Blog

cub poezie

În căutarea cubului perfect – Mornin’ Poets 01

Text de Andrei Zbîrnea

Ce se întâmplă atunci când poezia iese în stradă și dă piept cu protestele, cu nedreptățile și, de ce nu, chiar cu informația vehiculată de Coaliția pentru Familie (CpF)? Ce se întâmplă atunci când ideea ta despre poezie este demontată și, dintr-o dată, vezi că există și poezie politică și poezie socială? Ce se întâmplă când citești Poeziile patriotice ale lui Andrei Bodiu (1995) și apoi ești pus în fața unui exercițiu de construire a unui cub? Cum te raportezi la acel cub sau cum justifici apetența pentru imperfecțiune, mai ales când îți dai seama că formula ta (poetică) nu e aceea a unui cub perfect. Cum recunoști că poemul tău se încheie în momentul X și nu va mai continua în intervalul T, până la atingerea punctului de echilibru Y? Și, mai ales, cum faci un cititor din Guatemala să fie atent și să fie interesat de poemul tău social, poem care vorbește despre protestele din țara ta, dar folosind o modalitate universală de transmitere a emoției și informației?

cub poezie

Cum știi când poemul tău a ajuns la forma perfectă, care e doar a ta, dar care poate fi înțeleasă și de cititori?

E greu să rezumi un atelier de poezie aflat în sezonul pilot, la doar câteva ore de la încheierea primului episod. Miruna Vlada a reușit să spargă gheața într-un mod ludic și antrenant la ediția 01 a Mornin’ Poets (16 septembrie 2018, Mansarda Lente). Întâlnirea dintre Miruna și mai mult de douăzeci de poeți și poete a fost un prilej excelent de a vedea foarte multe modalități de raportare la textul poetic. Și, de ce nu, de a demonta mitul conform căruia poeții nu se pot trezi dimineața. La fel ca în cazul show-ului de televiziune Myth Busters, difuzat multă vreme de Discovery Channel (și mai apoi de Science Channel), am reușit să fim pragmatici în a susține și dovedi point-ul. Desigur că trezitul dimineața poate coexista cu trezitul la amiază, dar asta e deja altă discuție.

Am aflat sau, mai bine zis, ne-am reconfirmat ideea că poezia se oprește acolo unde începe raționalizarea, dar și că cititorul de poezie trebuie tratat cu grijă și nu zdruncinat pe drumuri de țară. Ruperile de ritm vor fi dozate și plasate cu multă grijă și cu multă pricepere. Cum s-ar spune, nu poți să îi conduci pe cititorii tăi numai pe autostradă și numai la 250 km/h. De asemenea, nu putem avea un poem reușit fără un final care să te lase mască sau care să te facă să spui wow. Miruna Vlada ne-a prevenit și apropo de riscul ca un poem social-politic să devină un manifest sau un status de Facebook.

Ne-am aflat de asemenea și în căutarea centrului gravitațional al poemului, care de cele mai multe ori este invizibil, dar fără de care întreaga structură s-ar prăbuși. Exact ca în cazul cubului din mansarda nu foarte luminată. Poemul nu poate fi doar limbaj, cum nici cubul poetic nu poate fi doar o structură inginerească proiectată într-un soft precum AutoCAD.

Urmează episodul 02 cu sorindespoT, pe 30 septembrie, tot la Lente. Iar până atunci, vom publica poemele care au făcut-o pe Miruna să spună wow, stai pe frecvență.

0
raluca-nagy

Raluca Nagy lansează Un cal într-o mare de lebede

Pe Raluca Nagy o cunoaștem ca autor în Revista de Povestiri (citiți aici câteva povestiri) și cursant la distanță în formula Creative Writing Sundays. Iar de câteva luni, ne bucurăm să o cunoaștem prin cartea pe care a publicat-o la Nemira – Un cal într-o mare de lebede.

Povestește-ne cum a fost viața ta literară până la momentul publicării primei cărți :)

Viaţa mea literară n-a existat public până la cele două proze din 2016, una în volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Editura Trei) şi una în Iocan 2. Cea din Cipangu m-a ajutat direct să scriu Un cal, iar cu cea din Iocan, pe care o scrisesem de fapt pe la începutul anilor 2000, mi-am adus aminte de cum scriam „pe vremuri”. Pentru că viaţa mea literară privată există de când mă ştiu, şi altceva nu prea ştiu să fac în afară să scriu, cred că doar aşa pot să procesez lumea.

raluca-nagy

Care ai spune că e firul roșu al volumului? Invită-ne în atmosfera cărții, să prindem gustul!

Pentru mine firul roşu este fuga de acasă. Cred că oricine şi-a dorit să facă asta la un moment dat, chiar dacă nu neapărat până în Japonia, pentru a se (re)găsi pe sine. Personajul principal din carte e o tânără care, încearcând să înţeleagă lumea nouă din jurul ei, înţelege şi de ce-a „fugit” de-acasă.

Mi-am dorit foarte mult şi să fac o încercare mai amplă de popularizare a antropologiei (am mai făcut-o pe ici, pe colo, prin reviste culturale). Am vrut ca o parte din munca mea de antropolog să ajungă la un public mai larg, iar terenul de un an în Japonia a fost un pretext bun pentru că m-a ajutat şi să răspund mai pe îndelete la întrebarea care mi s-a tot pus în ultimii ani: „Şi, cum e Japonia?”.

