Aniversare Mornin’ Poets
Începem la 19:00, deci puteți veni chiar mai devreme, ca să fiți deja instalați când auziți doi zece, doi zece.
Vă așteptăm!
Împreună cu Institutul Maghiar din București organizăm un atelier online de slam poetry în 7 ședințe, deschis atât celor care vor să scrie poezie în română, cât și celor care vor să scrie în maghiară sau engleză.
Atelierul va fi predat în limba română de poetul André Ferenc din Cluj.
✦ Program: 30 aprilie – 11 iunie 2022, 7 ședințe a câte 2 h fiecare, sâmbăta, de la 14:00 la 16:00, pe o platformă de videocall care va fi anunțată ulterior. Fiecare cursant va putea prezenta (dacă dorește) una dintre slam poeziile lucrate la atelier, direct pe scenă, fie fizic, fie prin live streaming, fie video înregistrat, la evenimentul prin care Institutul aniversează 30 de ani de la înființare, pe 18 iunie.
✦ Înscrieri: Ca să candidezi pe unul dintre cele 15 locuri la atelier, trimite până pe 10 aprilie un mail la simina@revdepov.ro cu titlul „Slam poetry”, la care să atașezi un document care să conțină o poezie (poate fi în română, maghiară sau engleză) + o scurtă motivație legată de interesul pentru slam & spoken word poetry. Pune și poemul și motivația în acelațși document.
✦Cost: 250 lei.
Ce face să funcționeze o poezie? Și, mai ales, cum prinde viață pe scenă? Cum are efect o metaforă și cum ajunge să își piardă complet înțelesul? Cum capătă o poezie culoare, gust și miros? De unde începe să pută? La întrebările acestea și altele asemănătoare cautăm răspunsul în cadrul workshopului de slam poetry.
Vom analiza tehnici poetice și de retorică, analizăm și scriem texte, le discutăm împreună, iar astfel încercăm să ne apropiem de creația poeziei. Ne dăm seama de ce este bună o metaforă, de ce devine credibilă o alegorie, care este rolul rimelor, al jocurilor de cuvinte și al umorului în text. Totodată ne vom ocupa și de tehnicile de prezentare. Și, pe cuvânt, toate acestea vor fi mult mai interesante în practică decât sună din această descriere. (André Ferenc)
Ce vei învăța la atelier? Iată ce promite invitatul nostru.
Mai multe detalii despre scriitorul invitat și despre institutul care ne este partener în acest proiect literar:
ANDRÉ Ferenc este poet, redactor, traducător și jurnalist literar. Iată cum se prezintă:
„Din 2013 am organizat mai mult de 100 de evenimente literare și de poetry slam. Din 2013 public frecvent poezii, din 2014 traduceri literare din literatura contemporană română. Am participat la numeroase lecturi și festivale literare din România, Ungaria, Slovacia, Ucraina sau Turcia. În 2015 am fost invitat la Atelierele de Pozeie la Bistrița cu poeți tineri români și maghiari. În 2016 am participat la tabăra de traduceri literare FILIT la Ipotești și la tabăra de traduceri literare „Németh László” din Ungaria. În 2018 am coordonat workshopul de traduceri româno-maghiare la tabăra FISZ (Asociația Scriitorilor Tineri, Ungaria). În 2019 am participat la festivalul literar Discuția Secretă din Arad, Bienala de Poezie din Brașov, la festivalul de poezie Offline Poetry Festival, Istambul și la festivalul de literatură mondială PesText. În 2020 am redactat o selecție tematică din literatura română pentru revista de literatură mondială online 1749.hu. În 2020 am fondat cercul literar Hervay Klub. Din 2020, sunt co-editorul al seriei Hervay Könyvek la editura Erdélyi Híradó Kiadó. Din 2021 sunt redactor la revista literară de poezie mondială online Versum.
Primul meu volum de poezie szótagadó a apărut în 2018 la editura Jelenkor din Budapesta, care a câștigat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România și premiul JAK-Írók Boltja din Budapesta. Al doilea, Bújócskaverseny, a fost publicat în 2020 la editura Koinónia la Cluj-Napoca. Am făcut interviuri cu mai mult de 20 de autori renumiți din literatura maghiară și română, precum Robert G. Elekes, Alex Ciorogar, Terék Anna, Izsó Zita, Németh Zoltán, Lapis József, Andrei Dósa și mulți alți. Am publicat traduceri de la mai mult de 25 de autori români, ca și Nora Iuga, Ștefan Manasia, Cosmin Perța, Gellu Naum, Anastasia Gavrilovici, Claudiu Komartin, Andrei Dósa, Robert G. Elekes, Nichita Stănescu, Gellu Naum, etc. Am tradus piese de teatru de Elise Wilk și de David Schwartz. Scriu teza de doctorat din traducerile în maghiară al poeziei lui Nichita Stănescu. În 2021 redactat și am scris prefața unei antologii de poezie maghiară în limba română în traducerea lui Tamás Mihók, care a fost publicat la editura Max Blecher. În 2021 a apărut antologia Aer cu diamante cu poemele lui Ion Stratan, Florin Iaru, Traian T. Coșovei și Mircea Cărtărescu, în care am tradus poemele lui Ion Stratan și am și redactat versiunea în limba maghiară.
Burse și premii:
2021 Premiul literar Kinde Annamára
2021 Rezidență Literară de 3 luni în Bratislava al V4 Visegrad Fund
2021 Premiul juriului PesText pentru poemul Fosfor și transprație din mai mult de 750 de intrări anonimi
2021 Bursa Literară MasterCard
2019 Premiul de debut pentru minorități al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul szótagadó
2018 Premiul József Attila Kör și Írók Boltja pentru volumul szótagadó
2018 Bursa de creație al Fundației Communitas
2018 Bursa pentru traducători „Babits Mihály”
2017 Bursa de creație literară „Székely János” la NKA, Ungaria
2014 Bursa de creație al Fundației Communitas
2013 Premiul de debut al revistei literare Látó
2013 Campionatul de slam poetry din Transilvania, locul I.”
Institutul Liszt – Institutul Maghiar din București şi-a deschis porţile pentru publicul bucureştean în 1992. Centrul îşi propune ca prin manifestările sale să întărească şi să lărgească relaţiile culturale dintre România şi Ungaria. Aceste manifestări se extind pe toate domeniile artistice din cultura maghiară contemporană: expoziţii de fotografie şi artă plastică, concerte din diferite stiluri muzicale (clasic, jazz, popular), dialoguri şi dezbateri în cadrul unor mese rotunde, spectacole teatrale, filme, activităţi pentru copii şi serate de dansuri populare.
Vrei să vezi cum arată poezia contemporană din Cehia? Vrei să asculți un poet ceh de primă mână într-o oază de liniște a capitalei? Vrei să construiești live un material poetic pe care ulterior să-ți bazezi un grupaj poetic sau chiar un volum? Atunci vino la Masterclass-ul de Poezie Jaromír Typlt by Mornin’ Poets.
Masterclassul va fi moderat de poetul și jurnalistul Andrei Zbîrnea și de scriitorul și traducătorul Mircea Dan Duță (va asigura și traducerea din limba cehă) și va avea loc pe 2 octombrie 2021 la Grădina Olari (Strada Olari nr. 8, București), la ora 11:00. Workshopul se va desfășura pe terasă (dacă vremea va permite), cu respectarea măsurilor de distanțare.
Accesul la întâlnire este gratuit, dar limitat. La atelier vor participa cursanți de la atelierul nostru de poezie care se desfășoară în această toamnă – sezonul 9 Mornin’ Poets, dar poți participa și tu!
Înscriere: Până cel târziu 24 septembrie la 23:59, trimite-ne 3 poezii pe adresa typlt.juriu.2021@gmail.com și poți fi selectat pentru unul dintre cele 9 locuri.
Evenimentul e organizat de Club Revdepov și susținut de Centrul Ceh și Grădina Olari.
Citește interviul cu Jaromír Typlt în Revista de Povestiri.
Jaromír Typlt s-a născut în localitatea Nová Paka în anul 1973. A absolvit Facultatea de Științe Umaniste / Litere, Universitatea Carolină, Praga. În prezent, se dedică expozițiilor de artă progresivă și fotografie. A publicat poezie și proză și în ultimii ani a început să creeze cărți-obiect împreună cu alți artiști cu preocupări înrudite
Textele sale au devenit parte a unui scurtmetraj intitulat Shadowplay (Viktor Kopasz, iar 2002), a unui program radio experimental (Michal Rataj: ”că nu e chiar așa”, 2006) și a mai multor expoziții. Jaromír Typlt a publicat o serie de studii despre scriitori cehi și artiști de renume în reviste.
Din 1999 a amplificat forma așa-numitei „lecturi auctoriale modificate” în care utilizează voci preînregistrate, ritmul limbajului, dar și chiar obiectele găsite întâmplător și lucrul cu spațiul în cadrul acțiunii scenice. Este laureat al Premiului Jiří Orten în 1994. Locuiește în Liberec și Nová Paka.
