absolventi

Laura Pamfiloiu și Ceasornicăria lui August

Laura a publicat recent o nouă carte pentru copii, Ceasornicăria lui Augustla editura Via. Ne-am bucurat să aflăm vești de la ea, pentru că n-am mai văzut-o de la atelierele din Vama Veche, deși am mai prins-o pe la un Creative Writing Sundays, dar la distanță. Puteți citi și povestiri scrise de ea, apărute în Revista de Povestiri. Mai jos, ne vorbește Laura direct.

Spune-ne ceva despre tine!

Locuiesc în Cluj de mai bine de douăzeci de ani, de când am intrat la Litere de fapt. Am dat examen imediat după bac, pe atunci se intra greu, eram patru, cinci pe un loc, examenul era unu foarte serios, cu probă orală eliminatorie, îmi amintesc că-mi era o frică teribilă. După examen m-am întors acasă la Târgu Mureş şi a urmat o săptămână de aşteptare. Îmi spuneam că trebuie să intru, e obligatoriu, pentru că altfel va trebui să reiau toată materia, să stau un an acasă sub privirea plină de reproş a mamei, cumva simţeam că nu voi avea resurse s-o iau de la capăt şi să pierd un an din viaţă citind comentarii la română şi făcînd traduceri în engleză, aşa simţeam pe atunci.

În fine, când a venit ziua mult aşteptată, am dat telefon la portarul de la filo, era singura modalitate de a afla. Sigur, puteam să fac o călătorie de trei ore cu trenul, dar nu eram în stare de aşa ceva, aşa de mari erau emoţiile. Şi acum îmi amintesc, era vineri spre seară, am sunat cu groază, mă gândeam că portarul va fi sătul până peste cap de răspuns la telefon, de scris numele canditatului pe un bileţel, de mers până la panoul cu rezultate, de căutat numele, de dat vestea, dar am avut noroc. Era un domn jovial care mi-a spus: aţi intrat domnişoară, mare noroc aţi avut, doar trei au mai intrat după dumneavoastră. Ce mai conta asta, puteam fi ultima de pe listă atâta vreme cât eram deasupra liniei.

Şi aşa am ajuns în Cluj, oraş de care m-am îndrăgostit instant şi din care nu am mai plecat. Şi cu jobul a fost interesant, terminasem facultatea, eram sigură că la Târgu Mureş nu mă voi întoarce niciodată, aşa că singura soluţie era să-mi caut ceva de lucru. Habar n-aveam ce vreau să fac, acum sincer, cine are la 22 de ani, cât aveam eu pe atunci. Găsisem un anunţ, angajez profesor de limba engleză pentru grădiniţă, mă gândeam cât de greu poate fi să stau cinci ore pe zi cu nişte prunci de patru ani, mă prezint, iau jobul, stau un an, maxim doi, timp în care îmi caut o slujbă adevărată, apoi plec. Cel mai important era că puteam să-mi plătesc o chirie decentă şi să rămân în oraşul mult iubit. Mda, doi ani s-au făcut iaca, douăzeci şi doi, între timp am plecat de la grădiniţă, dar m-am mutat la şcoală şi nu regret nicio clipă decizia pe care-am luat-o atunci. Chiar nu mă văd făcând altceva, îmi place, e al naibii de greu mai ales dacă îţi pasă şi eu mă consider una căreia chiar îi pasă. 

laura pamfiloiu

Ce îți place să citești, cum e relația ta cu literatura?

Citesc de toate, am fost un copil care citea destul de mult, la noi acasă mama citea cu cartea sprijinită de pâine când luam masa, în plus, liceul pe care l-am făcut (secţia de limbi străine de la Papiu) mă punea să citesc. Am fost prima generaţie de după revoluţie care a studiat literatură comparată începând cu clasa a 9-a. Sigur, am trecut şi prin faza Sandra Brown, nu mi-e ruşine să spun asta, dar în acelaşi timp devoram Eliade şi Cioran. Literatura este un loc în care m-am simţit întotdeauna foarte bine, cel mai bine şi de multe ori mi-am spus că nu ştiu să fac multe, dar să citesc şi să vorbesc despre ce citesc, ei bine la asta mă pricep şi-mi place teribil. Şi cam asta fac şi acum, sigur, mai voalat puţin, dar la asta se reduce munca mea. 

Ce îmi place să citesc? Hm, greu. Îmi plac foarte mult nordicii, îmi place Franzen pe care l-am devorat după ce l-am descoperit, o vară nu am citit decât Franzen. Lydia Davis a fost o revelaţie, la ea m-am gândit când i-am dat nume personajului din Ceasornicărie, acum pot să spun asta. Îmi plac foarte mult Olga şi Uliţkaia şi Adriana Bittel, sud-americanii sunt şi ei oricând pe lista de preferinţe. Eu, când citesc, văd, citesc în imagini cumva, dar dacă scriitura e foarte tehnică, poate să fie impecabilă, dar dacă nu-mi creează imagini, o las. E greu să vorbesc despre ce-mi place să citesc pentru că-mi plac mulţi scriitori, dar dacă ar fi să port cu mine o singură carte ea ar fi Oraşele invizibile.  

laura pamfiloiu ceasornicaria lui august

Ce ne poți spune despre Ceasornicăria lui August?

Cu ceasornicăria e poveste lungă în sensul în care de mult timp o aveam în cap, sigur, fragmente, imagini, lucruri cu care nu-mi era clar ce voi face. Am scris pe bucăţi la ea, când nu mai ştiam încotro se duce povestea, o lăsam, apoi reveneam. Aveam în minte clar ceasornicăria ca spaţiu în care se poate întâmpla orice, cred că de la acel spaţiu am pornit. Chiar la primul curs de scriere din Vamă am scris o bucată de text, habar n-aveam atunci că el va intra într-o poveste, dar Teo, profesorul nostru, m-a încurajat şi mi-a spus că ar putea ieşi o poveste interesantă de la acel fragment. Şi mai e ş-o mâţă în poveste şi un oraş nou-nouţ şi Lidia, care află ce mişto e să pierzi timpul. 

Nu ești la prima carte pentru copii publicată. Ce te motivează să scrii pentru copii?

Da, am mai scris câteva, mai colaborez şi cu Fabulafia unde am două poveşti care-mi sunt foarte dragi. În ceea ce priveşte motivaţia, nu ştiu ce să zic, am început să scriu în joacă şi nu atât am scris, cât mai mult am spus. Momentul de la care a pornit aventura mea în ale scrisului a fost foarte clar: mă întorceam într-o seară de la teatru, văzusem ceva piesă în care cânta Ada Milea, ceva vesel şi foarte tonic şi, în drum spre casă, în autobuz, mi-am scos cartea pe care o citeam atunci, Gramatica fanteziei, am deschis-o la întâmplare şi am citit ceva. O propoziţie mi-a rămas în minte până acasă. Era ceva de genul „cum ar fi dacă într-o bună zi la uşa voastră ar bate un crocodil”. Tare mi-a plăcut chestia asta, aşa că, înainte de culcare când era momentul poveştii de seară, fiul meu era mic pe atunci şi-i citeam câte o poveste, de data aia nu i-am citit, i-am inventat o poveste pe loc pornind de la întrebarea cu pricina. Nici nu mai ştiu exact ce i-am spus, dar i-a plăcut  mult, m-a întrebat de unde ştiu povestea şi când i-am spus că eu am inventat-o, mi-a spus, mama, trebuie să mai inventezi. Şi l-am ascultat.

Ar mai fi ceva de spus aici, eu sunt sigură că nimic pe lumea asta nu e întâmplător pentru că eu am păţit o nepăţită, dacă-mi dai voie să-i spun aşa. Am aflat într-o vară că am o problemă gravă de sănătate, ceva ce nu-ţi imaginezi că poate să ţi se întâmple vreodată. Ei bine, poate. A fost bine până la urmă, dovadă că sunt aici şi pot să-ţi povestesc, dar a fost dur de tot. Îmi place să spun că am pierdut un organ (un rinichi), dar am câştigat altul, cel al scrisului. Aşa s-au aşezat lucrurile, s-au aliniat planetele, habar n-am ce s-a întâmplat. Tot ce ştiu este că înainte de acel episod din viaţa mea, nu scriam şi nici nu mă bătea gândul să o fac vreodată. 

Te ajută faptul că ești profă?

Sigur, mi-e de mare ajutor şi mi-a fost mai ales când lucram cu cei mici. Ei erau primii mei cititori, pe ei probam, dacă pot să spun aşa o poveste. Feedbackul era instant, dacă după primele câteva cuvinte cineva căsca, era la revedere. Ştiam că ceva nu e bine. Asta îmi place la copii, îţi spun verde-n faţă că eşti urât. Sunt cei mai exigenţi cititori. Am învăţat enorm de la ei, pe bune, mă simt un om norocos că trăiesc printre ei. În acelaşi timp e greu pentru că nu poţi mima nimic şi când vine vorba de poveşti, sunt mereu mai buni decât mine, vin cu nişte soluţii fabuloase, cu nişte idei extraordinare, fresh. De aceea e fain, dar în acelaşi timp greu pentru că trebuie să mă reinventez mereu, să fiu şi eu fresh, să şterg ce ştiu şi să fiu mereu dispusă să scriu pe o foaie albă, neatinsă.

Cum au fost colaborările cu ilustratori până acum, cum e procesul de lucru?

Am fost norocoasă şi la capitolul ăsta. Prima colaborare am avut-o cu Cristina Barsony, o ilustratoare excepţională cu care am scos prima carte, Poveşti cu nasturi. Spre marea mea surpriză, cartea a intrat în finala concursului de design Cele mai frumoase cărţi din România. A fost un moment extraordinar, îţi dai seama, prima carte. Legat de asta a fost şi un moment amuzant, pe lista nominalizaţilor eu apăream cu numele de Lara Pamfizoiu. Ăşa mi-a rămas  porecla printre prieteni care-mi spun şi acum pamfiziţa. În fine, cartea a avut şansa să călătorească prin Europa pe la cele mai mari târguri de carte. 

Am colaborat apoi cu Flavia, prietena şi colega mea, cu care am lucrat împreună la grădi. Flavia e un artist, desenează, pictează, croieşte păpuşi – o nebunie. Cu ea am scos celelalte cărţi, (Visul licuriciului, Pălăria bunicului meu) şi acum Ceasornicăria. A fost o colaborare nemaipomenită (cu ambele ilustratoare) pentru că nu a trebuit să vorbim nimic. Au citit textul şi atât a fost. Fără indicaţii, sugestii, nici din partea mea, nici din a lor. Nici n-am dorit să vorbim, pentru că mi s-ar fi părut că influenţez imaginea pe care şi-o fac la lectură, chiar doream să văd ce reuşeşte textul să transmită fără nicio explicaţie suplimentară. Dacă e nevoie de explicaţii, atunci ceva scârţâie. Dar n-a fost cazul, sunt minunat ilustrate cărţile mele, sunt norocoasă. 

Ai participat la mai multe ateliere de scriere creativă, în ce fel te-au influențat?

Da, ştiam de voi, de Revista de povestiri, dar a trecut ceva timp până să-mi fac curaj să trimt un text. Mă întorceam din concediu, era vară şi în momentul în care am intrat în Ungaria a venit mailul tău. Mamă, ce bucurie! Trimisesem chiar o poveste pentru selecţie, urma atelierul din Vamă cu Teo Bobe. Pot spune că acel atelier m-a influenţat cel mai mult, s-a lipit de mine cel mai bine. A fost şi o trupă foarte faină, am rămas cu nişte prieteni de pe urma acelui atelier. M-am simţit pe toată durata lui ca într-un glob din acela de Crăciun pe care-l scuturi şi ceva se întâmplă. Plus că era organizat în septembrie, în prima săptămână de şcoală, eu chiuleam pentru prima oară, eram pentru prima dată în Vamă, da, ştiu, pare imposibil, dar aşa a fost. Vama era aproape pustie, a fost extraordinar. O săptămână în care doar am citit, am scris şi asta cu marea la distanţă de două degete. A fost minunat, şi până în ziua de azi e una dintre cele mai frumoase amintirie ale mele.

