Doru Preda a publicat acum câteva luni volumul de povestiri „Candido”, în colecția n’autor a editurii Nemira, dedicată prozatorilor români contemporani, coordonată de Eli Bădică. În Revista de Povestiri poți citi câteva proze scurte scrise de Doru, pentru deschiderea apetitului.
Am aflat cu stupoare că ai cam vreo zece ani peste cât ți-aș fi dat. Ce înseamnă publicarea unei cărți la vârsta asta, crezi că e un avantaj sau un dezavantaj?
N-ai greșit deloc! Nașterea mea s-a petrecut cu o decadă prea devreme, din cauza unei breșe în continuumul spațio-temporal, de aceea mama a fost nevoită să încetinească puțin mersul timpului pentru mine. Cât despre avantaje și dezavantaje, nu cred că cineva își planifică eforturile în funcție de asta. Scrii când ești inspirat și convins că ceea ce te frământă merită scos la lumină. Atunci când ești hotărât să-ți asumi o anumită vulnerabilitate – și aici este mai degrabă un amănunt legat de orgoliu, de nivelul la care ai ajuns să te cunoști și să te accepți pe tine însuți. Unii reușesc acest lucru mai repede, alții au nevoie de un lung șir de experiențe. În termeni „comerciali”, avantajul ar fi că ești mai lucid, mai răbdător și mai pretențios cu propriile creații. Dezavantajul ar putea fi acela că nu vei apuca să publici noianul de cărți pe care crezi că le-ai putea scrie, o ipostază extrem de subiectivă, de altfel.
Știu că scrii și proză și poezie, ce te-a făcut să publici proza?
Proza este pământul, solul stabil unde îți ancorezi ambarcațiunea. Poezia este apa care curge, se prelinge printre degete. În cazul meu, un volum de proză îmi oferă nivelul de încredere necesar pentru a trimite în continuare texte spre publicare. Înseamnă o luare de contact cu realitatea, ceea ce poezia nu poate face, ea rămânând volatilă, indiferent dacă ai mai publicat sau nu. Un alt aspect este legat de cititorii potențiali, în mod evident mai numeroși în cazul prozei.
Recunosc că nu sunt fana titlului. Ce semnificație are pentru tine? Condu-ne puțin spre lumea din cartea ta. Care e tema cărții, ce ai căutat scriind-o?
Candido este infernul ambalat în poleială aurită, ranchiuna ascunsă sub un surâs, umplutura amară a bomboanei de ciocolată. Nu este menit să placă, ci doar să amăgească. Este durerea care așteaptă să deschizi cu inocență paginile unui album cu coperte colorate pentru a-ți sfâșia pieptul, așa cum se întâmplă în proza care dă titlul volumului. Aș spune că titlul este inspirat de lungul șir al ucigașilor cu figuri candide, pe care istoria ni-i pune la dispoziție. Lumea din carte este aidoma celei din jur, populată de oameni despre care obișnuim să ne închipuim, atunci când nu știm prea multe. Fiindcă suntem mai degrabă dispuși să ne imaginăm decât să descoperim. Este mai comod, mai actual.
Care e povestirea ta preferată din volum și de ce?
Din punct de vedere stilistic, cel mai mult îmi place Perpetuum. Este acolo o morișcă a planurilor temporale care amestecă variantele de realitate până la confuzie. Ca desfășurare a narațiunii, cred că cea mai reușită este Darul Adelei. Însă cea care mă caracterizează cel mai bine este Fortezza, unde realul și oniricul se împletesc, se rotesc amețitor (sper că nu și neinteligibil) până când unul ia definitiv locul celuilalt.
Ce fel de literatură citești? Ce alte pasiuni mai ai?