La începutul anilor nouăzeci, Jaromír Typlt s-a prezentat în contextul literaturii cehe ca unul dintre cei mai originali autori ai tinerei generații, în special prin operele sale poetice și numeroasele eseuri și scrieri literare-critice. La început, a fost influențat de poetica autodistructivă a muzicii rock, precum și de inspirația crescândă a suprarealismului (v. prima sa lucrare, „Compoziție de masă heavy-metal în fa minor” Koncerto grosso / Concerto Grosso, 1990) .
Typlt a perceput poezia ca pe un contrapunct la rutina și utilitarismul de fiecare zi. Dar și lucrările lui în proză (Pohyblivé prahy chrámů / Praguri mobile ale templelor, 1991, Zápas s rodokmenem / Lupta cu arborele genealogic, 1993) sau dramatice (Dříve než vzápětí / Mai devreme decât dintr-o dată, 1994) aveau un caracter similar. Cu accentul pus pe imaginația atotcuprinzătoare și jocul cu dimensiuni absurde ale limbajului, scrierile lui Typlt au adoptat tot mai mult forma unei proclamații provocatoare „à la Dalí”, dominate de structură și formă.
Selecția intitulată Ztracené peklo / Lost Inferno (1994) reprezintă un fel de recenzie-program a primelor scrieri ale lui Typlt, cuprinzând, printre altele, fragmente din colecțiile Procitající teurgos / Trezindu-se Teurgul și Epocha Setmění / Epoca Întunecării. Aici, Typlt a încercat să schițeze, prin cascade de metafore, neologisme și imagini arhetipale, „noua cosmogonie” caracteristică pentru perioada sa de mijloc, un fel de univers poetic constituit din sfidarea ce exultă din însuși subiectul vorbitor.
Postulatul unei pătrunderi forțate în echilibrul absolut al adevărului creativ este formulat în eseul-manifest Rozžhavená kra / Jocul incandescent (1993/1996), în care Typlt respinge categoric toate convențiile moderne ale artei și literaturii contemporane.
După 2000, Typlt și-a publicat propriile texte doar sporadic, mai ales sub formă de printuri bibliofile.
Expresia literară a autorului devine strâns legată de arta vizuală; elementul grafic și cuvântul se completează și se inspiră reciproc: doar momentul interacțiunii lor reciproce dă unitatea de sens. Excelente exemple în acest sens așa-numitele „cărți de autor”, pe care Typlt le creează împreună cu artistul Jan Měřička începând din 1999. Unele dintre aceste texte au fost colectate în cartea intitulată že ne zas až / ”că nu e chiar așa” (2003).
De-abia în 2007, odată cu publicarea volumului Stisk / Apăsare (2007), Typlt s-a reîntors la comunicarea literară pe scară mai largă, acest titlu reprezentând o variație la opera sa poetică, prozaică și eseistică din perioada 1993 – 2007. În aceste texte, Typlt nu a avut nevoie de proclamații de natură programatică sau suprarealistă, dar a continuat să-și construiască stilul pe baza unui gest creativ expresiv, experimental și ludic. Textele prozaice sunt guvernate de puternice elemente lirice și experimente cu structură și compoziție neașteptate. Nivelul lor tematic este înconjurat de nedeterminare onirică, iar logica narațiunii este pătrunsă de un absurd deliberat. De asemenea, textele poetice din volum au un caracter ludic și experimental, construindu-se în mare măsură se pe elementele grafice ale expresiei, pe ciocnirea dintre imaginația irațională și constituenții limbajului.
Cel mai nou volum de poezie al autorului, Peste mult timp (2016), este perceput ca o ”înregistrare a unui joc cu miză înaltă”. Se oferă chiar comparații cu ”materia de scenă” din care sunt construite versurile creatorilor aparținând grupului francez de odinioară Le Grand Jeu (atenția fixată pe auto-observarea încăpățânată ”din cuprinsul propriului trup” a propriei „goliciuni interioare”, eventual înstrăinate undeva în adâncul încă și mai străin al minții), dar forma esențială a moștenirii ”jocului cu miză înaltă” este identificată mai degrabă în participarea interioară plină de pasiune cu care Typlt abordează poezia. Discursul său sperie, îngrijorează, supără, irită, uneori sunetul lui este literalmente tăios, dă impresia de a se afla în permanență în căutarea gâtului ipoteticei victime. Iar aceasta este în primul rând poetul însuși, dar și cititorul – dacă este dispus.
Laura a publicat recent o nouă carte pentru copii, Ceasornicăria lui August, la editura Via. Ne-am bucurat să aflăm vești de la ea, pentru că n-am mai văzut-o de la atelierele din Vama Veche, deși am mai prins-o pe la un Creative Writing Sundays, dar la distanță. Puteți citi și povestiri scrise de ea, apărute în Revista de Povestiri. Mai jos, ne vorbește Laura direct.
Spune-ne ceva despre tine!
Locuiesc în Cluj de mai bine de douăzeci de ani, de când am intrat la Litere de fapt. Am dat examen imediat după bac, pe atunci se intra greu, eram patru, cinci pe un loc, examenul era unu foarte serios, cu probă orală eliminatorie, îmi amintesc că-mi era o frică teribilă. După examen m-am întors acasă la Târgu Mureş şi a urmat o săptămână de aşteptare. Îmi spuneam că trebuie să intru, e obligatoriu, pentru că altfel va trebui să reiau toată materia, să stau un an acasă sub privirea plină de reproş a mamei, cumva simţeam că nu voi avea resurse s-o iau de la capăt şi să pierd un an din viaţă citind comentarii la română şi făcînd traduceri în engleză, aşa simţeam pe atunci.
În fine, când a venit ziua mult aşteptată, am dat telefon la portarul de la filo, era singura modalitate de a afla. Sigur, puteam să fac o călătorie de trei ore cu trenul, dar nu eram în stare de aşa ceva, aşa de mari erau emoţiile. Şi acum îmi amintesc, era vineri spre seară, am sunat cu groază, mă gândeam că portarul va fi sătul până peste cap de răspuns la telefon, de scris numele canditatului pe un bileţel, de mers până la panoul cu rezultate, de căutat numele, de dat vestea, dar am avut noroc. Era un domn jovial care mi-a spus: aţi intrat domnişoară, mare noroc aţi avut, doar trei au mai intrat după dumneavoastră. Ce mai conta asta, puteam fi ultima de pe listă atâta vreme cât eram deasupra liniei.
Şi aşa am ajuns în Cluj, oraş de care m-am îndrăgostit instant şi din care nu am mai plecat. Şi cu jobul a fost interesant, terminasem facultatea, eram sigură că la Târgu Mureş nu mă voi întoarce niciodată, aşa că singura soluţie era să-mi caut ceva de lucru. Habar n-aveam ce vreau să fac, acum sincer, cine are la 22 de ani, cât aveam eu pe atunci. Găsisem un anunţ, angajez profesor de limba engleză pentru grădiniţă, mă gândeam cât de greu poate fi să stau cinci ore pe zi cu nişte prunci de patru ani, mă prezint, iau jobul, stau un an, maxim doi, timp în care îmi caut o slujbă adevărată, apoi plec. Cel mai important era că puteam să-mi plătesc o chirie decentă şi să rămân în oraşul mult iubit. Mda, doi ani s-au făcut iaca, douăzeci şi doi, între timp am plecat de la grădiniţă, dar m-am mutat la şcoală şi nu regret nicio clipă decizia pe care-am luat-o atunci. Chiar nu mă văd făcând altceva, îmi place, e al naibii de greu mai ales dacă îţi pasă şi eu mă consider una căreia chiar îi pasă.
Ce îți place să citești, cum e relația ta cu literatura?
Citesc de toate, am fost un copil care citea destul de mult, la noi acasă mama citea cu cartea sprijinită de pâine când luam masa, în plus, liceul pe care l-am făcut (secţia de limbi străine de la Papiu) mă punea să citesc. Am fost prima generaţie de după revoluţie care a studiat literatură comparată începând cu clasa a 9-a. Sigur, am trecut şi prin faza Sandra Brown, nu mi-e ruşine să spun asta, dar în acelaşi timp devoram Eliade şi Cioran. Literatura este un loc în care m-am simţit întotdeauna foarte bine, cel mai bine şi de multe ori mi-am spus că nu ştiu să fac multe, dar să citesc şi să vorbesc despre ce citesc, ei bine la asta mă pricep şi-mi place teribil. Şi cam asta fac şi acum, sigur, mai voalat puţin, dar la asta se reduce munca mea.
Ce îmi place să citesc? Hm, greu. Îmi plac foarte mult nordicii, îmi place Franzen pe care l-am devorat după ce l-am descoperit, o vară nu am citit decât Franzen. Lydia Davis a fost o revelaţie, la ea m-am gândit când i-am dat nume personajului din Ceasornicărie, acum pot să spun asta. Îmi plac foarte mult Olga şi Uliţkaia şi Adriana Bittel, sud-americanii sunt şi ei oricând pe lista de preferinţe. Eu, când citesc, văd, citesc în imagini cumva, dar dacă scriitura e foarte tehnică, poate să fie impecabilă, dar dacă nu-mi creează imagini, o las. E greu să vorbesc despre ce-mi place să citesc pentru că-mi plac mulţi scriitori, dar dacă ar fi să port cu mine o singură carte ea ar fi Oraşele invizibile.