Am mai fost de două ori în Vamă, o dată cu Dan Coman, apoi cu Marin. De la fiecare am învăţat câte ceva, tocmai pentru că sunt oameni atât de diferiţi. Sunday-urile iarăşi, foarte faine unele, cu feedback extrem de valoros. E important să-ţi spună cei care se pricep la asta, care chiar asta fac, scriu, ce faci bine, dar mai ales ce nu. Laudele nu te ajută, cel puţin pe mine, sigur e important să ştii că eşti măcar pe drumul bun, că n-o iei pe arătură, dar dacă eşti onest tu cu tine începi de la un punct să simţi ce funcţionează şi ce nu, unde trebuie să tai, unde nu ai spus suficient de clar. Eu aşa cred.  

Ce planuri de viitor legate de scris ai?

N-am. Îmi doresc să fiu sănătoasă, să pot citi, prefer să citesc de o sută de ori decât să scriu, sunt leneşă, nu am rigoare, disciplină, scriu în salturi. Bine e şi aşa. Cât timp scrisul e o bucurie în primul rând pentru mine, o să mai scriu. Încă e o bucurie, habar n-am până când şi nici nu mă gândesc la asta. Mă bucur de fiecare rând bun care-mi iese.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0

Mi-a rămas dulapul mic

Anul trecut, Simona Sava, pe care am cunoscut-o la atelierul de literatură pentru copii cu Adina Popescu, apoi la un atelier din Vama Veche, apoi am mai cunoscut-o puțin la Creative Writing Sundays și pe care am întârziat să v-o prezentăm și vouă, a publicat cartea pentru copii Mi-a rămas dulapul mic, ca urmare a câștigării Trofeului Arthur.

Cine ești tu, dragă Simona?

Sunt scriitoare, locuiesc la Dristor, m-am născut în Vaslui şi sunt mândră de asta.

Cum crezi că te ajută sau te încurcă în scrisul literar faptul că ești copywriter într-o agenție de publicitate?

Publicitatea mă ajută să plătesc facturile, dar scriu dinainte să mă prind care-i faza cu reclamele. Am o anecdotă din copilărie, un fel de profeţie autoîmplinită, din vremea când pauzele publicitare erau anunţate simplu, prin text, iar eu citeam cuvântul cu voce tare, de 4-5 ori, cât era scris pe ecran, cu bucuria copilului care tocmai a învăţat literele: Publicitate! Publicitate! Publicitate! Publicitate!

A fi scriitor te ajută să fii un copywriter mai bun, invers nu prea. Publicitatea e plină de reţete, clişee şi scurtături. E totuşi un antrenament în scris, iar deadline-urile au devenit prietenele mele.

simona sava

Ce citești în timpul liber, care sunt autorii tăi preferați?

În top 3 au oscilat Steinbeck, Palahniuk, Kazantzakis, Carver, Marquez, Velea (Nicolae Velea). În carantină mi-au plăcut I am Malala, The Kite Runner de Khaled Housseini, The Seven Good Years de Etgar Keret, Severance, de Ling Ma. Acum citesc The Brief Wondrous Life of Oscar Wao de Junot Diaz, y me gusta un chorro. Are vână, e alert şi savuros. Mă bucur să citesc în original, autorul dominican nu se zgârceşte la cuvinte şi expresii în spaniolă, care-i dau un farmec colocvial, o naturaleţe de cartier. Ţin să le mulţumesc primelor mele profesoare din copilărie: Maria la del Barrio, Marimar, La Cholito, Las mentirosas, Las asesinas

Atrage-ne în povestea din Mi-a rămas dulapul mic!

Mi-a rămas dulapul mic e un roman despre obiectele din jur care ne fac viaţa mai uşoară, dar pe care le ignorăm. Este aventura lui Mit, o mănuşă desperecheată, abandonată într-un dulap, care găseşte un fir de curaj şi pleacă să-şi caute sora. Se plimbă prin Bucureşti, pe la Piaţa Romană, pe la Gara de Nord, printr-un hostel. Mit este purtat de un cerşetor, se împrieteneşte cu o şosetă bâlbâită şi ajunge într-un magazin cu mănuşi de lux, unde află că a fi nou şi scump nu înseamnă a fi mai deştept. Îşi pierde degetele tricotate unul câte unul, dar umple golul cu aventuri şi prietenii care cântăresc mai mult decât firul rămas în urmă. Devine complet chiar şi aşa, fără pereche, sau poate îşi regăseşte sora? Dar vă las să aflaţi din carte.

Am scris-o cu drag, cu lejeritatea pe care numai în joacă o mai simţim. Am dat unor obiecte obişnuite sentimente şi emoţii umane. Vorbesc, prin glasul lor, despre prietenie, iubire şi singurătate. Mănuşile, şosetele şi umbrelele mi-au spus cum e să fii şi laş, egoist, arogant sau răzbunător.

Care a fost feedbackul cititorilor, ai tras pe cineva de limbă?

Cititorii adulţi, prieteni, scriitori şi cunoscuţi, au fost surprinşi. Se aşteptau la o carte pentru copii, dar e mai mult, le-am spus doar. E ca Micul Prinţ, am întins puţin coarda, ca să înţeleagă şi să pună mâna să citească. Mi s-a spus că e duios, că e viu şi neaşteptat, că le-a plăcut finalul. Nişte copii mi-au spus că abia aşteaptă filmul (se lucrează). 

Cum a fost colaborarea cu editura, cum a fost să câștigi Trofeul Arthur?

Trofeul Arthur a fost deadline-ul de care aveam nevoie şi a funcţionat de minune. M-a ajutat să reiau povestea, pe care o abandonasem de câteva luni, s-o termin şi iată, s-o public. A mai trecut un an şi jumătate până când Mi-a rămas dulapul mic a primit şi ilustraţii pe măsură, semnate de Roma Gavrilă, cu care am colaborat excelent de la distanţă, prin intermediul editurii Art.

Am avut lansarea la Gaudeamus, la Romexpo, într-o dimineaţa ploioasă din noiembrie, apoi, în ianuarie, petrecerea tematică Lost&Found şi o discuţie moderată de Adina Popescu. Am fost invitată la Şcoala Europeană, unde am stat de vorbă cu copiii, şi la radio, la emisiunea „Oraşul Vorbeşte”. Fetele din echipa de marketing m-au susţinut cu promovarea şi au pus la cale toate evenimentele. A fost un start bun.

Ai participat la mai multe ateliere de scriere creativă, ce ai luat bun din ele?

La un atelier de literatură pentru copii m-am hotărât să scot Mi-a rămas dulapul mic din sertar, deci am găsit motivaţie. Apoi am fost în Vamă cu Marin Mălaicu Hondrari şi m-am împrietenit cu gaşca veselă de la CWS (Creative Writing Sundays), unde am scris proză scurtă timp de două module. Am învăţat mult din feedback-ul primit, dar mi-am dat seama că sunt într-o perioadă în care scriu lung. Am cunoscut oameni faini şi încă păstrăm legătura.

Cu cine vorbești despre scris, ai prieteni care scriu?

Din păcate, vorbitul despre scris s-a cam limitat la atelierele sus numite şi scurte discuţii la birou. Am colegi din publicitate care scriu, dar nu e un schimb constant de idei şi păreri. Când scriam la dulapul mic, pe la jumătate, am făcut o serată literară cu trei prietene şi le-am citit cu voce tare. Le-a plăcut. Mi-a plăcut.

Ce proiecte literare ai pentru viitor?

În perioada asta am reluat un proiect pe care l-am tot abandonat. Sper să ne ţinem companie în continuare şi data viitoare, poate vorbim despre el.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0

Proiect caligrafic în pandemie

Ne-am reunit într-un proiect caligrafic care să vă inspire, să vă motiveze să mergeți mai departe, deși poate că autoizolarea e greu de suportat, mai ales când durează atâta timp și emoțiile sunt atât de variate.

„Keep going” a fost un proiect inițiat de Simina Diaconu, coordonatoarea Club Revdepov, la care s-au alătura doi antrenori în caligrafie, Ștefania Iorgoiu și Georgian Constantin, împreună cu alte două artiste care au absolvit cursuri de caligrafie, pentru ca apoi să își dezvolte această abilitate pe cont propriu – Anca Timiș și Maria Croitoru.

Mai multe detalii despre proiect aici.

0
doru preda

Povestirile lui Doru Preda publicate la Nemira

Doru Preda a publicat acum câteva luni volumul de povestiri „Candido”, în colecția n’autor a editurii Nemira, dedicată prozatorilor români contemporani, coordonată de Eli Bădică. În Revista de Povestiri poți citi câteva proze scurte scrise de Doru, pentru deschiderea apetitului.

Am aflat cu stupoare că ai cam vreo zece ani peste cât ți-aș fi dat. Ce înseamnă publicarea unei cărți la vârsta asta, crezi că e un avantaj sau un dezavantaj?

N-ai greșit deloc! Nașterea mea s-a petrecut cu o decadă prea devreme, din cauza unei breșe în continuumul spațio-temporal, de aceea mama a fost nevoită să încetinească puțin mersul timpului pentru mine. Cât despre avantaje și dezavantaje, nu cred că cineva își planifică  eforturile în funcție de asta. Scrii când ești inspirat și convins că ceea ce te frământă merită scos la lumină. Atunci când ești hotărât să-ți asumi o anumită vulnerabilitate – și aici este mai degrabă un amănunt legat de orgoliu, de nivelul la care ai ajuns să te cunoști și să te accepți pe tine însuți. Unii reușesc acest lucru mai repede, alții au nevoie de un lung șir de experiențe. În termeni „comerciali”, avantajul ar fi că ești mai lucid, mai răbdător și mai pretențios cu propriile creații. Dezavantajul ar putea fi acela că nu vei apuca să publici noianul de cărți pe care crezi că le-ai putea scrie, o ipostază extrem de subiectivă, de altfel.

doru preda

Știu că scrii și proză și poezie, ce te-a făcut să publici proza?

Proza este pământul, solul stabil unde îți ancorezi ambarcațiunea. Poezia este apa care curge, se prelinge printre degete. În cazul meu, un volum de proză îmi oferă nivelul de încredere necesar pentru a trimite în continuare texte spre publicare. Înseamnă o luare de contact cu realitatea, ceea ce poezia nu poate face, ea rămânând volatilă, indiferent dacă ai mai publicat sau nu. Un alt aspect este legat de cititorii potențiali, în mod evident mai numeroși în cazul prozei.

Recunosc că nu sunt fana titlului. Ce semnificație are pentru tine? Condu-ne puțin spre lumea din cartea ta. Care e tema cărții, ce ai căutat scriind-o?

Candido este infernul ambalat în poleială aurită, ranchiuna ascunsă sub un surâs, umplutura amară a bomboanei de ciocolată. Nu este menit să placă, ci doar să amăgească. Este durerea care așteaptă să deschizi cu inocență paginile unui album cu coperte colorate pentru a-ți sfâșia pieptul, așa cum se întâmplă în proza care dă titlul volumului. Aș spune că titlul este inspirat de lungul șir al ucigașilor cu figuri candide, pe care istoria ni-i pune la dispoziție. Lumea din carte este aidoma celei din jur, populată de oameni despre care obișnuim să ne închipuim, atunci când nu știm prea multe. Fiindcă suntem mai degrabă dispuși să ne imaginăm decât să descoperim. Este mai comod, mai actual.

candido nemira doru preda

Care e povestirea ta preferată din volum și de ce?

Din punct de vedere stilistic, cel mai mult îmi place Perpetuum. Este acolo o morișcă a planurilor temporale care amestecă variantele de realitate până la confuzie. Ca desfășurare a narațiunii, cred că cea mai reușită este Darul Adelei. Însă cea care mă caracterizează cel mai bine este Fortezza, unde realul și oniricul se împletesc, se rotesc amețitor (sper că nu și neinteligibil) până când unul ia definitiv locul celuilalt.

Ce fel de literatură citești? Ce alte pasiuni mai ai?