Citesc destul de dezordonat, de la Houellebecq la Harari, cu pauze de eseistică zglobie gen Valeriu Gherghel, mai arunc un ochi înapoi în timp, odată cu publicarea târzie (în România) a câte unui autor consacrat, cum ar fi Richard Ford. Și, nu în ultimul rând, seria de autori români contemporani, printre care se află și foștii mei colegi de la CWS – Irina Georgescu-Groza, Ion Pleșa, Iulian Popa, Horea Sibișteanu și, de curând, Andrei Panțu. În afară de asta, mă mai distrez în bucătărie, unde îmi exersez îndemânarea și imaginația. Tartele făcute de mine sunt asemenea poemelor, uneori mai reușite, alteori doar comestibile. Totul pe muzică bună, în ritm de dans.
Ai participat în trecut la CWS, unde ai primit feedback de la scriitori variați. Ce părere ai despre gusturile lor? Ți-au folosit atelierele la ceva, ai mai ținut legătura cu colegii?
CWS a fost atelierul unde am reparat și pregătit pentru lansarea pe orbită vehiculul, neglijat până atunci, al afirmării mele ca autor. Nu-i rău nici dacă ești citit de o mână de oameni pe o rețea de socializare, dar adevărata măsură nu ți-o poate da decât publicul larg, acei oameni necunoscuți prin mâinile cărora va trece cartea ta, ca o domnișoară sfioasă în așteptarea confirmării. La ateliere am întâlnit scriitori în postura de cititori, niște cititori avizați și pretențioși, este adevărat, ceea ce a înălțat semnificativ ștacheta calității. Gusturile lor au fost extrem de variate, așa cum era de așteptat, însă nu așa sunt și ale celorlalți cititori? Analizele pe text au fost extrem de folositoare, cred însă că cel mai mult au contact pentru mine prozele scrise de colegi, cât și semnalele primite din partea lor. Nevoia de a compara, absolut omenească, a funcționat ca un combustibil al imaginației. Țin legătura cu cei mai mulți, ne întâlnim la lansări (acum și în cadrul grupului), ne încurajăm reciproc.
Te simți parte dintr-o generație literară, vezi puncte comune cu cei care au publicat în ultimii ani?
Nu cred că mai există generații literare, cel puțin nu așa cum au existat în trecut. Literatura de astăzi înseamnă în primul rând o mare diversitate de stiluri, de subiecte și de unghiuri din care acestea sunt abordate. Relatarea clasică și cea avangardistă coexistă pașnic, fără dispute ideologice. Unei cărți bune nu i se va reproșa niciodată stilul. Place, și cu asta, basta! Chiar CWS ne dă răspunsul – diferențele de vârstă dintre cursanți nu au fost niciodată un handicap, pasiunea pentru scris a desființat orice barieră teoretică.
Ce reacții ai primit până acum de la cititori?
Bune spre foarte bune (și nu mă refer la cele primite din partea familiei, prietenilor). A dominat surpriza. Mulți mă cunosc în varianta veche, de businessman. Au fost uimiți citindu-mi povestirile, probabil se așteptau la ceva mai tehnic, mai pragmatic. Alții, dimpotrivă, și-au imaginat că nu pot trece de pragul „fluturi în stomac”. Aici este vorba de un anumit nivel al așteptărilor, și sunt foarte mulțumit că am reușit (desi nu acesta era obiectivul meu) să nesocotesc aceste idei preconcepute.
Unde vom avea ocazia să te vedem în turneul de promovare a cărții?
Interviul nostru a tot fost amânat din motive obiective, de aceea putem vorbi despre turneu numai la trecut. A fost o experiență extraordinară, admirabilă și istovitoare în același timp. Am fost prezenți în librării și licee din București, Iași, Timișoara, Brașov, Cluj-Napoca, cât și la Biblioteca Județeană din Constanța. M-a emoționat interesul pentru literatură, îndeosebi printre elevii prezenți în număr mare (și de bună voie, am verificat!) la fiecare vizită. Este gândul cel mai frumos cu care m-am întors din turneu. Și, nu în ultimul rând, vreau să amintesc de atmosfera minunată, constantă de-a lungul acestui periplu, datorată în special editoarei Eli Bădică, una dintre cele mai sufletiste persoane întâlnite vreodată.
Interviu realizat de Simina Diaconu