Ce ne poți spune despre Ceasornicăria lui August?
Cu ceasornicăria e poveste lungă în sensul în care de mult timp o aveam în cap, sigur, fragmente, imagini, lucruri cu care nu-mi era clar ce voi face. Am scris pe bucăţi la ea, când nu mai ştiam încotro se duce povestea, o lăsam, apoi reveneam. Aveam în minte clar ceasornicăria ca spaţiu în care se poate întâmpla orice, cred că de la acel spaţiu am pornit. Chiar la primul curs de scriere din Vamă am scris o bucată de text, habar n-aveam atunci că el va intra într-o poveste, dar Teo, profesorul nostru, m-a încurajat şi mi-a spus că ar putea ieşi o poveste interesantă de la acel fragment. Şi mai e ş-o mâţă în poveste şi un oraş nou-nouţ şi Lidia, care află ce mişto e să pierzi timpul.
Nu ești la prima carte pentru copii publicată. Ce te motivează să scrii pentru copii?
Da, am mai scris câteva, mai colaborez şi cu Fabulafia unde am două poveşti care-mi sunt foarte dragi. În ceea ce priveşte motivaţia, nu ştiu ce să zic, am început să scriu în joacă şi nu atât am scris, cât mai mult am spus. Momentul de la care a pornit aventura mea în ale scrisului a fost foarte clar: mă întorceam într-o seară de la teatru, văzusem ceva piesă în care cânta Ada Milea, ceva vesel şi foarte tonic şi, în drum spre casă, în autobuz, mi-am scos cartea pe care o citeam atunci, Gramatica fanteziei, am deschis-o la întâmplare şi am citit ceva. O propoziţie mi-a rămas în minte până acasă. Era ceva de genul „cum ar fi dacă într-o bună zi la uşa voastră ar bate un crocodil”. Tare mi-a plăcut chestia asta, aşa că, înainte de culcare când era momentul poveştii de seară, fiul meu era mic pe atunci şi-i citeam câte o poveste, de data aia nu i-am citit, i-am inventat o poveste pe loc pornind de la întrebarea cu pricina. Nici nu mai ştiu exact ce i-am spus, dar i-a plăcut mult, m-a întrebat de unde ştiu povestea şi când i-am spus că eu am inventat-o, mi-a spus, mama, trebuie să mai inventezi. Şi l-am ascultat.
Ar mai fi ceva de spus aici, eu sunt sigură că nimic pe lumea asta nu e întâmplător pentru că eu am păţit o nepăţită, dacă-mi dai voie să-i spun aşa. Am aflat într-o vară că am o problemă gravă de sănătate, ceva ce nu-ţi imaginezi că poate să ţi se întâmple vreodată. Ei bine, poate. A fost bine până la urmă, dovadă că sunt aici şi pot să-ţi povestesc, dar a fost dur de tot. Îmi place să spun că am pierdut un organ (un rinichi), dar am câştigat altul, cel al scrisului. Aşa s-au aşezat lucrurile, s-au aliniat planetele, habar n-am ce s-a întâmplat. Tot ce ştiu este că înainte de acel episod din viaţa mea, nu scriam şi nici nu mă bătea gândul să o fac vreodată.
Te ajută faptul că ești profă?
Sigur, mi-e de mare ajutor şi mi-a fost mai ales când lucram cu cei mici. Ei erau primii mei cititori, pe ei probam, dacă pot să spun aşa o poveste. Feedbackul era instant, dacă după primele câteva cuvinte cineva căsca, era la revedere. Ştiam că ceva nu e bine. Asta îmi place la copii, îţi spun verde-n faţă că eşti urât. Sunt cei mai exigenţi cititori. Am învăţat enorm de la ei, pe bune, mă simt un om norocos că trăiesc printre ei. În acelaşi timp e greu pentru că nu poţi mima nimic şi când vine vorba de poveşti, sunt mereu mai buni decât mine, vin cu nişte soluţii fabuloase, cu nişte idei extraordinare, fresh. De aceea e fain, dar în acelaşi timp greu pentru că trebuie să mă reinventez mereu, să fiu şi eu fresh, să şterg ce ştiu şi să fiu mereu dispusă să scriu pe o foaie albă, neatinsă.
Cum au fost colaborările cu ilustratori până acum, cum e procesul de lucru?
Am fost norocoasă şi la capitolul ăsta. Prima colaborare am avut-o cu Cristina Barsony, o ilustratoare excepţională cu care am scos prima carte, Poveşti cu nasturi. Spre marea mea surpriză, cartea a intrat în finala concursului de design Cele mai frumoase cărţi din România. A fost un moment extraordinar, îţi dai seama, prima carte. Legat de asta a fost şi un moment amuzant, pe lista nominalizaţilor eu apăream cu numele de Lara Pamfizoiu. Ăşa mi-a rămas porecla printre prieteni care-mi spun şi acum pamfiziţa. În fine, cartea a avut şansa să călătorească prin Europa pe la cele mai mari târguri de carte.
Am colaborat apoi cu Flavia, prietena şi colega mea, cu care am lucrat împreună la grădi. Flavia e un artist, desenează, pictează, croieşte păpuşi – o nebunie. Cu ea am scos celelalte cărţi, (Visul licuriciului, Pălăria bunicului meu) şi acum Ceasornicăria. A fost o colaborare nemaipomenită (cu ambele ilustratoare) pentru că nu a trebuit să vorbim nimic. Au citit textul şi atât a fost. Fără indicaţii, sugestii, nici din partea mea, nici din a lor. Nici n-am dorit să vorbim, pentru că mi s-ar fi părut că influenţez imaginea pe care şi-o fac la lectură, chiar doream să văd ce reuşeşte textul să transmită fără nicio explicaţie suplimentară. Dacă e nevoie de explicaţii, atunci ceva scârţâie. Dar n-a fost cazul, sunt minunat ilustrate cărţile mele, sunt norocoasă.
Ai participat la mai multe ateliere de scriere creativă, în ce fel te-au influențat?
Da, ştiam de voi, de Revista de povestiri, dar a trecut ceva timp până să-mi fac curaj să trimt un text. Mă întorceam din concediu, era vară şi în momentul în care am intrat în Ungaria a venit mailul tău. Mamă, ce bucurie! Trimisesem chiar o poveste pentru selecţie, urma atelierul din Vamă cu Teo Bobe. Pot spune că acel atelier m-a influenţat cel mai mult, s-a lipit de mine cel mai bine. A fost şi o trupă foarte faină, am rămas cu nişte prieteni de pe urma acelui atelier. M-am simţit pe toată durata lui ca într-un glob din acela de Crăciun pe care-l scuturi şi ceva se întâmplă. Plus că era organizat în septembrie, în prima săptămână de şcoală, eu chiuleam pentru prima oară, eram pentru prima dată în Vamă, da, ştiu, pare imposibil, dar aşa a fost. Vama era aproape pustie, a fost extraordinar. O săptămână în care doar am citit, am scris şi asta cu marea la distanţă de două degete. A fost minunat, şi până în ziua de azi e una dintre cele mai frumoase amintirie ale mele.
Am mai fost de două ori în Vamă, o dată cu Dan Coman, apoi cu Marin. De la fiecare am învăţat câte ceva, tocmai pentru că sunt oameni atât de diferiţi. Sunday-urile iarăşi, foarte faine unele, cu feedback extrem de valoros. E important să-ţi spună cei care se pricep la asta, care chiar asta fac, scriu, ce faci bine, dar mai ales ce nu. Laudele nu te ajută, cel puţin pe mine, sigur e important să ştii că eşti măcar pe drumul bun, că n-o iei pe arătură, dar dacă eşti onest tu cu tine începi de la un punct să simţi ce funcţionează şi ce nu, unde trebuie să tai, unde nu ai spus suficient de clar. Eu aşa cred.
Ce planuri de viitor legate de scris ai?
N-am. Îmi doresc să fiu sănătoasă, să pot citi, prefer să citesc de o sută de ori decât să scriu, sunt leneşă, nu am rigoare, disciplină, scriu în salturi. Bine e şi aşa. Cât timp scrisul e o bucurie în primul rând pentru mine, o să mai scriu. Încă e o bucurie, habar n-am până când şi nici nu mă gândesc la asta. Mă bucur de fiecare rând bun care-mi iese.
Interviu realizat de Simina Diaconu
Anul trecut, Simona Sava, pe care am cunoscut-o la atelierul de literatură pentru copii cu Adina Popescu, apoi la un atelier din Vama Veche, apoi am mai cunoscut-o puțin la Creative Writing Sundays și pe care am întârziat să v-o prezentăm și vouă, a publicat cartea pentru copii Mi-a rămas dulapul mic, ca urmare a câștigării Trofeului Arthur.
Cine ești tu, dragă Simona? ☺
Sunt scriitoare, locuiesc la Dristor, m-am născut în Vaslui şi sunt mândră de asta.
Cum crezi că te ajută sau te încurcă în scrisul literar faptul că ești copywriter într-o agenție de publicitate?