Citesc destul de dezordonat, de la Houellebecq la Harari, cu pauze de eseistică zglobie gen Valeriu Gherghel, mai arunc un ochi înapoi în timp, odată cu publicarea târzie (în România) a câte unui autor consacrat, cum ar fi Richard Ford. Și, nu în ultimul rând, seria de autori români contemporani, printre care se află și foștii mei colegi de la CWS – Irina Georgescu-Groza, Ion Pleșa, Iulian Popa, Horea Sibișteanu și, de curând, Andrei Panțu. În afară de asta, mă mai distrez în bucătărie, unde îmi exersez îndemânarea și imaginația. Tartele făcute de mine sunt asemenea poemelor, uneori mai reușite, alteori doar comestibile. Totul pe muzică bună, în ritm de dans.

Ai participat în trecut la CWS, unde ai primit feedback de la scriitori variați. Ce părere ai despre gusturile lor? Ți-au folosit atelierele la ceva, ai mai ținut legătura cu colegii?

CWS a fost atelierul unde am reparat și pregătit pentru lansarea pe orbită vehiculul, neglijat până atunci, al afirmării mele ca autor. Nu-i rău nici dacă ești citit de o mână de oameni pe o rețea de socializare, dar adevărata măsură nu ți-o poate da decât publicul larg, acei oameni necunoscuți prin mâinile cărora va trece cartea ta, ca o domnișoară sfioasă în așteptarea confirmării. La ateliere am întâlnit scriitori în postura de cititori, niște cititori avizați și pretențioși, este adevărat, ceea ce a înălțat semnificativ ștacheta calității. Gusturile lor au fost extrem de variate, așa cum era de așteptat, însă nu așa sunt și ale celorlalți cititori? Analizele pe text au fost extrem de folositoare, cred însă că cel mai mult au contact pentru mine prozele scrise de colegi, cât și semnalele primite din partea lor. Nevoia de a compara, absolut omenească, a funcționat ca un combustibil al imaginației. Țin legătura cu cei mai mulți, ne întâlnim la lansări (acum și în cadrul grupului), ne încurajăm reciproc.

Te simți parte dintr-o generație literară, vezi puncte comune cu cei care au publicat în ultimii ani?

Nu cred că mai există generații literare, cel puțin nu așa cum au existat în trecut. Literatura de astăzi înseamnă în primul rând o mare diversitate de stiluri, de subiecte și de unghiuri din care acestea sunt abordate. Relatarea clasică și cea avangardistă coexistă pașnic, fără dispute ideologice. Unei cărți bune nu i se va reproșa niciodată stilul. Place, și cu asta, basta! Chiar CWS ne dă răspunsul – diferențele de vârstă dintre cursanți nu au fost niciodată un handicap, pasiunea pentru scris a desființat orice barieră teoretică.

Ce reacții ai primit până acum de la cititori?

Bune spre foarte bune (și nu mă refer la cele primite din partea familiei, prietenilor). A dominat surpriza. Mulți mă cunosc în varianta veche, de businessman. Au fost uimiți citindu-mi povestirile, probabil se așteptau la ceva mai tehnic, mai pragmatic. Alții, dimpotrivă, și-au imaginat că nu pot trece de pragul „fluturi în stomac”. Aici este vorba de un anumit nivel al așteptărilor, și sunt foarte mulțumit că am reușit (desi nu acesta era obiectivul meu) să nesocotesc aceste idei preconcepute.

candido

Unde vom avea ocazia să te vedem în turneul de promovare a cărții?

Interviul nostru a tot fost amânat din motive obiective, de aceea putem vorbi despre turneu numai la trecut. A fost o experiență extraordinară, admirabilă și istovitoare în același timp. Am fost prezenți în librării și licee din București, Iași, Timișoara, Brașov, Cluj-Napoca, cât și la Biblioteca Județeană din Constanța. M-a emoționat interesul pentru literatură, îndeosebi printre elevii prezenți în număr mare (și de bună voie, am verificat!) la fiecare vizită. Este gândul cel mai frumos cu care m-am întors din turneu. Și, nu în ultimul rând, vreau să amintesc de atmosfera minunată, constantă de-a lungul acestui periplu, datorată în special editoarei Eli Bădică, una dintre cele mai sufletiste persoane întâlnite vreodată.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
andrei cu tonomatul la diverta din movieplex

Andrei Panțu a publicat „Tonomatul” – interviu

Andrei Panțu a publicat recent volumul de povestiri „Tonomatul”, la editura Humanitas, în colecția dedicată prozatorilor români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu. Puteți citi câteva proze publicate în Revista de Povestiri, să vă faceți o idee. După care n-aveți decât să vă luați și cartea, e deja în libării.

 

De ce îți pozezi cartea în librării, încă nu-ți vine să crezi că e acolo?

Parcă ȋncă nu ȋmi vine să cred că e acolo, da. O redescopăr mereu cu bucurie, mai ales atunci cȃnd o văd lȃngă cărțile unor autori pe care ȋi apreciez foarte mult (cum ar fi Mircea Cărtărescu, de exemplu). Sper să mă țină starea asta o vreme, e interesantă şi plăcută.

Apoi am postat şi pe Facebook vreo două poze cu cartea ȋn librării— ca să ȋi fac reclamă, desigur.

Când e lansarea, care e planul?

Miercuri, 23 octombrie, ora 19:00, la librăria Humanitas Cişmigiu avem lansarea.

Cum le vorbești despre volum colegilor de la serviciu?

Nu prea le vorbesc, mă ȋntreabă ei. Au aflat despre volum de pe profilul unui coleg, care redistribuie de la mine anunțuri şi poze cu cartea. Unii sunt foarte curioşi să o citească, au cumpărat-o deja şi vor să vină la lansare.

andrei cu tonomatul la diverta din movieplex

Ne-am cunoscut prin 2014, cred. Ai participat de atunci la un atelier intensiv, la CWS, la SF&F sau la cel din Vamă. Cum crezi că a evoluat scrisul tău în acest timp?

Cred că acum am un stil mai simplu, mai direct şi mai eficient. Poate că aici a fost cȃştigul principal pentru mine.

Ȋn acelaşi timp, am căpătat şi mai mult curaj atunci cȃnd vine vorba de alte abordări sau registre — neorealism, comico-absurd etc. Nu cred că poți să scrii ȋn mod constant proză fantastică de bună calitate dacă nu stăpȃneşti şi proza realistă.

Evident, atunci cȃnd scrii contează talentul, contează foarte mult şi munca, perseverența, dar un curs bun de scriere creativă (aşa cum am tot avut, ȋn perioada 2014-2017) poate să ajute, cu siguranță.

Care crezi că sunt greșelile începătorilor?

Unii ȋncepători spun prea multe sau prea puține ȋn textele lor. Alții nu se pun ȋn locul cititorilor, nu ȋncearcă o idee sau o abordare ceva mai interesantă, originală. Dialoguri nerealiste, ȋntȃmplări necredibile – astea-s iarăşi greşeli destul de frecvente la ȋncepători.

Îmi amintesc jurnalul tău ficțional scris la atelierul lui Dan Coman din Vama Veche, în care ne păcăleai că altcineva îți dictează textele. Ce te face să scrii, de ce nu stai liniștit?

Ȋmi place să caut idei noi, să creez tensiune, mister. Ȋmi place să scriu pentru cititori, să ştiu că fac ceva pentru alții, că pot să obțin o reacție de la ei – să ȋi tulbur, să-i surprind, să-i amuz, să-i pun pe gȃnduri. Cele mai mari satisfacții le am atunci cȃnd ȋmi spune (sau ȋmi scrie) cineva că mi-a citit cu plăcere un text, că i-a rămas ȋn minte; sau atunci cȃnd termin de scris o povestire, o citesc, şi ȋmi dau seama că a ieşit bine. Ȋncerc să scriu texte pe care mi-ar plăcea şi mie să le citesc la alții.

Cum a fost colaborarea pe texte cu editorul tău, Andreea Răsuceanu? Ai plâns?

Am colaborat foarte bine cu Andreea, mi-a făcut mare plăcere să lucrăm ȋmpreună la volum. Ne-am ȋntȃlnit ȋn primăvara anului trecut ca să discutăm pe texte, mi-a dat mai multe sfaturi care m-au ajutat pe măsură ce terminam de scris cartea.

La final, după ce i-am trimis tot ce aveam, mi-a selectat pentru publicare mai multe texte decȃt m-aş fi aşteptat, 34 la număr. Apoi am mai scos eu vreo cinci texte, din diverse motive, şi aşa au rămas cele 29 pe care le regăsim acum ȋn „Tonomatul”.

Ești poate contra curentului publicând literatură fantastică. Ce autori ai acestui gen admiri?

Da, şi eu cred că sunt contra curentului, iar asta nu-i neapărat ceva rău. Se publică multă proză neorealistă şi proză fantasy, ȋnsă cred că există cerere destul de mare pentru proză fantastică, aşadar sunt sigur că volumul va fi foarte bine primit de către unii cititori.

Ȋi admir pe Dino Buzzati, Ray Bradbury, Boris Vian, Julio Cortázar, Mariana Enriquez. Ȋmi place şi absurdul din prozele lui Daniil Harms, Urmuz, Lydia Davis, Gonçalo Tavares şi, evident, Kafka.

Am înțeles că ai o echipă de colegi de la ateliere la serile de quiz, care rivalizează cu alta, condusă de poetul Andrei Zbîrnea, colaboratorul nostru. Ce întâmplări amuzante ne povestești de acolo? Pot să fie ficționale, atât îți spun.

Da, o dată la două săptămȃni ne adunăm ȋn echipe de cȃte 5-6 oameni ȋn Mojo, bem bere şi participăm la quiz. Eu merg de mai mult timp ȋn echipa unui prieten, i-am adus şi pe amicii Andrei Zbȋrnea, Veronica Stănică, Nicoleta Balaciu şi Iulian Popa (care e şi coleg de colecție la Humanitas, cu „Guadalajara”) ȋn echipă; după cum ştii de la cursuri, toți sunt prozatori, Andrei Zbȋrnea e şi poet. (O dată a venit şi Horea Sibişteanu.)

De multe ori nu reuşeam să-i bag ȋn echipă, fiindcă eram deja 6 oameni; aşa că Andrei Zbȋrnea şi-a făcut echipa lui, Writers’ Block, ȋn care ȋi cheamă pe cei de mai sus. Avem o rivalitate amicală, ȋi ȋntrecem cam de fiecare dată. E amuzant şi simpatic felul ȋn care amicul Zbȋrnea se enervează de fiecare dată cȃnd pierde echipa lui.

P.S. Vino şi tu (la noi ȋn echipă, nu la Zbȋrnea 🙂 ). Dar nu miercurea viitoare, că atunci lipsim cu toții, mergem la lansare.

Care e următorul tău proiect literar?

Multă vreme am fost convins că a doua carte va fi tot un volum de proză scurtă, dar acum mă gȃndesc tot mai mult la un roman. Cred că va avea un format destul de original, nonconformist, am şi o idee care s-ar potrivi cu formatul ăsta. Probabil că o să merg cȃteva luni ȋn paralel cu povestirile şi romanul, şi o să văd pe parcurs ce se leagă mai bine. Ȋn orice caz, va fi tot proză fantastică.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0

Horea Sibișteanu și Fetișul lui

Interviu cu Horea Sibișteanu, care a participat la câteva dintre atelierele noastre de scriere creativă (recent se lăuda că a împlinit 2 ani de Sundays!) și a publicat în Revista de Povestiri – aici povestirile lui – câteva dintre ele apar și în volumul „Fetiș”, apărut anul acesta la editura Nemira, în colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică.

Horea, te tot văd pe Facebook în turneul de promovare organizat de Nemira. De unde răspunzi la întrebările astea, care a fost feelingul celui mai recent eveniment la care ai fost invitat, ce mai ții minte?

