mai mare implicare din partea unor personaje. Dat fiind că e prima parte din ce sper să fie o tetralogie, e loc și să fie dezvoltate personajele și de un final grandios sau apoteotic sau cum va fi să iasă.

Am impresia că ești un tip foarte activ și aș paria că lucrezi la un nou proiect literar. E sau nu e așa?

Ai câștigat pariul! În momentul în care eram la jumătatea cărții, am realizat că totul se petrece primăvara și mi-am propus să nu ies din acest cadru, cu gândul de a merge mai departe apoi cu câte un alt volum pentru fiecare anotimp. Am început deja predocumentarea la continuare, care se va petrece vara. Deocamdată, stau în dubii dacă să mă apuc acum de ea sau să merg pe o poveste contemporană și abia apoi să mă reîntorc la englezul meu.

M-am trezit aproape peste noapte recrutat în marea armată a literaturii. Deocamdată sunt un simplu soldat dar mi-am pus în raniță, pentru orice eventualitate, și un baston. Rămâne de văzut dacă e de pensionar sau de căpitan. La mareșal nu visez.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
mornin_poets_4

Decalog.mp4 – Mornin’ Poets 04

Text de Andrei Zbîrnea, după întâlnirea cu Elena Vlădăreanu, pe 28 octombrie, la Mornin’ Poets

I. Asumă-ți banalul realității și încearcă să creezi artă pornind de acolo.

II. Evită poetizarea de tip Nichita-Sorescu-Cristian Popescu.

III. Rămâi consecvent. Adoptă poziția îndrăgostitului față de literatură.

IV. Vei simți nevoia să-ți îmbunătățești instrumentarul.

V. Nu e nevoie să te preocupe tot timpul ce înțelege cititorul din poezia ta.

VI. Vei primi cinci feedbackuri diferite pe același tip de text.

 

VII. (Prin poezie) am impresia că am comis un act de trădare.

VIII. Cum o descrie Pier Paolo Pasolini pe Marilyn Monroe.

IX. Acum să încercăm dicteul automat.

X. Urlăm/ca și cum am plânge un corp/sau un paradis pierdut/în cerneala pierdută.

0