Publicitatea mă ajută să plătesc facturile, dar scriu dinainte să mă prind care-i faza cu reclamele. Am o anecdotă din copilărie, un fel de profeţie autoîmplinită, din vremea când pauzele publicitare erau anunţate simplu, prin text, iar eu citeam cuvântul cu voce tare, de 4-5 ori, cât era scris pe ecran, cu bucuria copilului care tocmai a învăţat literele: Publicitate! Publicitate! Publicitate! Publicitate!
A fi scriitor te ajută să fii un copywriter mai bun, invers nu prea. Publicitatea e plină de reţete, clişee şi scurtături. E totuşi un antrenament în scris, iar deadline-urile au devenit prietenele mele.
Ce citești în timpul liber, care sunt autorii tăi preferați?
În top 3 au oscilat Steinbeck, Palahniuk, Kazantzakis, Carver, Marquez, Velea (Nicolae Velea). În carantină mi-au plăcut I am Malala, The Kite Runner de Khaled Housseini, The Seven Good Years de Etgar Keret, Severance, de Ling Ma. Acum citesc The Brief Wondrous Life of Oscar Wao de Junot Diaz, y me gusta un chorro. Are vână, e alert şi savuros. Mă bucur să citesc în original, autorul dominican nu se zgârceşte la cuvinte şi expresii în spaniolă, care-i dau un farmec colocvial, o naturaleţe de cartier. Ţin să le mulţumesc primelor mele profesoare din copilărie: Maria la del Barrio, Marimar, La Cholito, Las mentirosas, Las asesinas.
Atrage-ne în povestea din Mi-a rămas dulapul mic!
Mi-a rămas dulapul mic e un roman despre obiectele din jur care ne fac viaţa mai uşoară, dar pe care le ignorăm. Este aventura lui Mit, o mănuşă desperecheată, abandonată într-un dulap, care găseşte un fir de curaj şi pleacă să-şi caute sora. Se plimbă prin Bucureşti, pe la Piaţa Romană, pe la Gara de Nord, printr-un hostel. Mit este purtat de un cerşetor, se împrieteneşte cu o şosetă bâlbâită şi ajunge într-un magazin cu mănuşi de lux, unde află că a fi nou şi scump nu înseamnă a fi mai deştept. Îşi pierde degetele tricotate unul câte unul, dar umple golul cu aventuri şi prietenii care cântăresc mai mult decât firul rămas în urmă. Devine complet chiar şi aşa, fără pereche, sau poate îşi regăseşte sora? Dar vă las să aflaţi din carte.
Am scris-o cu drag, cu lejeritatea pe care numai în joacă o mai simţim. Am dat unor obiecte obişnuite sentimente şi emoţii umane. Vorbesc, prin glasul lor, despre prietenie, iubire şi singurătate. Mănuşile, şosetele şi umbrelele mi-au spus cum e să fii şi laş, egoist, arogant sau răzbunător.
Care a fost feedbackul cititorilor, ai tras pe cineva de limbă?
Cititorii adulţi, prieteni, scriitori şi cunoscuţi, au fost surprinşi. Se aşteptau la o carte pentru copii, dar e mai mult, le-am spus doar. E ca Micul Prinţ, am întins puţin coarda, ca să înţeleagă şi să pună mâna să citească. Mi s-a spus că e duios, că e viu şi neaşteptat, că le-a plăcut finalul. Nişte copii mi-au spus că abia aşteaptă filmul (se lucrează).
Cum a fost colaborarea cu editura, cum a fost să câștigi Trofeul Arthur?
Trofeul Arthur a fost deadline-ul de care aveam nevoie şi a funcţionat de minune. M-a ajutat să reiau povestea, pe care o abandonasem de câteva luni, s-o termin şi iată, s-o public. A mai trecut un an şi jumătate până când Mi-a rămas dulapul mic a primit şi ilustraţii pe măsură, semnate de Roma Gavrilă, cu care am colaborat excelent de la distanţă, prin intermediul editurii Art.
Am avut lansarea la Gaudeamus, la Romexpo, într-o dimineaţa ploioasă din noiembrie, apoi, în ianuarie, petrecerea tematică Lost&Found şi o discuţie moderată de Adina Popescu. Am fost invitată la Şcoala Europeană, unde am stat de vorbă cu copiii, şi la radio, la emisiunea „Oraşul Vorbeşte”. Fetele din echipa de marketing m-au susţinut cu promovarea şi au pus la cale toate evenimentele. A fost un start bun.
Ai participat la mai multe ateliere de scriere creativă, ce ai luat bun din ele?
La un atelier de literatură pentru copii m-am hotărât să scot Mi-a rămas dulapul mic din sertar, deci am găsit motivaţie. Apoi am fost în Vamă cu Marin Mălaicu Hondrari şi m-am împrietenit cu gaşca veselă de la CWS (Creative Writing Sundays), unde am scris proză scurtă timp de două module. Am învăţat mult din feedback-ul primit, dar mi-am dat seama că sunt într-o perioadă în care scriu lung. Am cunoscut oameni faini şi încă păstrăm legătura.
Cu cine vorbești despre scris, ai prieteni care scriu?
Din păcate, vorbitul despre scris s-a cam limitat la atelierele sus numite şi scurte discuţii la birou. Am colegi din publicitate care scriu, dar nu e un schimb constant de idei şi păreri. Când scriam la dulapul mic, pe la jumătate, am făcut o serată literară cu trei prietene şi le-am citit cu voce tare. Le-a plăcut. Mi-a plăcut.
Ce proiecte literare ai pentru viitor?
În perioada asta am reluat un proiect pe care l-am tot abandonat. Sper să ne ţinem companie în continuare şi data viitoare, poate vorbim despre el.
Interviu realizat de Simina Diaconu
Ne-am reunit într-un proiect caligrafic care să vă inspire, să vă motiveze să mergeți mai departe, deși poate că autoizolarea e greu de suportat, mai ales când durează atâta timp și emoțiile sunt atât de variate.
„Keep going” a fost un proiect inițiat de Simina Diaconu, coordonatoarea Club Revdepov, la care s-au alătura doi antrenori în caligrafie, Ștefania Iorgoiu și Georgian Constantin, împreună cu alte două artiste care au absolvit cursuri de caligrafie, pentru ca apoi să își dezvolte această abilitate pe cont propriu – Anca Timiș și Maria Croitoru.
Mai multe detalii despre proiect aici.
Împreună cu Institutul Maghiar din București organizăm un workshop de scriere creativă de două zile, deschis atât celor care vor să scrie ficțiune în română, cât și celor care vor să scrie în maghiară.
Atelierul se va axa pe proză și va fi predat în limba română de un scriitor versatil. Antrenorul atelierului de scriere creativă e Demény Péter, scriitor, poet, jurnalist și traducător pe care ne bucurăm să-l avem aproape cu această ocazie. Locuiește în Târgu-Mureș, așa că profită de prezența lui în capitală!
✦ Program: 15 & 16 februarie 2020 (sâmbătă și duminică), de la 10:00 la 15:00 (cu pauză de la 12:00 la 13:00), în incinta institutului.
✦ Înscrieri: Ca să rezervi unul dintre cele 12 locuri la workshop, trimite până pe 12 februarie un mail la simina@revdepov.ro cu titlul „Scriere creativa la Institutul Maghiar”
✦Cost: 60 lei. Contribuția ta merge în totalitate către onorariul invitatului, îți mulțumim!
Mai multe detalii despre scriitorul invitat și despre institutul care ne este partener în acest proiect literar:
Demény Péter s-a născut in 24 iulie 1972 la Cluj. A publicat nouă volume: poezie, proză, eseuri, publicistică. A tradus în limba maghiară Cartea de la Metopolis de Ștefan Bănulescu (A milliomos könyve, Bookart, Miercurea-Ciuc, 2011), Povestirea Țiganiadei de Traian Stef (A Cigányász elbeszélése, Europrint, Oradea, 2012); a tradus lucrări semnate de Gabriel Liiceanu, Ștefan Borbely, Nichita Stănescu, Ioan Es. Pop, printre alții, în limba română, publică eseuri, articole și versuri în Observator cultural, 22, Bucurestiul cultural, Ziarul de duminică, Liternet, Apostrof, Teatrul azi, Corso. În prezent, este redactorul rubricii de eseuri a revistei literare târgumureșene Látó.
Institutul Balassi – Institutul Maghiar din București şi-a deschis porţile pentru publicul bucureştean în 1992. Centrul îşi propune ca prin manifestările sale să întărească şi să lărgească relaţiile culturale dintre România şi Ungaria. Aceste manifestări se extind pe toate domeniile artistice din cultura maghiară contemporană: expoziţii de fotografie şi artă plastică, concerte din diferite stiluri muzicale (clasic, jazz, popular), dialoguri şi dezbateri în cadrul unor mese rotunde, spectacole teatrale, filme, activităţi pentru copii şi serate de dansuri populare.
Poate vrei să vezi ce mai e nou în poezia contemporană. Poate vrei să interacționezi cu niște corporatiști interesați de artă în afara orelor de program. Poate vrei să afli și alte grupări care se ocupă de poezie în București în afara celor deja consacrate. Poate vrei să îți impresionezi iubita sau iubitul cu latura ta artistică. Poate vrei să fii cel sau cea care își duce colegii la un spectacol inedit. Pentru că îți garantăm că Mornin’ Poets vor face spectacol, după trei sezoane în care au primit informație poetică și nepoetică atât în variantă comprimată, cât și în variantă extinsă. Te așteptăm miercuri, 11 decembrie, la Beat Bar Umanist, de la 19:00 la botezul Mornin’ Poets!