Bună, Simina. Îți răspund de la muncă. Ieri (12 iunie) ne-am întors de la Cluj, oraș cu care am încheiat turneul de 8+1 (București) orașe, deci am foarte proaspete în minte momentele de lectură și sesiunile de Q&A. A fost un eveniment foarte emoționant. Am avut în public doi n’autori, pe Raluca Nagy și pe Oleg Garaz, ceea ce confirmă încă o dată ideea lui Eli Bădică de a crea o comunitate de scriitori. Dar, dincolo de momentul muzical, de emoția ultimei lansări, de întâlnirea cu ai noștri colegi de colecție, pe mine m-a impresionat cel mai mult prezența Dorei Pavel, care a și ținut să ne felicite pentru volumele lansate.

horea sibisteanu si eli badica

Prezintă-ne cartea ta – ce o să-i bucure pe cititori când parcurg „Fetiș”?

Din feedback-urile pe care le primesc de la cititori, aflu că le place stilul meu narativ. Textele curg ușor și te prind în lumea lor. În Fetiș o să descoperiți povești din diferite universuri: Japonia, orașe de provincie din România, Bucureștiul corporatist, Elveția, povești despre oameni care par banali, dar cărora li se întâmplă mereu ceva deosebit, sunt surprinși în altfel de ipostaze decât cele cu care v-ați obișnuit.

Cum ai ales editura cea mai potrivită pentru cartea ta? Acum, că a trecut ceva timp, mai pare o decizie bună? De ce?

Alegerea a fost foarte simplă. Am participat la lansările celorlalte cărți din colecția n’autor a Editurii Nemira și mi-a plăcut foarte mult ce face Eli, coordonatoarea colecției. În plus, am citit și toate cărțile apărute până acum în n’autor. M-a atras ideea că Nemira e o editură fresh, cu oameni tineri în pozițiile cheie. A fost cea mai bună decizie, pentru că eu nu am mai văzut nicăieri altundeva atâta promovare și implicare. Echipa Nemira face foarte mult pentru n’autori, dar, în același timp, și pentru publicul cititor de literatură română. Apropo, cel mai fain lucru din tot turneul acesta au fost întâlnirile cu adolescenții din licee și tinerii din universități. Întâlnirile acelea au fost mult mai intense decât cele din librării sau biblioteci.

Cât de mult ai lucrat pe texte cu editura? Prima povestire mi se pare că putea fi mult editată, apoi parcă povestirile curg tot mai fluent.

Pe texte am tot lucrat. Mare parte dintre ele sunt scrise la Creative Writing Sundays. Au fost modificate după feedback-ul primit la atelier. Apoi, am mai lucrat pe ele în cadrul mentoratului bursei „Prima Carte”, al cărui finalist am fost. După aceea, am mai lucrat destul de mult și cu Eli pe texte. Cred că povestea cu editatul poate fi subiectivă. Mie mi se pare că Stalker e în cea mai bună formă a sa acum.

Citind cartea ta, senzația predominantă de la final a fost că mi-e simpatic autorul și cred că asta s-ar fi întâmplat și dacă nu te cunoșteam. Ai dozat conștient vulnerabilitatea care transpare prin text?

Awww, Simina spune că sunt simpatic! (Inserați aici un zâmbet larg.)

Foștilor mei colegi de muncă din Focșani le sunt antipatic după cartea asta, de pildă.

Poveștile din Fetiș au fost scrise într-o perioadă mai grea a vieții mele. Am fost diagnosticat cu o depresie destul de severă și cred că scrisul a avut mult de cântărit în procesul de vindecare și acceptare a relației cu mine. Nu cred că am dozat conștient vulnerabilitatea. Dar mi-am dat voie să se vadă.

horea sibisteanu

Ne povestești cum te-ai apucat să scrii proză scurtă?

Am primit întrebarea aceasta la aproape fiecare lansare și la aproape fiecare întâlnire cu tinerii. Liceenii se amuzau mult de povestioara asta. Eram la liceu, în clasa a IX-a. Aveam în manualul de Română o temă, Joc și joacă. La capitolul ăsta, profa de română ne-a dat ca temă pentru acasă să scriem o compunere. Am scris vineri o poveste, care nu mi-a mai plăcut, așa că sâmbătă am scris alta, apoi duminică alta. Luni, m-am prezentat cu trei povești la școală. Profei i-au plăcut mult, m-a lăudat și a publicat una în revista liceului. Și, pentru că eram adolescent și brusc devenisem interesant și apreciat de tot liceul, am tot scris. Așa a apărut „primul meu debut”, cum îi spun acum, A șaptea viață. Apoi, am plecat la facultate, nu am mai scris, am început să țin un blog, pentru că simțeam nevoia să scriu. În Japonia, m-am reapucat de scris când am intrat într-un proiect care s-a finalizat cu publicarea volumului colectiv Scrisori din Cipangu. Dar constant o fac de doi ani, de când vin la Creative Writing Sundays.

Scriai și scriai, dar în ce punct ai știut că ești pregătit să trimiți textele unei edituri, cum ai știut că ele se pot uni într-o carte/cum ai ajuns la numitorul comun al povestirilor?

Aici e meritul bursei „Prima Carte”. Sau, mai concret, meritul lui Florin Iaru și al lui Marius Chivu. Cu ei am lucrat pe texte, le-am editat și am gândit direcțiile. După ce am făcut tot ce mi-au zis ei că trebuie să fac, am trimis la Nemira manuscrisul –  care atunci se numea Fabrica.

Ce te surprinde în ce ți se întâmplă acum, ca urmare a publicării cărții?

Mă surprinde reacția oamenilor din jurul meu. Mă surprinde că prieteni buni nu au venit la lansări, dar m-am bucurat de n ori mai mult când în public am văzut o față cunoscută, pe care nu o mai văzusem de mult. Mă surprind mesajele de felicitări de la cunoștințe, care îmi spun că nu știau că scriu și că sunt surprinse de cât de faină e cartea. Cred că, de fapt, tot ce a venit spre mine în ultima lună grație publicării cărții m-a surprins.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
george stefan nita

George Ștefan Niță – Tata nu are cal

Pe George Ștefan Niță l-am cunoscut mai întâi la atelierul de proză, apoi ne-am întâlnit și la cel de poezie, ținut atunci de Simona Popescu. A publicat o carte de poezie în 2017, la Tracus Arte – „Tata nu are cal”.

Care e jobul tău de zi, cum spun americanii?

Lucrez la o corporație și asta mă ține ocupat. Deloc rău, să zicem că reacționez mult mai bine când sunt ocupat decât atunci când am o grămadă de timp liber pe mâini. Nu știu ce să fac cu timpul liber. Îl irosesc pe tot felul de activități neinteresante. Dacă n-aș cădea în predispoziția asta pentru inactivitate, probabil că aș sta toată ziua în cinema. La mine în cap e un TIFF continuu. Dacă vrea cineva să mă plătească să stau non-stop în cinema, îl rog să mă caute. Sunt omul lui.

george stefan nita

Literatura e pentru tine un hobby sau scrisul e misiunea ta principală?

La început așa a fost, un hobby. Acum îmi place să cred că a evoluat. Nu e nici vreo misiune principală sau specială, doamne ferește. Mi se pare că sună pretențios. Și eu fug de lucrurile pretențioase ca de dracu. Plus că mă duce cu gândul, nu știu de ce, la catedrala mântuirii neamului și mă gândesc automat la preafericitul Daniel și la aur. Și mă indispun. Să zicem doar că acum iau literatura în serios. Citesc mai mult și beau mai puțin. Se mai întâmplă și invers, recunosc, dar asta doar în săptămâna de după salariu.

Ce cărți scrise de români contemporani ți-au plăcut în ultima vreme?

Păi o să-ti zic ce-am citit (sau recitit) recent:

Proză:

Răzvan Petrescu – Mandarina

BAS – Copilăria lui Kaspar Hauser

Adrian Șchiop- Soldații. Poveste din Ferentari

Tatiana Țibuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi

Poezie :

Ioan Es. Pop – Opera Poetică

Vlad Moldovan  – Glitch

Marius Chivu – Vîntureasa de plastic

Mihai Ignat – Klein spuse Klein

tata nu are cal

Am văzut de curând Moromeții 1 și 2 și am citit de curând cartea ta. Parcă se potrivesc. Cum a fost pentru tine să recuperezi prin poezie lumea din copilăria la țară?

Mi s-a mai spus lucrul ăsta. Așa o fi. Nu mi-am propus, chiar deloc, să am vreo treabă cu Moromeții. Sunt multe cărți de poezie care au în centru temele astea – copilăria la țară/familia. Ca personaj, Ilie Moromete e memorabil. Îmi place mie să cred că taică-meu are ceva din apucăturile lui, dar nu știu dacă lucrurile stau chiar așa. Un lucru e clar, pe măsură ce înaintez în vârstă devin ușor-ușor tatăl meu. Îi iau locul. Probabil că acum facem amândoi cât un Moromete mai mic. Sau dacă nu, măcar cât un Nilă sau cât un Paraschiv.

Crezi că e o vârstă mai potrivită decât alta pentru privitul înapoi?

La 20 de ani nu priveam înapoi. N-aveam răbdare. Acum o mai fac. Dar nici nu rămân încremenit în trecut. Mă uit în urmă ca să înțeleg niște lucruri. Odată ce le-am înțeles, îmi văd de ale mele.

Cum ai ajuns să alegi tema familiei/copilăriei/satului, pentru volumul tău de debut? Mai aveai și alte poezii, pe alte teme, pe care le-ai exclus?

Am aruncat multe texte. Unele erau proaste, altele nu aveau ce căuta în volum. Mă gândesc să reciclez câteva pentru un volum viitor. Nu alea proaste. Cu tema/temele nu stiu ce să-ți spun, așa s-a întâmplat. Îmi e ușor să scriu despre familie, mai ales că am câteva personaje și întâmplări acolo care mă fac să râd și să fiu trist în același timp.

Cartea ta a fost premiată la concursul de debut în poezie „Alexandru Mușina”. Te-a motivat premiul? Ți-a confirmat că ești pe drumul cel bun?

Alexandru Mușina e un poet la care țin mult, în continuare. Mă bucur că prin intermediul acestui concurs, sau mai degraba și prin intermediul acestui concurs, memoria și moștenirea îi sunt îngrijite și popularizate. Premiul m-a motivat, în primul rând, pentru că am avut și am foarte mare încredere în oamenii care au jurizat concursul.

Ai publicat în 2017, intrăm în 2019. Ce ai mai scris?

Câteva povestiri. Am strâns, în schimb, ceva material și sper ca în perioada următoare să am timpul necesar să încep și să termin un volum de proză scurtă. Mai am în plan un proiect de fotografie și text cu un artist timișorean.

0

Iulian Popa și volumul Guadalajara

Printre cumpărăturile noastre de la Gaudeamus a fost și nou-nouța „Guadalajara”, publicată de Iulian Popa la editura Humanitas. Mare bucurie, încă un absolvent de vânzare la raft!

Ne-am cunoscut probabil prin 2014 la cursul mare de scriere creativă, apoi ne-am mai văzut pe la Creative Writing Sundays. Ție ți-l prezentăm pe Iulian prin interviul de mai jos, plus că ai putea să citești și o povestire pe care a publicat-o în Revista de Povestiri.

Cum ai început să scrii povestiri? Ce te-a mânat în luptă?

Nu am preferințe pentru o formă anume a textului. Poate fi proză scurtă, însă am scris și un roman (în fapt, încă scriu la el), ba chiar și o piesă de teatru, pe care mi-ar plăcea s-o transform la rândul ei într-un roman. Într-un fel, depinde mult de ideea pe care o am. O pot dezvolta într-un text mai lung sau într-o povestire, în funcție de complexitatea ei, dar și de dispoziția în care mă aflu. Uneori, proza scurtă îți oferă o satisfacție imediată, căci poți termina o povestire într-un timp relativ scurt, cel puțin într-o formă de bază, spre deosebire de roman, unde satisfacția vine după mult timp (dacă vine). E adevărat că implică mai mult efort, iar forma scurtă a textului presupune un alt fel de concentrare. Dacă aș putea face o analogie, ar fi ca în atletism. Proba de o sută de metri în comparație cu cea de zece mii sau cu maratonul. De început să scriu povestiri, am început la curs, acum mai bine de patru ani, deși avusesem tentative timide și înainte, dar se opreau întotdeauna la nivel de concept.

iulian popa

Ultima oară când am vorbit, lucrai la un roman. Când colo, ai publicat o carte de povestiri. Ce s-a întâmplat?