Mornin’ Poets tocmai ce a încheiat al treilea sezon (și are înscrieri la al patrulea), motiv pentru care ne-am gândim să sărbătorim cu o petrecere-lectură, în care să-i invităm pe toți protagoniștii matinali de până acum. Au răspuns chemării noastre 16 dintre cursanții care au trecut prin mansarda de la Lente, în cele 15 ateliere de până acum. Iulia Militaru (antrenoare din sezonul al treilea) și Andrei Zbîrnea (gazda întâlnirilor MP) vor modera evenimentul, într-o seară specială, necesară celor care tratează poezia cu delicatețe, dar și cu seriozitate. Vor performa următorii poeți matinali:
Andra Berilă ♦ Maria Cârstian ♦ Georgiana F. Codrescu ♦ Lori Cristea ♦ Ioana Hodor ♦ Diana Ilie ♦ Alexandru Lăcătușu ♦ Oana Nasta ♦ Nadina Nicolov ♦ Ioana Popa ♦ Letiția Provian ♦ Florin Spataru ♦ Angelica Stan ♦ Iulia Stoichiț ♦ Sorin Voicu ♦ Andrada Yunusoglu
Nu deținem o formulă secretă în ceea ce privește succesul în poezie sau scrisul de poezie bună. Oricum, nu asta ar trebui să fie miza. Ce am putut observa de la ateliere este că atât expunerea la poezia cât mai multor autori (din cât mai multe generații), cât și diferențele stilului de abordare de la un antrenor la altul pot crea oportunități multiple pentru cei care intră în hora Mornin’ Poets. Așteptările cu care vin la atelier la început se pot schimba până la final de sezon. Mai mult, debutul în volum nu reprezintă o miză pentru toată lumea. Asta poate fi o diferență majoră între un cenaclu și Mornin’ Poets. Foarte rar am auzit la cenaclu ca un tânăr autor sau tânără autoare să nu-și dorească mai mult decât orice să debuteze în volum. N-am întâlnit foarte des această dorință la Mornin’ Poets, aici explorarea sinelui, dar și a unor teritorii extrinseci sunt motivațiile dominante.
Totuși, dacă miza este un volum de poeme, varianta atelier urmat de lectură publică poate funcționa în multe dintre cazuri. Considerăm că ieșirea în lume este un pas esențial pentru confruntarea poetului/poetei cu textul interpretat pe scenă, dar și cu publicul sau cu ecoul propriei voci. Bineînțeles că acest traseu spre publicare nu poate fi parcurs într-un mod mulțumitor fără lecturi, fără expunere la alte forme de artă și fără renunțare definitivă la textele proaste. Să ne amintim întotdeauna să scriem patru cuvinte și să tăiem alte cinci (cinic) în tot acest timp.
Andra Berilă: Sunt Andra (sau mai bine zis andra-cu-a-mic), iubesc să ascult povești și mai ales să inventez altele noi. Scriu poezie și proză scurtă de sertar, scriu vise și filosofii, scriu scenarii pentru foarte scurte filme de animație, dar cel mai des scriu emailuri către clienți pretențioși și strategii pentru studioul de animație unde-mi petrec toată ziua.
Maria Cârstian: Mă cheamă Maria, mă feresc de zonele de confort, sper ca într-o zi să scriu poeme așa cum făcea Luis Ospina filme – cu umor și fără frică.
Gia Codrescu este consilier de dezvoltare personala și iubește cuvântul, în toate formele lui. Poezie, povestiri, scris sau vorbit, crede că ne definește, prin convingerile pe care le avem și ne leagă, prin comunicarea pe care reușim să o facem. A publicat câteva povestiri și a scris poezii pe blogul ei, fatacuportocale.ro, pregătind la acest moment un volum, cu cele mai bune.
Ioana Hodor, 24 de ani, absolventă de Drept și, în curând, și de Litere. De câțiva ani dau târcoale poeziei, fie că o citesc, fie că o scriu. Am văzut mereu acest act de a citi poezie ca pe un refugiu în timpul ninsorii de pe un munte și e ceea ce uneori îmi place să cred că încerc să creez – o gură de aer în spațiul ăsta în care ne respirăm unii altora aerul deja superpoluat. Uneori încerc să calc ușor pe cuvinte, alteori le strivesc de parchet și nu știu niciodată ce-o să iasă. Scrisul este pentru mine un exercițiu al cărui rezultat este mirarea în fața tuturor lucrurilor care mă înconjoară.
Oana Nasta: În general mi se spune simplu Oana (asta când nu o dăm pe diminutivul deja consacrat in birou : Onișor). Recent am descoperit cât de amuzant e să vezi cum ești salvat în telefoanele oamenilor. Spre exemplu în telefonul unui prieten apropiat sunt Oana prietenă X – ceea ce a fost destul de confuzant pentru că nu mai știam exact a cui prietenă sunt. A trebuit totuși să admit că e mai bine decât Oana avocat sau decăt felul în care am salvat eu de curând niște oameni : Sorin vrea mobilă dormitor sau Alexandra soție Bogdan vrea masă și scaune.
Aș vrea să spun locul de unde sunt dar în acest moment e complicat pentru că am plecat din București și am ajuns în Cluj. Nu știu dacă voi ramâne sau mă voi întoarce. Acum mă simt undeva între. Îmi plac cuvintele simple, imaginile mișcate sau defocalizate. În poezie am aterizat din necesitate. O prietenă mi-a spus că sunt o combinație de negru și roz. Mai mult negru (părerea mea).
Nadina Nicolov: Mă cheamă Nadina, îmi spuneam Nina, mi se mai spune Nadine(varianta nemțească) sau Nadia (cei care nu îmi țin minte numele). Sunt studentă la Litere. Scriu de când procrastinam și nu învățam pentru tezele din clasa a 8-a. Am început cu proza și acum trei-patru ani am trecut la poezie.
Letiția Provian: Letiția. Născuta de Ziua Fericii și aproape de cea a Poeziei. “laetitia, laetitiae” spuneau latinii căînseamnă fericire, sursa a bucuriei și a încântării. Fost muzician, fost jurnalist, actual technical writer, printre biți și sisteme binare, am schimbat domeniile mai des decât un cameleon care își schimbă culoarea pielii. Arta (muzica, poezia, literatura) e firul meu roșu din labirint. Sunt pasionată de cunoaștere sub toate formele. Pentru mine poezia e un mod de acordaj interior, o necesitate – să cunosc subteranele ființei, să mă bucur și să pot bucura.
Florin Spătaru: Sînt Florin, mi se mai spune şi FeFe, Doif, Fonin etc. Cînd nu sînt un turnavit prin corporații, visez la o bibliotecă infinită. Îmi plac cărțile şi cactuşii.
Angelica Stan: (în loc de prezentare)
ca să îmi fac un autoportret cât de cât relevant
aș avea nevoie de niște
pantofi noi
un bisturiu
o mână de nisip
o pungă de plastic
și una de întuneric
nu, nu sunt vrăjitoare
nu blestem
nu citesc în tarot
nu beau sânge doar am o atracție inexplicabilă
pentru cuvintele
în spatele cărora pulsează
o venă
nu construiesc
doar planific
ridic instalații efemere
pe care uneori le folosesc drept scut
doar ciupesc coaja puțin scorojită a lucrurilor
scriu într-o izolare
pe care o generez chiar eu
mă așez pe singurul
scaun liber din cafenea
e lume multă în jur
(mall-ul înainte de crăciun seamănă cu un corp de zebră căzută la pământ din care se înfruptă tigri și hiene
bine îmbrăcate și
mulțumite
de nivelul reducerilor)
îmi mut
privirea de la un om la altul
și prin asta creez o rețea
de fire invizibile în jurul meu
o plasă de păianjen
pe care însă oricine
o poate evita
mai puțin eu.
Iulia Stoichiț – Până nu uit iar de autoprezentare (sperând că nu sunt ultima, though): Iulia. Un sfert de veac de existență. Din Brașov (iar acest lucru chiar e relevant pentru mine în materie de formare). Nu mi-au plăcut niciodată scurtele biografii ce sunt scrise despre autorii contemporani înăuntrul cărții. Deocamdată, n-am dovedit nimic ca să am ce spune despre mine, cred că ce scriu face o treabă mai bună la acest capitol.
Sorin Voicu, de profesie inginer automatist, de vocație încă încerc să descopăr, rupt între mai multe lumi, interesat de poezie, tentat tot mai des să strig: “Împăratul e în pielea goală!”
Andrada Yunusoglu: Andrada, 23. Studentă la Litere în București. Nu mă descurc la descrieri, așa că mă bazez pe textele mele să îmi facă dreptate.
Text de Andrei Zbîrnea
Doru Preda a publicat acum câteva luni volumul de povestiri „Candido”, în colecția n’autor a editurii Nemira, dedicată prozatorilor români contemporani, coordonată de Eli Bădică. În Revista de Povestiri poți citi câteva proze scurte scrise de Doru, pentru deschiderea apetitului.
Am aflat cu stupoare că ai cam vreo zece ani peste cât ți-aș fi dat. Ce înseamnă publicarea unei cărți la vârsta asta, crezi că e un avantaj sau un dezavantaj?
N-ai greșit deloc! Nașterea mea s-a petrecut cu o decadă prea devreme, din cauza unei breșe în continuumul spațio-temporal, de aceea mama a fost nevoită să încetinească puțin mersul timpului pentru mine. Cât despre avantaje și dezavantaje, nu cred că cineva își planifică eforturile în funcție de asta. Scrii când ești inspirat și convins că ceea ce te frământă merită scos la lumină. Atunci când ești hotărât să-ți asumi o anumită vulnerabilitate – și aici este mai degrabă un amănunt legat de orgoliu, de nivelul la care ai ajuns să te cunoști și să te accepți pe tine însuți. Unii reușesc acest lucru mai repede, alții au nevoie de un lung șir de experiențe. În termeni „comerciali”, avantajul ar fi că ești mai lucid, mai răbdător și mai pretențios cu propriile creații. Dezavantajul ar putea fi acela că nu vei apuca să publici noianul de cărți pe care crezi că le-ai putea scrie, o ipostază extrem de subiectivă, de altfel.
Știu că scrii și proză și poezie, ce te-a făcut să publici proza?
Proza este pământul, solul stabil unde îți ancorezi ambarcațiunea. Poezia este apa care curge, se prelinge printre degete. În cazul meu, un volum de proză îmi oferă nivelul de încredere necesar pentru a trimite în continuare texte spre publicare. Înseamnă o luare de contact cu realitatea, ceea ce poezia nu poate face, ea rămânând volatilă, indiferent dacă ai mai publicat sau nu. Un alt aspect este legat de cititorii potențiali, în mod evident mai numeroși în cazul prozei.
Recunosc că nu sunt fana titlului. Ce semnificație are pentru tine? Condu-ne puțin spre lumea din cartea ta. Care e tema cărții, ce ai căutat scriind-o?
Candido este infernul ambalat în poleială aurită, ranchiuna ascunsă sub un surâs, umplutura amară a bomboanei de ciocolată. Nu este menit să placă, ci doar să amăgească. Este durerea care așteaptă să deschizi cu inocență paginile unui album cu coperte colorate pentru a-ți sfâșia pieptul, așa cum se întâmplă în proza care dă titlul volumului. Aș spune că titlul este inspirat de lungul șir al ucigașilor cu figuri candide, pe care istoria ni-i pune la dispoziție. Lumea din carte este aidoma celei din jur, populată de oameni despre care obișnuim să ne închipuim, atunci când nu știm prea multe. Fiindcă suntem mai degrabă dispuși să ne imaginăm decât să descoperim. Este mai comod, mai actual.
Care e povestirea ta preferată din volum și de ce?
Din punct de vedere stilistic, cel mai mult îmi place Perpetuum. Este acolo o morișcă a planurilor temporale care amestecă variantele de realitate până la confuzie. Ca desfășurare a narațiunii, cred că cea mai reușită este Darul Adelei. Însă cea care mă caracterizează cel mai bine este Fortezza, unde realul și oniricul se împletesc, se rotesc amețitor (sper că nu și neinteligibil) până când unul ia definitiv locul celuilalt.
Ce fel de literatură citești? Ce alte pasiuni mai ai?
Citesc destul de dezordonat, de la Houellebecq la Harari, cu pauze de eseistică zglobie gen Valeriu Gherghel, mai arunc un ochi înapoi în timp, odată cu publicarea târzie (în România) a câte unui autor consacrat, cum ar fi Richard Ford. Și, nu în ultimul rând, seria de autori români contemporani, printre care se află și foștii mei colegi de la CWS – Irina Georgescu-Groza, Ion Pleșa, Iulian Popa, Horea Sibișteanu și, de curând, Andrei Panțu. În afară de asta, mă mai distrez în bucătărie, unde îmi exersez îndemânarea și imaginația. Tartele făcute de mine sunt asemenea poemelor, uneori mai reușite, alteori doar comestibile. Totul pe muzică bună, în ritm de dans.
Ai participat în trecut la CWS, unde ai primit feedback de la scriitori variați. Ce părere ai despre gusturile lor? Ți-au folosit atelierele la ceva, ai mai ținut legătura cu colegii?
CWS a fost atelierul unde am reparat și pregătit pentru lansarea pe orbită vehiculul, neglijat până atunci, al afirmării mele ca autor. Nu-i rău nici dacă ești citit de o mână de oameni pe o rețea de socializare, dar adevărata măsură nu ți-o poate da decât publicul larg, acei oameni necunoscuți prin mâinile cărora va trece cartea ta, ca o domnișoară sfioasă în așteptarea confirmării. La ateliere am întâlnit scriitori în postura de cititori, niște cititori avizați și pretențioși, este adevărat, ceea ce a înălțat semnificativ ștacheta calității. Gusturile lor au fost extrem de variate, așa cum era de așteptat, însă nu așa sunt și ale celorlalți cititori? Analizele pe text au fost extrem de folositoare, cred însă că cel mai mult au contact pentru mine prozele scrise de colegi, cât și semnalele primite din partea lor. Nevoia de a compara, absolut omenească, a funcționat ca un combustibil al imaginației. Țin legătura cu cei mai mulți, ne întâlnim la lansări (acum și în cadrul grupului), ne încurajăm reciproc.
Te simți parte dintr-o generație literară, vezi puncte comune cu cei care au publicat în ultimii ani?
Nu cred că mai există generații literare, cel puțin nu așa cum au existat în trecut. Literatura de astăzi înseamnă în primul rând o mare diversitate de stiluri, de subiecte și de unghiuri din care acestea sunt abordate. Relatarea clasică și cea avangardistă coexistă pașnic, fără dispute ideologice. Unei cărți bune nu i se va reproșa niciodată stilul. Place, și cu asta, basta! Chiar CWS ne dă răspunsul – diferențele de vârstă dintre cursanți nu au fost niciodată un handicap, pasiunea pentru scris a desființat orice barieră teoretică.
Ce reacții ai primit până acum de la cititori?
Bune spre foarte bune (și nu mă refer la cele primite din partea familiei, prietenilor). A dominat surpriza. Mulți mă cunosc în varianta veche, de businessman. Au fost uimiți citindu-mi povestirile, probabil se așteptau la ceva mai tehnic, mai pragmatic. Alții, dimpotrivă, și-au imaginat că nu pot trece de pragul „fluturi în stomac”. Aici este vorba de un anumit nivel al așteptărilor, și sunt foarte mulțumit că am reușit (desi nu acesta era obiectivul meu) să nesocotesc aceste idei preconcepute.
Unde vom avea ocazia să te vedem în turneul de promovare a cărții?
Interviul nostru a tot fost amânat din motive obiective, de aceea putem vorbi despre turneu numai la trecut. A fost o experiență extraordinară, admirabilă și istovitoare în același timp. Am fost prezenți în librării și licee din București, Iași, Timișoara, Brașov, Cluj-Napoca, cât și la Biblioteca Județeană din Constanța. M-a emoționat interesul pentru literatură, îndeosebi printre elevii prezenți în număr mare (și de bună voie, am verificat!) la fiecare vizită. Este gândul cel mai frumos cu care m-am întors din turneu. Și, nu în ultimul rând, vreau să amintesc de atmosfera minunată, constantă de-a lungul acestui periplu, datorată în special editoarei Eli Bădică, una dintre cele mai sufletiste persoane întâlnite vreodată.
Interviu realizat de Simina Diaconu
Andrei Panțu a publicat recent volumul de povestiri „Tonomatul”, la editura Humanitas, în colecția dedicată prozatorilor români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu. Puteți citi câteva proze publicate în Revista de Povestiri, să vă faceți o idee. După care n-aveți decât să vă luați și cartea, e deja în libării.
De ce îți pozezi cartea în librării, încă nu-ți vine să crezi că e acolo?
Parcă ȋncă nu ȋmi vine să cred că e acolo, da. O redescopăr mereu cu bucurie, mai ales atunci cȃnd o văd lȃngă cărțile unor autori pe care ȋi apreciez foarte mult (cum ar fi Mircea Cărtărescu, de exemplu). Sper să mă țină starea asta o vreme, e interesantă şi plăcută.
Apoi am postat şi pe Facebook vreo două poze cu cartea ȋn librării— ca să ȋi fac reclamă, desigur.
Când e lansarea, care e planul?
Miercuri, 23 octombrie, ora 19:00, la librăria Humanitas Cişmigiu avem lansarea.
Cum le vorbești despre volum colegilor de la serviciu?
Nu prea le vorbesc, mă ȋntreabă ei. Au aflat despre volum de pe profilul unui coleg, care redistribuie de la mine anunțuri şi poze cu cartea. Unii sunt foarte curioşi să o citească, au cumpărat-o deja şi vor să vină la lansare.
Ne-am cunoscut prin 2014, cred. Ai participat de atunci la un atelier intensiv, la CWS, la SF&F sau la cel din Vamă. Cum crezi că a evoluat scrisul tău în acest timp?