S-a întâmplat ca această carte să iasă prima. Cronologic, volumul de povestiri a fost început primul, pentru că unele povestiri sunt scrise înainte de a mă apuca de roman.

Romanul e încă în lucru, în sensul că l-am conceput într-o anumită schemă, la care aș dori să adaug anumite lucruri.

Ce fel de oameni crezi că vor rezona cu volumul tău?

Nu știu. Un răspuns standard ar fi oameni cărora le place cum scriu sau care s-ar putea identifica oarecum cu unele personaje sau situații din povestiri (deși mă gândesc că, în cazul câtorva texte, chiar nu mi-aș dori să se identifice cineva cu personajele). Probabil cititori care preferă să nu vadă descrieri amănunțite ale unor lucruri familiare sau care nu găsesc ambiguitatea din sfârșitul unor povești prea deranjantă.

Folosești în vreun fel formarea ta de fizician în textele pe care le scrii? Dar pasiunea pentru călătorii și fotografie?

Poate că în modul în care abordez o poveste. Îi dau o structură, îi stabilesc clar coordonatele și spațiul în care se desfășoară, știu cum se termină dinainte de a o scrie. Fără un deznodământ, n-aș putea s-o încep. Totul conform unei scheme logice. În momentul în care o pun la punct, mă apuc de scris textul poveștii. Aici, într-adevăr, cred că există o influență clară a fizicii asupra modului de abordare a procesului creativ. Cu toate acestea, nu e vorba de o schemă rigidă. La construcția ei, permit toleranțe. Există o anumită flexibilitate, iar în vreo două rânduri mi s-a întâmplat chiar să schimb finalul poveștii.

În ceea ce privește pasiunea pentru călătorii și fotografie, da, mă ajută pentru atmosferă. Cum e să fii melancolic, bolnăvicios și temător într-un loc tropical? Un loc la care mai toți ne gândim ca la unul de vacanță, cu plajă și palmieri. Fotografia mă ajută și ea, pentru că, de multe ori, văd cadre din poveste, la fel cum un fotograf face fotografii pe platoul unui film. De multe ori, aceste fotografii oferă o altă perspectivă asupra a ce se întâmplă acolo. E la fel și la povestire. Te îndepărtezi de ea și o fotografiezi și dintr-odată poți avea o impresie diferită.

coperta_guadalajara

În clipul de la Humanitas, mi-a plăcut cum vorbești despre personajele din „Guadalajara”. Cum faci să le dai viață când scrii o povestire, le conturezi după persoane pe care le cunoști, le inventezi?

Personajele sunt în mare parte inventate, deși uneori pot avea ca punct de plecare oameni cunoscuți. Și ele sunt stabilite dinainte de a mă apuca să scriu textul. Nu-mi place să le încarc cu descrieri fizice, care de cele mai multe ori nu ajută cu nimic povestea. Am foarte clar în minte toate trăsăturile lor și personajele interacționează între ele conform acestor trăsături și conform regulilor impuse. Odată plasate în cadrul povestirii, nu fac decât să le observ și să descriu ce fac acolo.

Cum a fost colaborarea cu editura Humanitas? Cât de implicată a fost pe partea de editare?

Am colaboratfoarte bine cu Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecției 821.135.1 Scriitori români contemporani, de la editura Humanitas. Andreea s-a implicat în editarea fiecărui text, cu sugestii și observații și m-a ajutat să văd problemele textelor acolo unde nu le-aș fi observat. Am lucrat împreună la ordinea povestirilor. În plus, s-a implicat în toate aspectele legate de apariția unei cărți și-i mulțumesc pentru tot.

Ții legătura cu colegii tăi de ateliere de scriere creativă, participi la evenimente literare. Te simți parte dintr-o generație literară?

Am rămas prieten cu mulți dintre colegii de la curs, dar și de la CWS, și ne vedem la lansări, iar din fericire, anul acesta au fost ocazii să ne vedem mai des. Nu știu dacă să mă simt parte a unei generații literare. Poate în câțiva ani. Ar trebui să scriu mai mult pentru a putea vorbi despre acest lucru.

Acum, că ai publicat, mai scrii sau te-ai liniștit?

Mai scriu, firește. Nu o fac ca pe vreun tratament sau ca să-mi potolesc vreo neliniște de vreun fel. Îmi face plăcere să-mi imaginez lucruri, iar acum îmi place să le și scriu.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
Cezar Amariei

Cezar Amariei debutează cu Zilele noastre mărunte

Cezar Amariei a debutat de curând la Polirom, cu romanul „Zilele noastre mărunte”. Cum Cezar se numără printre absolvenții atelierului online de scriere creativă cu Marin Mălaicu-Hondrari, l-am luat la întrebări să aflăm cum de a schimbat rolul de învățăcel cu acela de debutant.

Mi-aduc aminte când ne-ai vizitat la atelierul din Vama Veche. Cartea încă nu apăruse și erai în perioada aia mișto de nerăbdare și entuziasm. S-au schimbat emoțiile după publicare?

Au rămas, dar s-au metamorfozat în emoția de a vedea prima dată cartea pe raft, de a mă uita paralizat la necunoscuții care o răsfoiau sau o cumpărau la Gaudeamus, s-a transformat în emoția primei întâlniri cu cititorii, apoi în cea de-a doua și în cele ce urmează.

Nerăbdarea a rămas și ea, abia aștept o cronică, un rating nou pe goodreads.com, o opinie din orice parte… Cât privește entuziasmul, e la cote de care nu mă credeam capabil.

Care sunt romanele istorice la care ții cel mai mult?

Timpul transformă toate romanele în scrieri istorice. Nu cred că pentru un tânăr e o mare diferență între „Moromeții”, proaspăt revenit în atenția publică, și „Frații Jderi” sau „Ciocoii vechi și noi”, toate se referă la lumi vechi, străine lui. Contează calitatea poveștii.

Referitor la întrebare, sunt blocat în admirație față de „Decameronul” scris de Boccaccio în urmă cu 650 de ani și de „Don Quijote” a lui Cervantes, care a împlinit deja 400 de ani.

Deși descriu în cartea mea o lume ce-i abia la două-trei generații de cea a lui Cervantes, citesc destul de puțină literatură istorică, prefer lucrările de specialitate. Pe parte beletristică, mă hrănesc românește, „cu de toate”, îndeosebi din zona clasică, dar îmi plac la fel de mult și Isaac Asimov sau Karel Capek, la rândul lor clasici ai SF-ului.

Din ce tabără ești: scrii despre ce știi sau mergi pe imaginație?

Scriu despre ce învăț, mergând pe imaginație. Cred foarte mult în documentare, indiferent că e vorba de un subiect medieval, din perioada comunistă sau din prezent. Trebuie să înțelegi în primul rând tu despre ce scrii și să ai răspunsurile, dacă vrei să-i faci și pe alții să te urmeze în poveste.

În primăvară am avut o temă de curs în care trebuia să descriem relația dintre două persoane bine decalate ca vârstă și am ales ca model povestea de dragoste a președintelui Franței, Emmanuel Macron. Înainte să încep să scriu textul am citit cât de mult am găsit pe internet despre el, ea și relația lor. Abia după vreo două zile de documentare, când știam și care era melodia lor favorită, filmul preferat și alte detalii ce fac veridică povestea, m-am apucat să bat tastatura.

Zilele noastre marunte 1

Care e subiectul romanului tău? Atrage-ne în poveste!

Cadrul principal ar fi sudul Moldovei, în secolul al XVII-lea. Aflând că de 30 de ani nu se mai tipărea nimic în spațiul românesc, un ziarist englez vede în asta o oportunitate și vine aici, cu gând să deschidă o tipografie. Cei din zonă văd însă cu totul altfel lucrurile și-l prind în plasa de păianjen a inerției, a inculturii, a superstițiilor și chiar a violenței. Fără a încărca în vreun fel memoria cu date istorice, e doar fapt divers condimentat când cu mâncăruri cât să faci o carte de bucate, când cu felurite droguri de se fumau pe atunci sau, pur și simplu, cu băutură și jocuri de noroc.

De fapt, povestea este despre cât de puțin am evoluat și cât de vechi sunt problemele de care ne plângem astăzi.

Pentru cursanții „Revistei de povestiri” cred că miza este însă cu totul alta: în primăvară mă număram printre învățăcei, acum am deja proba scrisă dată și publicată la Polirom. În mai puțin de opt luni, am ajuns de la „create a new document” la o carte pe raftul tuturor librăriilor. Merită văzut ce a atras atenția unei edituri ce nu prea se încurcă cu debutanți.

Cum ai ajuns la acest subiect? 

Citind despre ce scriau ziarele din secolul al XVII-lea referitor la actualul spațiu românesc (da, se făcea presă în Vest în timp ce la noi până și domnitorii erau analfabeți, cum a fost cazul lui Constantin Cantemir). Așa am ajuns să-mi pun problema: „uite, ăștia publicau gazete de două ori pe săptămână, gradul de alfabetizare mergea către 50%, iar în Moldova, de la „Cartea românească de învățătură” scoasă în 1646 e o pauză de 33 de ani până la „Liturghierul” lui Dosoftei.

Nici muntenii nu erau cu mult mai breji, pauza lor fiind de „numai” 26 de ani (între 1652 și 1678), iar cea a ardelenilor de fix 30 de ani (1653 – 1683). Cât privește nivelul știutorilor de carte, se scria în procente într-o singură cifră, și aia mică. Și m-am gândit cum ar fi dacă ar încerca un tip cultivat, gazetar englez, să deschidă o tiparniță în Moldova, oare ce i s-ar întâmpla? Cam aici se termină ficțiunea și încep lucrurile inspirate, în mare parte, de realitate. Cu cât par mai puțin credibile, cu atât sunt mai mari șansele să se fi petrecut. Totul asezonat cu puțin suprarealism.

E ceva anume ce ai exersat la atelierul cu Marin Mălaicu-Hondrari și te-a ajutat în scrierea cărții?

Planul de lucru și viteza, plus termenele scurte de predare. Întâlnirea cu Marin a fost pentru mine providențială, practic mi-a dat dezlegarea la tastatură, în plan literar. Am simțit nerostitul îndemn: „așază-te și scrie”.

Dacă mama operei sunt eu, în dreptul rubricii „tatăl” l-aș trece în primul rând pe Marin. Mi-a dat foarte multă încredere și a făcut niște gesturi de mare prietenie față de necunoscutul care eram, inclusiv m-a încurajat să trimit la Polirom. Și l-am ascultat. Cine sunt eu, să-l contrazic, mai ales că s-a dovedit că a avut dreptate și editura mi-a acceptat romanul?!

Apoi am avut șansa de a face parte din două grupe extrem de bune, cu colegi talentați ale căror păreri mi-au fost de ajutor.

Cezar Amariei

Care e feedbackul cititorilor până acum?

Este extraordinar de bun acolo unde mă temeam cel mai tare: la limbaj. Cartea aduce în atenție bijuterii lingvistice din epocă, dar totul e brodat pe o sintaxă modernă, și aveam emoții mari în privința receptării. „Se citește ușor” e primul numitor comun. E lăudată autenticitatea atmosferei, e punctat umorul și modul cum sunt realizate scenele dramatice.

Există și oameni care ar fi vrut alt final sau o mai mare implicare din partea unor personaje. Dat fiind că e prima parte din ce sper să fie o tetralogie, e loc și să fie dezvoltate personajele și de un final grandios sau apoteotic sau cum va fi să iasă.

Am impresia că ești un tip foarte activ și aș paria că lucrezi la un nou proiect literar. E sau nu e așa?

Ai câștigat pariul! În momentul în care eram la jumătatea cărții, am realizat că totul se petrece primăvara și mi-am propus să nu ies din acest cadru, cu gândul de a merge mai departe apoi cu câte un alt volum pentru fiecare anotimp. Am început deja predocumentarea la continuare, care se va petrece vara. Deocamdată, stau în dubii dacă să mă apuc acum de ea sau să merg pe o poveste contemporană și abia apoi să mă reîntorc la englezul meu.

M-am trezit aproape peste noapte recrutat în marea armată a literaturii. Deocamdată sunt un simplu soldat dar mi-am pus în raniță, pentru orice eventualitate, și un baston. Rămâne de văzut dacă e de pensionar sau de căpitan. La mareșal nu visez.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
raluca-nagy

Raluca Nagy lansează Un cal într-o mare de lebede

Pe Raluca Nagy o cunoaștem ca autor în Revista de Povestiri (citiți aici câteva povestiri) și cursant la distanță în formula Creative Writing Sundays. Iar de câteva luni, ne bucurăm să o cunoaștem prin cartea pe care a publicat-o la Nemira – Un cal într-o mare de lebede.

Povestește-ne cum a fost viața ta literară până la momentul publicării primei cărți 🙂

Viaţa mea literară n-a existat public până la cele două proze din 2016, una în volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Editura Trei) şi una în Iocan 2. Cea din Cipangu m-a ajutat direct să scriu Un cal, iar cu cea din Iocan, pe care o scrisesem de fapt pe la începutul anilor 2000, mi-am adus aminte de cum scriam „pe vremuri”. Pentru că viaţa mea literară privată există de când mă ştiu, şi altceva nu prea ştiu să fac în afară să scriu, cred că doar aşa pot să procesez lumea.

raluca-nagy

Care ai spune că e firul roșu al volumului? Invită-ne în atmosfera cărții, să prindem gustul!

Pentru mine firul roşu este fuga de acasă. Cred că oricine şi-a dorit să facă asta la un moment dat, chiar dacă nu neapărat până în Japonia, pentru a se (re)găsi pe sine. Personajul principal din carte e o tânără care, încearcând să înţeleagă lumea nouă din jurul ei, înţelege şi de ce-a „fugit” de-acasă.

Mi-am dorit foarte mult şi să fac o încercare mai amplă de popularizare a antropologiei (am mai făcut-o pe ici, pe colo, prin reviste culturale). Am vrut ca o parte din munca mea de antropolog să ajungă la un public mai larg, iar terenul de un an în Japonia a fost un pretext bun pentru că m-a ajutat şi să răspund mai pe îndelete la întrebarea care mi s-a tot pus în ultimii ani: „Şi, cum e Japonia?”.

Ce a ieşit e mai mult o struţo-cămilă decât un cal…

Cărui gen de cititori crezi că îi va plăcea cartea?

Mă mir şi mă bucur în fiecare zi de oamenii diferiţi şi felurile în care e citită cartea. Cineva spunea într-un comentariu la o recenzie că e cadoul perfect pentru oameni pasionaţi de Japonia. Mi-ar plăcea să cred că e interesantă şi pentru cineva care nu e; are şi ceva de bildungsroman, personajul principal e o fată de 24 de ani, şi poate un public mai tânăr se poate raporta mai uşor la poveste, la experienţe. Am avut un întreg proces de conştiinţă cu explicarea/traducerea unor cuvinte în japoneză sau engleză, care pentru tineri sunt banale; am ales să rog un cititor mai în vârstă să-mi semnaleze unde are nevoie de explicaţii suplimentare.

Dacă ne gândim la cititorul ideal pe care îl avem în minte când scriem o carte, deşi nu l-am avut, poate cel mai des m-am gândit la nepoţii mei; mi-ar plăcea să o citească într-o zi şi să nu li se pară desuetă…

Cum se face că ai publicat la Nemira, în noua lor colecție – n’autor? Cum a mers partea de redactare, ai lucrat cu cineva de acolo pe text?

Am scris cartea cam într-un an (2015) şi am început să o trimit pe la edituri, concursuri de debut, etc. Pe măsură ce am primit-o înapoi, am mai lucrat la ea. Începusem să cred că ori va rămâne în sertar, ori va trebui să o modific destul de dramatic ca să o publice alte edituri de la care primisem răspuns, ceea ce nu prea voiam să fac… În noiembrie 2017 mi-a scris Eli Bădică despre alegerea pentru colecţia n’autor. Îmi aduc aminte mailul ei, locul în care l-am citit, tot. Mi se pare extraordinar totul, şi mai ales că în iunie era deja de vânzare. Editarea şi redactarea au mers foarte bine, am făcut câteva modificări importante la sugestia lui Eli, total în beneficiul cărţii. Nu pot decât să mulţumesc, iar şi iar, echipei Nemira pentru încredere şi profesionalism.

un cal intr-o mare de lebede
Foto: Eli Bădică

De ce l-ai ales pe Vintilă Mihăilescu să prezinte cartea pe coperta 4?

Aşa cum spun şi la mulţumirile din carte, Vintilă Mihăilescu a fost cel care, atunci când i-am spus despre blocajul de a scrie academic despre Japonia, m-a încurajat să scriu cum pot, dar să scriu, obligatoriu. Mă consider foarte norocoasă că m-a acceptat la Masterul de antropologie de la SNSPA în 2001, eu venind cu un background destul de îndepărtat de această disciplină; mi-a schimbat complet viaţa. Mi-a fost apoi co-coordonator al tezei de doctorat şi a rămas un adevărat mentor, indiferent unde m-am fluturat prin lume. Când m-a întrebat Eli de coperta 4, mi-a luat fix o secundă să mă gândesc la dânsul.

Crezi că te-a ajutat formarea ta în științe sociale în vreun fel în scrierea volumului?

Cred că antropologia şi literatura au în comun observaţia şi apoi transpunerea a ceea ce observi, cât mai bine, în cuvinte. Antropologia m-a atras şi ajutat prin metoda pe care o propune. Îi sunt extrem de recunoscătoare acestei discipline pentru formarea mea, însă la scris am senzaţia că m-a încurcat: m-a încorsetat şi/sau alambicat inutil, lucruri de care încă mai lucrez să scap. Am ajuns la CWS tocmai pentru că de prea mulţi ani scriam antropologic. Am urmat cursul de la distanţă/virtual, format pentru care sunt recunoscătoare, altfel mi-ar fi fost imposibil, dar care a fost şi frustrant uneori; una peste alta, mi-a prins foarte bine, şi vă mulţumesc.

Cum ai ajuns la acest titlu simpatic și vizual – Un cal într-o mare de lebede?

Hmmm… sunt în impas aici. Dacă zic că aşa m-am simţit eu la Tokyo, se întăreşte credinţa cum că am scris o autoficţiune, şi nu cred că e cazul… Îmi aduc aminte de reacţia unor prieteni români de la Tokyo când le-am spus asta, au râs dar nu s-au regăsit neapărat. Apoi, când i-am povestit lui Vintilă Mihăilescu, mi-a răspuns direct: „păi gata, uite, titlul îl ai!”. Culmea a fost când am ales numele personajului principal şi am aflat absolut întâmplător că înseamnă „cal blând”, a venit ca o confirmare.

În 2016 a ieşit Lebăda cu două intrări a Norei Iuga, exact când îmi era mie refuzată cartea, şi m-am posomorât puţin, mi-am zis că nu e nimic de capul ei, nici măcar titlul. Dar am citit-o atunci aproape integral pe Nora Iuga, şi în Blogstory am găsit şi motto-ul pentru cartea mea!

Sincer, dacă stau să mă gândesc sau mă uit pe drafturi, nu mi-am imaginat niciodată un alt titlu.

Chiar după ce a ieşit cartea din tipar mi-a căzut în mână volumul Plato’s Animals: Gadflies, Horses, Swans, and Other Philosophical Beasts (Jeremy Bell şi Michael Naas, 2015) şi am avut un moment de anxietate că de fapt imaginaţia mea n-a fost decât influenţa subconştientă a lui Platon şi Socrate, dar m-am relaxat, oricum totul a fost deja spus…

Din câte știu, trăiești în afara României. De ce îți dorești o carieră literară aici? Sau e primul pas și apoi te gândești să publici în limba culturii în care trăiești?

De fapt am început să scriu cartea în engleză pentru că viaţa mea, cercetarea, totul legat de carte s-a întâmplat preponderent în engleză. Dar parcă îi lipsea ceva; suna precum majoritatea melodiilor în engleză cântate de vorbitori non-nativi: igienizat. Cum am schimbat în română, m-am simţit mult mai bine, mai stăpână pe mine. Abia atunci mi-am îngăduit să mă relaxez, să mă şi joc puţin. Deşi să rescriu cartea în română a însemnat să o iau pe „lungitură”, cred că rezultatul final a avut doar de câştigat din asta. Am deja aproape mai mulţi ani netrăiţi în Romania, şi frica mea cea mai mare la Un cal a fost că nu sun credibil în limba română. Mi-ar plăcea să fie tradusă cartea într-o limbă accesibilă oamenilor din viaţa mea care n-o vorbesc. Evident, la engleză munca e pe jumătate făcută. Om vedea.

Te simți împlinită după publicare, te relaxezi sau lucrezi la un nou proiect literar?

Consider cartea ca pe un copil, şi în sensul ăsta da, mă simt împlinită. Am făcut pentru ea tot ce am ştiut şi putut eu mai bine, dar din secunda în care mi-a trimis Eli coperta, a plecat în lume. N-am înţeles niciodată astfel lucrurile cu scrierile antropologice, acolo responsabilitatea e oarecum didactică, şi deci orice critică e personală. Aici e cu totul altceva. Pentru că e ca un copil, de laude mă bucur înzecit, căci îi doresc tot binele din lume, dar criticile le primesc detaşat, pentru că nu îmi sunt adresate mie. Şi aici îi dau dreptate lui Cătălin Pavel, cu diferenţa între persoană şi autor, pe care scriind antropologie n-am simţit-o deloc. Sau poate e pur şi simplu o chestie de vârstă şi nu mă mai iau aşa de în serios.

Cât despre următoarea carte, nici eu nu m-am dumerit încă despre ce e, dar scriu la ea. Merge mai greu decât prima, poate tocmai pentru că încă n-are titlu.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0

Ion Pleșa publică la Nemira

La începutul săptămânii am aflat că absolventul nostru, Ion Pleșa, urmează să publice un volum la Nemira, în colecția coordonată de Eli Bădică – și pe ea am cunoscut-o tot la primul atelier de scriere creativă pe care l-am organizat, în 2012. Am profitat de moment ca să îi punem lui Ion câteva întrebări.

Până puneți mâna pe carte, puteți citi în Revista de Povestiri o povestire scrisă de el.

Ion Plesa

Ce fel de literatură citești, care sunt idolii tăi literari?

Ca toată lumea de pe aici: proză scurtă și roman. Nu am idoli ci o listă lungă de scriitori pe care îi admir, nu pot să las pe nimeni deoparte: John Cheever, Karl Ove Knausgård, Richard Ford, Raymond Carver, Max Blecher, Simona Popescu, Alexandru Vona, Răzvan Petrescu, J.D. Salinger, Flannery O’Connor, Jeffrey Eugenides, Radu Niciporuc, Roberto Bolaño, Augustin Cupșa (cel din povestiri, n-am citit ultimul său roman), Murriel Spark, William Saroyan, Carson McCullers, Bogdan Alexandru Stănescu, Herman Melville, Franz Kafka, Marcel Proust, Lydia Davis, Karel Čapek, Elizabeth Strout, Olga Tokarczuk.

Care e povestea apariției volumului „Anotimpuri care nu se repetă” în noua colecție Nemira?

Prin aprilie 2017 am trimis editurii Nemira o poveste, după câteva luni mi s-a spus să trimit tot manuscrisul, în septembrie am primit vestea că analizele au ieșit ok („aviz pozitiv”). Asta pe scurt, cronologic, fără să amintesc de cele n mesaje (fără răspuns – scuze, a fost totuși o excepție…) trimise la alte edituri, și nici de lunile nesfârșite în care nu știam dacă pisica lui Schrödinger mai trăiește. Esențial este că, în timpul acesta, au fost câțiva oameni care au crezut constant în textele mele. Și n-am înnebunit, ca un coleric, de atâta așteptare.