Cred că acum am un stil mai simplu, mai direct şi mai eficient. Poate că aici a fost cȃştigul principal pentru mine.
Ȋn acelaşi timp, am căpătat şi mai mult curaj atunci cȃnd vine vorba de alte abordări sau registre — neorealism, comico-absurd etc. Nu cred că poți să scrii ȋn mod constant proză fantastică de bună calitate dacă nu stăpȃneşti şi proza realistă.
Evident, atunci cȃnd scrii contează talentul, contează foarte mult şi munca, perseverența, dar un curs bun de scriere creativă (aşa cum am tot avut, ȋn perioada 2014-2017) poate să ajute, cu siguranță.
Care crezi că sunt greșelile începătorilor?
Unii ȋncepători spun prea multe sau prea puține ȋn textele lor. Alții nu se pun ȋn locul cititorilor, nu ȋncearcă o idee sau o abordare ceva mai interesantă, originală. Dialoguri nerealiste, ȋntȃmplări necredibile – astea-s iarăşi greşeli destul de frecvente la ȋncepători.
Îmi amintesc jurnalul tău ficțional scris la atelierul lui Dan Coman din Vama Veche, în care ne păcăleai că altcineva îți dictează textele. Ce te face să scrii, de ce nu stai liniștit?
Ȋmi place să caut idei noi, să creez tensiune, mister. Ȋmi place să scriu pentru cititori, să ştiu că fac ceva pentru alții, că pot să obțin o reacție de la ei – să ȋi tulbur, să-i surprind, să-i amuz, să-i pun pe gȃnduri. Cele mai mari satisfacții le am atunci cȃnd ȋmi spune (sau ȋmi scrie) cineva că mi-a citit cu plăcere un text, că i-a rămas ȋn minte; sau atunci cȃnd termin de scris o povestire, o citesc, şi ȋmi dau seama că a ieşit bine. Ȋncerc să scriu texte pe care mi-ar plăcea şi mie să le citesc la alții.
Cum a fost colaborarea pe texte cu editorul tău, Andreea Răsuceanu? Ai plâns?
Am colaborat foarte bine cu Andreea, mi-a făcut mare plăcere să lucrăm ȋmpreună la volum. Ne-am ȋntȃlnit ȋn primăvara anului trecut ca să discutăm pe texte, mi-a dat mai multe sfaturi care m-au ajutat pe măsură ce terminam de scris cartea.
La final, după ce i-am trimis tot ce aveam, mi-a selectat pentru publicare mai multe texte decȃt m-aş fi aşteptat, 34 la număr. Apoi am mai scos eu vreo cinci texte, din diverse motive, şi aşa au rămas cele 29 pe care le regăsim acum ȋn „Tonomatul”.
Ești poate contra curentului publicând literatură fantastică. Ce autori ai acestui gen admiri?
Da, şi eu cred că sunt contra curentului, iar asta nu-i neapărat ceva rău. Se publică multă proză neorealistă şi proză fantasy, ȋnsă cred că există cerere destul de mare pentru proză fantastică, aşadar sunt sigur că volumul va fi foarte bine primit de către unii cititori.
Ȋi admir pe Dino Buzzati, Ray Bradbury, Boris Vian, Julio Cortázar, Mariana Enriquez. Ȋmi place şi absurdul din prozele lui Daniil Harms, Urmuz, Lydia Davis, Gonçalo Tavares şi, evident, Kafka.
Am înțeles că ai o echipă de colegi de la ateliere la serile de quiz, care rivalizează cu alta, condusă de poetul Andrei Zbîrnea, colaboratorul nostru. Ce întâmplări amuzante ne povestești de acolo? Pot să fie ficționale, atât îți spun.
Da, o dată la două săptămȃni ne adunăm ȋn echipe de cȃte 5-6 oameni ȋn Mojo, bem bere şi participăm la quiz. Eu merg de mai mult timp ȋn echipa unui prieten, i-am adus şi pe amicii Andrei Zbȋrnea, Veronica Stănică, Nicoleta Balaciu şi Iulian Popa (care e şi coleg de colecție la Humanitas, cu „Guadalajara”) ȋn echipă; după cum ştii de la cursuri, toți sunt prozatori, Andrei Zbȋrnea e şi poet. (O dată a venit şi Horea Sibişteanu.)
De multe ori nu reuşeam să-i bag ȋn echipă, fiindcă eram deja 6 oameni; aşa că Andrei Zbȋrnea şi-a făcut echipa lui, Writers’ Block, ȋn care ȋi cheamă pe cei de mai sus. Avem o rivalitate amicală, ȋi ȋntrecem cam de fiecare dată. E amuzant şi simpatic felul ȋn care amicul Zbȋrnea se enervează de fiecare dată cȃnd pierde echipa lui.
P.S. Vino şi tu (la noi ȋn echipă, nu la Zbȋrnea 🙂 ). Dar nu miercurea viitoare, că atunci lipsim cu toții, mergem la lansare.
Care e următorul tău proiect literar?
Multă vreme am fost convins că a doua carte va fi tot un volum de proză scurtă, dar acum mă gȃndesc tot mai mult la un roman. Cred că va avea un format destul de original, nonconformist, am şi o idee care s-ar potrivi cu formatul ăsta. Probabil că o să merg cȃteva luni ȋn paralel cu povestirile şi romanul, şi o să văd pe parcurs ce se leagă mai bine. Ȋn orice caz, va fi tot proză fantastică.
Interviu realizat de Simina Diaconu
Interviu cu Horea Sibișteanu, care a participat la câteva dintre atelierele noastre de scriere creativă (recent se lăuda că a împlinit 2 ani de Sundays!) și a publicat în Revista de Povestiri – aici povestirile lui – câteva dintre ele apar și în volumul „Fetiș”, apărut anul acesta la editura Nemira, în colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică.
Horea, te tot văd pe Facebook în turneul de promovare organizat de Nemira. De unde răspunzi la întrebările astea, care a fost feelingul celui mai recent eveniment la care ai fost invitat, ce mai ții minte?
Bună, Simina. Îți răspund de la muncă. Ieri (12 iunie) ne-am întors de la Cluj, oraș cu care am încheiat turneul de 8+1 (București) orașe, deci am foarte proaspete în minte momentele de lectură și sesiunile de Q&A. A fost un eveniment foarte emoționant. Am avut în public doi n’autori, pe Raluca Nagy și pe Oleg Garaz, ceea ce confirmă încă o dată ideea lui Eli Bădică de a crea o comunitate de scriitori. Dar, dincolo de momentul muzical, de emoția ultimei lansări, de întâlnirea cu ai noștri colegi de colecție, pe mine m-a impresionat cel mai mult prezența Dorei Pavel, care a și ținut să ne felicite pentru volumele lansate.
Prezintă-ne cartea ta – ce o să-i bucure pe cititori când parcurg „Fetiș”?
Din feedback-urile pe care le primesc de la cititori, aflu că le place stilul meu narativ. Textele curg ușor și te prind în lumea lor. În Fetiș o să descoperiți povești din diferite universuri: Japonia, orașe de provincie din România, Bucureștiul corporatist, Elveția, povești despre oameni care par banali, dar cărora li se întâmplă mereu ceva deosebit, sunt surprinși în altfel de ipostaze decât cele cu care v-ați obișnuit.
Cum ai ales editura cea mai potrivită pentru cartea ta? Acum, că a trecut ceva timp, mai pare o decizie bună? De ce?
Alegerea a fost foarte simplă. Am participat la lansările celorlalte cărți din colecția n’autor a Editurii Nemira și mi-a plăcut foarte mult ce face Eli, coordonatoarea colecției. În plus, am citit și toate cărțile apărute până acum în n’autor. M-a atras ideea că Nemira e o editură fresh, cu oameni tineri în pozițiile cheie. A fost cea mai bună decizie, pentru că eu nu am mai văzut nicăieri altundeva atâta promovare și implicare. Echipa Nemira face foarte mult pentru n’autori, dar, în același timp, și pentru publicul cititor de literatură română. Apropo, cel mai fain lucru din tot turneul acesta au fost întâlnirile cu adolescenții din licee și tinerii din universități. Întâlnirile acelea au fost mult mai intense decât cele din librării sau biblioteci.
Cât de mult ai lucrat pe texte cu editura? Prima povestire mi se pare că putea fi mult editată, apoi parcă povestirile curg tot mai fluent.
Pe texte am tot lucrat. Mare parte dintre ele sunt scrise la Creative Writing Sundays. Au fost modificate după feedback-ul primit la atelier. Apoi, am mai lucrat pe ele în cadrul mentoratului bursei „Prima Carte”, al cărui finalist am fost. După aceea, am mai lucrat destul de mult și cu Eli pe texte. Cred că povestea cu editatul poate fi subiectivă. Mie mi se pare că Stalker e în cea mai bună formă a sa acum.
Citind cartea ta, senzația predominantă de la final a fost că mi-e simpatic autorul și cred că asta s-ar fi întâmplat și dacă nu te cunoșteam. Ai dozat conștient vulnerabilitatea care transpare prin text?
Awww, Simina spune că sunt simpatic! (Inserați aici un zâmbet larg.)
Foștilor mei colegi de muncă din Focșani le sunt antipatic după cartea asta, de pildă.