L-am auzit, acum câteva săptămâni, pe unul din antrenorii noștri de la curs, vorbind la un post de radio, spunea că este un tip care a venit la 55 de ani la cursul de cw, și uite, după circa 6 ani debutează cu un volum de povestiri. Mi-a venit să râd, de ce frate, ce l-a apucat și pe domnul acesta? Poate că i-a sunat și lui un ceas interior, m-am gândit, ca o scuză. Apoi m-am oprit puțin siderat, stai că omul seamănă cu cineva cunoscut, prea cunoscut. Asta să fie trăsătura specifică care mă definește? Hei, dar textele spun altă poveste, o să vă convingeți în curând.

De ce acum, de ce acolo?

Acum a sosit anotimpul acestei cărți. Debutez la Nemira pentru că Eli Bădică, pentru că Ana Nicolau, pentru că a fost nevoie de apariția unei noi colecții de literatură română contemporană.

Coperta

Ce vom găsi în cartea ta? Fă-ne poftă să o citim!

În cartea mea veți găsi (pornind de la o postare a lui Florin Iaru) răspunsurile la cele trei întrebări esențiale: de unde venim, cine suntem, încotro ne îndreptăm? Koniec. Kaput. Fine. Asta îmi aduce aminte de formularea standard de la orice interviu de angajare: de ce te-am angaja, ce am avea de câștigat? Păi aveți întâmplări și personaje care se rostogolesc de-a lungul unor zeci de ani, există un erou care le pune în legătură și există motive care se repetă, în ciuda diferențelor de timp și de epocă. Cred că am găsit ceea ce le unește, likemotivul. O să găsiți explicația la pagina 317.

Cum a fost procesul editării cărții – ai lucrat cu editura pe text, ai avut mai multe versiuni?

Am avut nenumărate versiuni fără soț (423), dacă mă păsuia editura contopeam poveștile și scriam un roman, mai aveam nevoie numai de 2-3 ani. Acum, pentru volumul doi, o să trebuiască să rescriu unele anotimpuri.

Ei, treaba este că în decurs de zece luni manuscrisul a trecut prin mâinile a trei redactori, de la trei edituri diferite. Nu a fost ceva premeditat, așa a fost filmul. Fiecare a venit cu alte sugestii și observații, diferite de ale celorlați, datorită lor am rotunjit ce era spus prea repede, am îndreptat cuvintele care trimiteau în altă direcție, sau am pus un accent care a luminat altfel contextul. În tot acest proces am înțeles mai bine cartea ca un întreg, nu mai aveam doar un șir de texte puse la grămadă. Una peste alta – asta a contat -, primul redactor, slăvită să-i fie umbra și urma pașilor, după ce a citit manuscrisul mi-a scris: „Mi-a plăcut. Felicitări!”

Ai participat la câteva ateliere de scriere creativă. Până la urmă, cum rămâne, au ajutat la ceva?

Am participat la cursul ținut de Marius și Florin, și la întâlnirile de la CWS. Cursul nu ne-a făcut scriitori, în afară de cei favorizați de curba lui Gauss. Eu am intrat la ore ca un poet neîmplinit și am ieșit un cititor ceva mai atent, începând să am alergie la sosul de adjective și metafore. Ei, dacă ar fi avut și antrenorii noștri un material printat, cu teme pe care să le dezvolți în câteva semestre, dacă ar fi corectat în detaliu ciornele noastre, dacă ar fi trecut pe la fiecare în parte, ca la un curs de dezvoltare personală, să încerce să ne schimbe viața în 16 ședinte săptămânale, cu regresia temporală și celelalte trucuri, am fi putut toți deveni scriitori, certificați de o diplomă de absolvire. Or, unii dintre noi nu știam precis ce diferențiază – în ceea ce scriam – o povestire bună față de o bălmăjeală a vanității. Ca să sar la concluzii, eu cu asta am rămas: să apreciez meșteșugul, să identific aberațiile, să găsesc plăcerea de a reveni asupra textului, pentru a ajunge la o versiune din care să nu se mai poată mișca nici o virgulă. Lucrurile s-au lămurit mai bine după câteva sezoane de CWS.

Deviez puțin, am constatat (din diferite discuții) ca sunt scriitori oripilați de ideea că o persoană, venită dintr-un domeniu non-literar, ar putea învăța, doar după câteva săptămâni, să scrie ca un absolvent de litere, ce a dedicat zeci de ani acestei meserii. Li se pare o blasfemie și o păcăleală. Câți scriitori „veritabili” au ieșit după un astfel de curs? Lucrurile nu stau însă așa, nici Anca Vieru, nici Irina Georgescu, nici Tudor Ganea, nici Bogdan Răileanu – pentru a-i numi doar pe câțiva din cei ce au debutat deja în volum, nici cei ce vor veni în continuare, nu își vor înșela sau dezamăgi cititorii. Cursul a fost doar un început. Pur și simplu cineva (ghici, ghicitoare mea?) a deschis o ușă ce trebuia demult dată de perete.

Când și unde are loc lansarea, cine vorbește?

Lansarea este luni 23 aprilie, de ziua Cărții, la librăria Humanitas Cișmigiu, la ora 19. Vorbește Eli Bădică și cei trei autori: Cristina Andrei, Oleg Garaz și cel care vă scrie.

Ai emoții, lucrezi la discurs?

Am ajuns la pagina 23 a discursului. Am o caserolă de emoții cu termen de expirare nedefinit. Scriu fără întreruperi, în lift, în tramvai, sau seara, după ce desfac o mandarină.

Restul o să-l aflați dacă veniți la lansare.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0

Alexandra Medaru lansează „Demoni și demiurgi”

Am primit o veste bună!

Scriitoarea și criticul literar Alexandra Medaru, fostă absolventă a primei ediții a Atelierului SF&F organizat de Revista de Povestiri și de Bookblog, a lansat la Gaudeamus 2017 volumul liric „Demoni și demiurgi” la Editura EIKON în cadrul unui recital poetic care a avut loc pe 26 noiembrie, deschis de tânăra autoare cu trei poezii din volum, și anume: „Nu-mi lua cuvintele”, „Demoni și demiurgi” și „Dezbrăcați”, pe care le puteți viziona în această filmare.

alexandra_medaru

Volumul, născut în urma a ani de zile de muncă, este structurat în șase părți care urmăresc principalele puncte ale existenței umane: „Conversații cu diavolul”, „Creație”, „Viață”, „Dragoste”, „Moarte” și „Conversații cu Dumnezeu”. Opera este deschisă de prefața poetului, multipremiat, Ștefan Bolea, intitulată „Hades și Elysium”, care concluzionează asupra volumului următoarele: „În esență, volumul Demoni și demiurgi este o meditație asupra coincidenței dintre destrucție și creație sau o celebrare a daimonicului, în absența căruia specia umană ar fi numai o adunătură de lași”.

În revista culturală EgoPHobia nr. 52, scriitorul și criticul literar Oliviu Crâznic a realizat un studiu asupra volumului „Demoni și demiurgi”, afirmând:

„Din punct de vedere al teoriei literare, Demoni și demiurgi se încadrează, considerăm noi, în curentul expresionist – o reflexie poetică a picturilor lui E. Munch (Țipătul, Fecioara, Dragoste și durere), totodată continuare (târzie) a liricii filosofice a lui L. Blaga.

«Extaticul», «cosmicul» și «absolutul» („Sufletele vor dănțui sus/Printre stele ce luminează întunericul. Vom fi minuni mai minunate/ […] Vom fi note-n simfonii galactice/Și ne vom preschimba în pulbere eternă”), «originarul», «miturile» și «credințele străvechi» („Sărutările tale ard luna plină/ Rămase din timpuri străvechi/ Când discipolii mi se închinau/Cu sânge de prunci/(…)/Că într-o zi le voi da sărutul dulce al nemuririi/(…)/Rostite de cea căreia-i spuneau zeiță”), «patologicul» și  «morbidul» („Nu știau că într-o sinucidere/ Nu contează metoda,/Ci durerea”), «reacțiile omenești primare» („[…] sufletul […]/Să-l lași pe a alta să ți-l aline/Cu dezmierdări calde/Și atingeri vulgare/Ce îți fac atâta plăcere”), «sinteza» (a se vedea mai jos) ș.a.m.d – regăsim la Alexandra Medaru, transpuse în vers liber și cu patosul caracteristic curentului, majoritatea formelor de manifestare ale expresionismului, așa cum le-au identificat O.S. Crohmălniceanu, N. Balotă ș.a.”

De asemenea, „Așteptare”, una dintre poeziile din volum a constituit sursa de inspirație pentru unul dintre desenele pictoriței de origine română Oana Alexandra Albertsen, care a preluat versurile poemului pe blogul său.

albertsen

Volumul de debut al Alexandrei Medaru poate fi găsit spre cumpărare pe site-ul Editurii EIKON.

Detalii autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). A lucrat ca specialist de comunicare, în prezent fiind copywriter. S-a implicat, de asemenea, în activități de voluntariat la ONG-urile Wilderness Research and Conservation și Queero – Accept România. A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books). În 2016, Alexandra Medaru a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25). Câteva luni mai târziu, se lansează și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote). A participat ca invitată specială la lansările Editurii Crux Publishing din cadrul Târgului Internațional Gaudeamus 2016 unde a vorbit despre romanul „Aer și MSbP” de Răzvan T. Coloja, făcând o prezentare „exemplu-școală” (conform Oliviu Crâznic, scriitor, critic literar și consilier juridic) a volumului. La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de Oliviu Crâznic prezentarea publică FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR. În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (space frontier) în Cotidianul Național Puterea, iar în același an parte din articolele sale critice au fost preluate de Select News. De curând, conduce o nouă rubrică literară în revista culturală EgoPHobia, intitulată „Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra”. La Gaudeamus 2017 a lansat volumul liric „Demoni și demiurgi” (Editura EIKON). Blog personal: Taramuridenicaieri.ro.

0

Bogdan Răileanu debutează la Polirom

Bogdan Răileanu se pregătește să fie citit de voi. În foarte scurt timp, îi va apărea cartea de povestiri Tot spațiul dintre gândurile mele, pe care o veți pipăi întâi și-ntâi la Gaudeamus.

Pe Bogdan l-am cunoscut la lungul nostru atelier de scriere creativă, pe vremea aceea predat de Chivu și Iaru, iar de curând l-am revăzut la atelierul online cu Marin Mălaicu-Hondrari. În orice caz, am profitat de legătura asta să-i luăm un interviu.

bogdan_raileanu

Tot spațiul dintre gândurile mele apare în curând la editura Polirom. Bravo, domnule! De ce să citim noi cartea asta, cum ne va emoționa?

Citiți-o pentru că e ca un album muzical al unei formații vocal-instrumentale total necunoscute din Buftea care imită sound-uri celebre într-un stil original. Are 11 piese. Sunt și melodii de peste șase minute, dar și scurte unde nu se mai aude solo-ul de chitară. Vă va emoționa. Pe unii poate îi va enerva, dar și asta e o emoție, nu? Nu mă aștept ca lumea să fredoneze pe stradă refrenul din melodia Mâncare pentru lesbiene, spre exemplu, dar mă aștept ca în timpul lecturii Poezie pentru poeți peste 50 de ani cititorul să se oprească o secundă și să își imagineze cum ar fi să îi dea un pumn în burtă lui Mircea Cărtărescu, cum s-ar simți abdomenul ăsta poetic sub presiunea unui pumn? Exagerez, evident.

Cum ți-ai făcut curaj să trimiți manuscrisul la editură? Știu că aveai povestirile de ceva timp și amânai. 

Curajul mi l-am făcut cu fiecare povestire pe care am scris-o. Puțin câte puțin. Nu am amânat nimic, am așteptat să am o consistență și suficient de mult material care să poată alcătui volumul.

Tot spatiul dintre gandurile mele-EGO Proza

Cum ai dat o unitate volumului? Asta e o problemă uneori cu cărțile de povestiri.