Poveștile din Fetiș au fost scrise într-o perioadă mai grea a vieții mele. Am fost diagnosticat cu o depresie destul de severă și cred că scrisul a avut mult de cântărit în procesul de vindecare și acceptare a relației cu mine. Nu cred că am dozat conștient vulnerabilitatea. Dar mi-am dat voie să se vadă.
Ne povestești cum te-ai apucat să scrii proză scurtă?
Am primit întrebarea aceasta la aproape fiecare lansare și la aproape fiecare întâlnire cu tinerii. Liceenii se amuzau mult de povestioara asta. Eram la liceu, în clasa a IX-a. Aveam în manualul de Română o temă, Joc și joacă. La capitolul ăsta, profa de română ne-a dat ca temă pentru acasă să scriem o compunere. Am scris vineri o poveste, care nu mi-a mai plăcut, așa că sâmbătă am scris alta, apoi duminică alta. Luni, m-am prezentat cu trei povești la școală. Profei i-au plăcut mult, m-a lăudat și a publicat una în revista liceului. Și, pentru că eram adolescent și brusc devenisem interesant și apreciat de tot liceul, am tot scris. Așa a apărut „primul meu debut”, cum îi spun acum, A șaptea viață. Apoi, am plecat la facultate, nu am mai scris, am început să țin un blog, pentru că simțeam nevoia să scriu. În Japonia, m-am reapucat de scris când am intrat într-un proiect care s-a finalizat cu publicarea volumului colectiv Scrisori din Cipangu. Dar constant o fac de doi ani, de când vin la Creative Writing Sundays.
Scriai și scriai, dar în ce punct ai știut că ești pregătit să trimiți textele unei edituri, cum ai știut că ele se pot uni într-o carte/cum ai ajuns la numitorul comun al povestirilor?
Aici e meritul bursei „Prima Carte”. Sau, mai concret, meritul lui Florin Iaru și al lui Marius Chivu. Cu ei am lucrat pe texte, le-am editat și am gândit direcțiile. După ce am făcut tot ce mi-au zis ei că trebuie să fac, am trimis la Nemira manuscrisul – care atunci se numea Fabrica.
Ce te surprinde în ce ți se întâmplă acum, ca urmare a publicării cărții?
Mă surprinde reacția oamenilor din jurul meu. Mă surprinde că prieteni buni nu au venit la lansări, dar m-am bucurat de n ori mai mult când în public am văzut o față cunoscută, pe care nu o mai văzusem de mult. Mă surprind mesajele de felicitări de la cunoștințe, care îmi spun că nu știau că scriu și că sunt surprinse de cât de faină e cartea. Cred că, de fapt, tot ce a venit spre mine în ultima lună grație publicării cărții m-a surprins.
Interviu realizat de Simina Diaconu
Uneori e greu să obținem de la Andrei Zbîrnea un text în proză din care să înțelegem ce s-a întâmplat la o ședință a atelierului de poezie Mornin’ Poets. De exemplu, după întâlnirea cu Simona Popescu, din 10 martie (ziua ei, am mâncat bomboane!), a scris o poezie pe post de sneak peek. De fapt, nu a scris-o, a asamblat-o din versurile participanților! Poem-colaj, zice el.
Îmi amintesc
ziua se termină
(cu ea și) rochia galbenă cu un singur umăr
luna le-a legat limba
într-un borcan închis cu aer
filmul se derulează & ajung la personaj
omul de pământ devine omul de aer
tu ești cea care complică lucrurile
(când un) fluture urma să se nască
(doar așa) umpleam golul dintre noi
mi-am împărțit ultimul covrig cu tine
și eu chiar cred în aceste cuvinte
primesc erezia (iar)
freonul curge într-un flux neîntrerupt
Text de Andrei Zbîrnea, după întâlnirea cu Tara Skurtu, pe 24 februarie, la Mornin’ Poets
De la un punct încolo, începi să ții numărul lucrurilor care te fac să te simți bine. În cazul de față Atelierul Mornin’ Poets, ajuns la sezonul al doilea și la al șaselea episod.
Numele Tarei Skurtu mi-a fost șoptit de unii dintre cursanți, așa că nu am putut să rezistăm tentației de a invita un antrenor venit tocmai din Statele Unite. Unde mai pui că Tara are și calități excelente de stand-up, gen al comediei tot mai popular și în România. Și pentru că în sneak peek-urile anterioare (cum ar fi de exemplu cel scris după atelierul cu Svetlana Cârstean) am fost destul de abstract și criptic, m-am gândit ca astăzi să frizez puțin concretul.
Cu Tara ne-am aruncat la gunoi (literalmente) fricile (într-un stil spectaculos de NBA), am construit (desenând) cu ochii închiși castelul/cetatea Tipperau (nu exista pe Google, am eu grijă prin tehnici de SEO să fie indexat acum), am înțeles importanța de a scrie atât dicteu automat, cât și importanța editării textului (fără a exagera nici în această direcție prea mult). De asemenea, din dicteul automat am ales bucățile bune (două la număr), bucăți care au fost prezentate agorei pentru a decide varianta care e mai catchy sau care ar putea funcționa mai bine. Uneori Tara a jucat rolul despotului (luminat) alegând ea piesa de la care să încapă următoarea poveste.
Am văzut performance, am văzut poezie, am văzut și secvențe de Tedx. Într-un cuvânt a fost un atelier în engleză alături de Skurtu (de) România.
Gata, am ajuns și noi la centenar: 100 de duminici de scriere creativă! E vorba despre întâlnirile de la Creative Writing Sundays, atelierul de scriere creativă pe care l-am deschis în ianuarie 2014 și care ia forma unor serii de câte 5 întâlniri, cu scriitori diferiți (în jur de 40 invitați până acum). Scriitorii nu se repetă într-un sezon, adică din toamnă până în vară. Exact, luăm pauză doar vara, să avem timp să ni se facă dor.
La CWS participă oameni care vor să scrie, poate și să publice. Literatură, nu vorbim de non-ficțiune. Proză scurtă se scrie la Sundays – pentru fiecare întâlnire, autorul invitat dă o temă. Le primește înainte, le citește, iar la întâlnire dă feedback celor care au scris și vorbește despre un subiect anume – personaj, atmosferă, detalii vs minimalism, dialog, ce vrei și ce nu vrei, în 100 de întâlniri am ascultat o sumedenie de abordări ale scrisului. Cele mai bune povestiri scrise la Sundays apar în Revista de Povestiri, altfel cum?
Ei bine, pe 10 februarie, la 19:00, la Club Fabrica, pe str 11 iunie nr 50, avem un eveniment mare, cu intrare liberă. În program, avem în plan să dăm câteva premii neserioase unor cursanți (care și-o cer, cum ar veni), să vorbim cu editori de la editurile care au colecții în care publică proză română contemporană și să încheiem apoteotic cu un concert Poetrip, de la 21:00.
Panelul cu editori e un moment interesant, pentru că iată ocazia ca cei care scriu să intre în vorbă cu cei care publică. Vom vorbi despre ce fel de autori publică, ce genuri caută, cum lucrează cu autorii, ce trenduri au observat în proza ultimilor ani. Au acceptat invitația noastră Eli Bădică (Nemira, colecția n’autor), Adrian Botez (Polirom, colecția Ego.Proză), Cosmin Perța (Paralela 45, colecția Avanpost) și Alex Voicescu (Herg Benet).
La această veselă reuniune vor exista și cărți de vânzare, mai precis cărți scrise de absolvenții noștri, adică oameni talentați cu care ne-am întâlnit pe la diverse ateliere de scriere creativă pe care le organizăm. Știați că… au publicat peste 40 de cărți? Nici noi nu știam, până nu le-am cerut socoteală exactă. Poftim aici album cu volumele lor cu detalii, iar mai jos o animație a coperților.
Ce să mai zicem, ne vedem la Fabrica!
PS: Mulțumim scriitorilor care au venit să-i antreneze pe cursanți la Creative Writing Sundays în cei cinci ani de poveste: Simona Antonescu ♦ Mihai Bădică ♦ Lavinia Bălulescu ♦ T. O. Bobe ♦ Lavinia Braniște ♦ Marius Chivu ♦ Dan Coman ♦ Oliviu Crâznic ♦ Vasile Ernu ♦ Filip Florian ♦ Matei Florian ♦ Tudor Ganea ♦ Adrian Gheorgescu ♦ Silviu Gherman ♦ Michael Haulică ♦ Marin Mălaicu-Hondrari ♦ Florin Iaru ♦ Ion Manolescu ♦ Maria Manolescu ♦ Bogdan Munteanu ♦ Veronica D. Niculescu ♦ Cezar Paul-Bădescu ♦ Răzvan Petrescu ♦ Adina Popescu ♦ Simona Popescu ♦ Mihai Radu ♦ Andreea Răsuceanu ♦ Doina Ruști ♦ Corina Sabău ♦ Ana Maria Sandu ♦ Adrian Schiop ♦ Simona Sora ♦ Bogdan-Alexandru Stănescu ♦ Cecilia Ștefănescu ♦ Iulian Tănase ♦ Alex Tocilescu ♦ Marian Truță ♦ Dănuț Ungureanu ♦ Ovidiu Verdeș