Pentru mine nu a fost o problemă, pentru că am obsesiile și disperările mele. Am mai spus și pe Facebook, volumul reprezintă o sumedenie de lucruri care îmi populează timpul și care au început să capete forme, corpuri. Majoritatea nu reprezintă adevăratele mele gânduri, ci niște reflexii, niște reacții la ce e în jurul meu. Eu nu sunt nervos de obicei și nici nesuferit, dar persistența acestor teme în jurul meu: planeta care se destramă, ratarea, impostura mă fac să reacționez și să găsesc unghiuri pe care vreau să le expun. În definitiv sunt lucruri și teme care îmi ocupă timpul personal pe care aș vrea să îl trăiesc leneș, privind orizontul de pe o plajă călduță așteptând să se răcească vinul sau să oprească mașina cu bibani de mare în fața casei și să mă apuc de gătit. Deci, revenind, unitatea volumului stă în explorarea acestor lucruri și teme uneori enervante, așa că unitatea există.

Cât de creativ ți se pare scrisul literar față de cel publicitar? (cum cunoaștem și identitatea ta de copywriter)

Scrisul literar este al meu, așa cum e el, poate e neplăcut unora, dar e al meu și doar al meu, adică eu sunt el. În schimb scrisul publicitar nu îmi aparține. Am încercat atâția ani, dar mi-am dat seama până la urmă că nu aparține decât uitării subite. Prea rar reușește să treacă ceva memorabil dincolo de hățișul deciziilor, research-urilor și al clienților. Ce m-a învățat însă publicitatea a fost să nu mai pun atâta suflet pe ce iese din mine și să accept că poate fi îmbunătățit sau chiar tăiat, exclus până când rămâne doar esențialul.

Ți-au folosit la ceva cele două ateliere de scriere creativă la care ai participat la noi?

Sigur că da. Mi-a folosit planului pe care l-am avut. Eu m-am luptat cu timpul în perioada în care am pus cap la cap ideile în povestiri și aveam nevoie de deadline-uri, de priviri care să îmi ceară să scriu, pentru că doar așa puteam să duc temele la capăt. Revdepov merită standing ovations pentru ideea de a organiza atelierele astea. Și pentru faptul că s-a prins că sunt unii oameni undeva acolo în exteriorul literaturii care sunt prinși în propriile neputințe și frici și meandre ale concretului. Și pentru multe debuturi un mare merit îl are și acest atelier și Iaru și Chivu pentru nișa pe care au sesizat-o pe piața atelierelor de dezvoltare personală.

Spune-ne datele esențiale despre lansarea cărții: când, unde, cu cine.

Lansarea va avea loc pe data de 24 noiembrie 2017, începând cu ora 19:00 la Târgul de Carte Gaudeamus, Romexpo. Alături de mine vor fi cei doi scriitori alături de care am explorat mai ușor neclaritățile personale și am prins curaj: Florin Iaru și Marius Chivu.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
afis_noipovesti

Se lansează NOIpovesti.ro

Prima serie de absolvenți ai atelierului de literatură pentru copii coordonat de Adina Popescu are o veste mare: lansează un site de povești pentru copii – NOIpovesti.ro! Duminică, 19 noiembrie, de la 12:00, în mansarda librăriei Cărturești Verona.

afis_noipovesti

La eveniment va fi prezent grupul de autori, alături de Adina Popescu. Iată cum se poziționează ei:

„Sîntem un grup de autori interesați să scrie și să publice literatură pentru copii.  O literatură modernă, actuală, nonconformistă, în care să se regăsească copiii de astăzi, din România și cu care să se identifice (atît ei, cît și părinții lor). Nu scriem povești cuminți, „de adormit copii”, scriem povești „fără expresii frumoase” și fără diminutive, uneori incomode, dar care să ilustreze teme din societatea de acum. Unii dintre noi sînt părinți și scriu din nevoia de a le spune copiilor lor altfel de povești, alții scriu pur și simplu pentru ei înșiși, pentru a evada din viața banală a „oamenilor mari”.” (NOIpovesti.ro)

NOIpovești a pregătit pentru lansare un program de lectură și scriere creativă:

  1. Atelier de gătit… tocăniță de povești – autorii citesc câteva povești de pe site, copiii participă cu idei de continuare a acțiunii.
  2. Ce poți face cu două cuvinte?– atelier pentru copii, de scris și desenat povești, coordonat de Adina Popescu (scris) și Magdalena Voiculeț (desen).

Pe NOIpovesti.ro vor fi publicate mai ales povești pentru copii, dar și recenzii de cărți. În condițiile în care, în România, literatura pentru copii scrisă de autori români a ieșit dintr-o zonă „gri” și își reintră în drepturi, NOIpovești încurajează și se alătură acestui fenomen. Scopul site-ului este cel de a crea o comunitate de povestitori și cititori (mari și mici) interesați de literatura contemporană pentru copii.

Join join join!

0
Cezarina Anghilac

Cezarina Anghilac publică o carte de povestiri

Cezarina Anghilac, absolventa noastră, a publicat de curând cartea Cine doarme și visează, la editura Tritonic. O puteți comanda de pe site-ul editurii sau o găsiți în librării.

Cezarina Anghilac

Povestește-ne despre tine, să ne facem o idee!

Am copilărit la malul mării, în Mangalia, și am crescut cu o foame cumplită de orice altceva: munți, păduri, deșerturi, mari orașe ale lumii. Cu toate acestea, nu mi-am dorit niciodată să mă fac explorator, arheolog, călător în jurul lumii, ci să fiu scriitoare. Mi se părea mie că, născocind povești, poți ajunge oriunde vrei tu. Și cine vrei tu. Între timp, m-am convis că nu este chiar așa – scrisul pleacă din tine, cu voia ta, dar nu te lasă acolo, în adăpostul tău cald, ci te trage după el, te smulge din rutină, din tabieturi, din pedanterie și, de cele mai multe ori, te izbește de pământ așa de tare încât lași în urmă o groapă care-ți păstrează forma. Aproape ca în desenele animate, numai că groapa nu este deloc adâncă, nu vezi mașinile frânând brusc în fața ei și ocolind-o apoi în scrâșnet de roți și de dinți; este doar o groapă, integrată perfect în orice peisaj românesc.

Am studiat sociologia și antropologia în București, am lucrat o vreme în cercetare de piață și consultanță, iar de aproape trei ani am schimbat direcția profesională înspre IT. Când nu scriu, adică în cea mai mare parte a zilei, îmi împart timpul între serviciu, familie (incluzând aici și trei pisici năstrușnice de rasă comună) și Revista de suspans, pe care o am în grijă din ianuarie 2016. Printre picături, citesc, croșetez, mă întâlnesc cu prietenii și încerc să îmi dovedesc că pot ajunge unde vreau eu și fără ajutorul imaginației.

Din ce grupuri literare faci parte?

Clubul Scriitoarelor și Secția 14.

La Clubul scriitoarelor am ajuns acum trei ani, când Erika Ciuică a lansat o invitație-manifest pentru inființarea unei comunități dedicate femeilor care scriu literatură. Încă de la prima întâlnire a grupului (atunci aflat în plină formare) m-am regăsit în valorile pe care le promovează – prietenie, respect, loialitate – așa că am rămas, cunoscând astfel, și primind ca surori, niște scriitoare foarte, foarte bune, unele deja publicate (Ania Vilal, Ionela-Violeta Anciu, Julia Kalman, Monica Patriciu), altele cu un picior pe rampa de lansare.

Secția 14 a fost înființată de absolvenții primului Atelier de Scriere Creativă SF&Fantasy organizat de Rev de Pov și Bookblog și continuă și astăzi alături de absolvenții următoarelor două ediții, printre care mă număr și eu. Și aici am avut plăcerea să întâlnesc scriitori talentați, capabili să imagineze și să redea într-o manieră compleză universuri insolite. M-am bucurat când în toamnă doi dintre colegii mei, Mihai Alexandru Dincă și Emil Duhnea, au publicat primele volume și îi aștept cu nerăbdare și pe ceilalți să le calce pe urme.

Ce părere ai despre apartenența la un gen poate mai nișat – SF-ul – e mai ușor să îți găsești cititorii?

Nu știu cum este să publici literatură generalistă, ca să pot face o comparație. Totuși, referindu-mă strict la nișele literare, cred că provocarea, adevărata provocare, nu este doar să ajungi la cititorii de gen, ci să mergi mai departe, să depășești granițele nișei, să ajungi la publicul larg și să găsești în cadrul acestuia un grup de cititori pe care să-l convertești la nișa ta.

Cine doarme si viseaza - Cezarina Anghilac

Cum a fost drumul până la Cine doarme și visează? Ce ai mai scris, ce ai mai publicat înainte?

Am debutat la sfârșitul anului 2012 cu povestirea „Un pește pentru Spuf”, pe care o veți regăsi, într-o variantă revizuită, și în volumul „Cine doarme și visează”. Am continuat să public proză scurtă în Revista de suspans, Gazeta SF, Argos Magazine și Revista de cultură Familia. „Cine doarme și viseză” reunește cinci dintre aceste povestiri, pe cele mai bune, cărora li se adaugă un text inedit. Ideea acestui volum a venit pe neașteptate, toamna trecută, când Michael Haulică m-a întrebat dacă mă interesează să îmi adun povestirile într-o carte. La vremea aceea, planul meu pentru debutul în volum era un roman la care lucrez de ceva timp. Dar, cum una dintre lecțiile pe care le-am învățat la Atelierul de SF&F este să nu spun niciodată nu unei oportunități de a publica, am acceptat fără ezitări.

Cum e lumea din carte, care e povestea? (fără spoilere!)

Lumea volumului „Cine doarme și visează” este, de fapt, un mozaic format din șase micro-universuri, câte unul pentru fiecare text: o pădure din Franța medievală, un orășel medieval din timpul Inchiziției, o altă pădure, de astă dată închipuită de la cap la coadă, parcul Tineretului la început de primăvară, o Românie post-apocaliptică dominată de animale uriașe și Cișmigiul nostru drag, care ascunde o altă fațetă, cumplită. Ce au în comun toate aceste povestiri este latura întunecată a fantasticului, atmosfera de cele mai multe ori apăsătoare sau care degenerează rapid în sumbru și încercările nu tocmai plăcute prin care trec personajele. Ce le deosebește este tocmai faptul că fiecare dintre ele explorează, în proporții diferite, dimensiuni ale fantasticului, de la realismul magic până la horror, și ale umanului, precum: credința, dragostea de soră și cea de mamă, eșecul, supraviețuirea, speranța, moartea.

Cum ai ales editura?

Aș zice că ne-am ales reciproc. În ultimul an, editura Tritonic a fost foarte implicată în promovarea propriilor autori, participând la cele mai importante târguri de carte din țară, organizând diverse lansări și evenimente. În contextul în care majoritatea editurilor românești par a-și concentra campaniile de marketing doar pe câțiva scriitori, pe cei deja consacrați, „valul” Tritonic mi s-a părut a fi printre puținele care oferă expunerea necesară fiecărui autor, fie el debutant sau nu. Eram, deci, cu ochii pe el, sperând să termin manuscrisul romanului suficient de repede cât să-l pot prinde și eu. În aceeași perioadă, am primit, ca o confirmare a propriei decizii, propunerea lui Michael Haulică, de a publica un volum de povestiri la Tritonic.

Cum te simți acum, după publicare? Ce planuri literare ai?

Înainte să apară „Cine doarme și visează”, mă gândeam că lansarea volumului îmi va aduce o stare de liniște, de ușurătate, ca și cum aș fi lepădat din spinare o povară sâcâitoare, stare care îmi va permite să mă concentrez în totalitate pe următorul proiect literar – romanul „Cercul fiarei”, continuarea povestirii „Fiara”. Nu a fost deloc așa. Nu numai că nu am constatat o schimbare în starea mea de spirit (și nici nu am descoperit că pot levita sau că mă pot transforma în muscă la trei tumbe), dar mi-am dat seama că am o nouă responsabilitate, ca volumul meu să fie receptat de cât mai mulți cititori. Zic asta pentru că munca autorului nu se termină după ce manuscrisul a plecat spre tipografie, ci continuă mult timp după aceea, cu lansări, prezentări, lecturi publice, prezențe la diferite evenimente și mai ales, dar mai ales, prin apropierea de public, oricare ar fi acesta. Altfel, fără cititori, actul publicării s-ar goli de sens, iar autorul ar putea tot la fel de bine să se scuteaască de o muncă în plus, păstrându-și manuscrisul pentru sine și cei doi, trei prieteni care îl apreciază.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0