Ce a ieşit e mai mult o struţo-cămilă decât un cal…

Cărui gen de cititori crezi că îi va plăcea cartea?

Mă mir şi mă bucur în fiecare zi de oamenii diferiţi şi felurile în care e citită cartea. Cineva spunea într-un comentariu la o recenzie că e cadoul perfect pentru oameni pasionaţi de Japonia. Mi-ar plăcea să cred că e interesantă şi pentru cineva care nu e; are şi ceva de bildungsroman, personajul principal e o fată de 24 de ani, şi poate un public mai tânăr se poate raporta mai uşor la poveste, la experienţe. Am avut un întreg proces de conştiinţă cu explicarea/traducerea unor cuvinte în japoneză sau engleză, care pentru tineri sunt banale; am ales să rog un cititor mai în vârstă să-mi semnaleze unde are nevoie de explicaţii suplimentare.

Dacă ne gândim la cititorul ideal pe care îl avem în minte când scriem o carte, deşi nu l-am avut, poate cel mai des m-am gândit la nepoţii mei; mi-ar plăcea să o citească într-o zi şi să nu li se pară desuetă…

Cum se face că ai publicat la Nemira, în noua lor colecție – n’autor? Cum a mers partea de redactare, ai lucrat cu cineva de acolo pe text?

Am scris cartea cam într-un an (2015) şi am început să o trimit pe la edituri, concursuri de debut, etc. Pe măsură ce am primit-o înapoi, am mai lucrat la ea. Începusem să cred că ori va rămâne în sertar, ori va trebui să o modific destul de dramatic ca să o publice alte edituri de la care primisem răspuns, ceea ce nu prea voiam să fac… În noiembrie 2017 mi-a scris Eli Bădică despre alegerea pentru colecţia n’autor. Îmi aduc aminte mailul ei, locul în care l-am citit, tot. Mi se pare extraordinar totul, şi mai ales că în iunie era deja de vânzare. Editarea şi redactarea au mers foarte bine, am făcut câteva modificări importante la sugestia lui Eli, total în beneficiul cărţii. Nu pot decât să mulţumesc, iar şi iar, echipei Nemira pentru încredere şi profesionalism.

un cal intr-o mare de lebede
Foto: Eli Bădică

De ce l-ai ales pe Vintilă Mihăilescu să prezinte cartea pe coperta 4?

Aşa cum spun şi la mulţumirile din carte, Vintilă Mihăilescu a fost cel care, atunci când i-am spus despre blocajul de a scrie academic despre Japonia, m-a încurajat să scriu cum pot, dar să scriu, obligatoriu. Mă consider foarte norocoasă că m-a acceptat la Masterul de antropologie de la SNSPA în 2001, eu venind cu un background destul de îndepărtat de această disciplină; mi-a schimbat complet viaţa. Mi-a fost apoi co-coordonator al tezei de doctorat şi a rămas un adevărat mentor, indiferent unde m-am fluturat prin lume. Când m-a întrebat Eli de coperta 4, mi-a luat fix o secundă să mă gândesc la dânsul.

Crezi că te-a ajutat formarea ta în științe sociale în vreun fel în scrierea volumului?

Cred că antropologia şi literatura au în comun observaţia şi apoi transpunerea a ceea ce observi, cât mai bine, în cuvinte. Antropologia m-a atras şi ajutat prin metoda pe care o propune. Îi sunt extrem de recunoscătoare acestei discipline pentru formarea mea, însă la scris am senzaţia că m-a încurcat: m-a încorsetat şi/sau alambicat inutil, lucruri de care încă mai lucrez să scap. Am ajuns la CWS tocmai pentru că de prea mulţi ani scriam antropologic. Am urmat cursul de la distanţă/virtual, format pentru care sunt recunoscătoare, altfel mi-ar fi fost imposibil, dar care a fost şi frustrant uneori; una peste alta, mi-a prins foarte bine, şi vă mulţumesc.

Cum ai ajuns la acest titlu simpatic și vizual – Un cal într-o mare de lebede?

Hmmm… sunt în impas aici. Dacă zic că aşa m-am simţit eu la Tokyo, se întăreşte credinţa cum că am scris o autoficţiune, şi nu cred că e cazul… Îmi aduc aminte de reacţia unor prieteni români de la Tokyo când le-am spus asta, au râs dar nu s-au regăsit neapărat. Apoi, când i-am povestit lui Vintilă Mihăilescu, mi-a răspuns direct: „păi gata, uite, titlul îl ai!”. Culmea a fost când am ales numele personajului principal şi am aflat absolut întâmplător că înseamnă „cal blând”, a venit ca o confirmare.

În 2016 a ieşit Lebăda cu două intrări a Norei Iuga, exact când îmi era mie refuzată cartea, şi m-am posomorât puţin, mi-am zis că nu e nimic de capul ei, nici măcar titlul. Dar am citit-o atunci aproape integral pe Nora Iuga, şi în Blogstory am găsit şi motto-ul pentru cartea mea!

Sincer, dacă stau să mă gândesc sau mă uit pe drafturi, nu mi-am imaginat niciodată un alt titlu.

Chiar după ce a ieşit cartea din tipar mi-a căzut în mână volumul Plato’s Animals: Gadflies, Horses, Swans, and Other Philosophical Beasts (Jeremy Bell şi Michael Naas, 2015) şi am avut un moment de anxietate că de fapt imaginaţia mea n-a fost decât influenţa subconştientă a lui Platon şi Socrate, dar m-am relaxat, oricum totul a fost deja spus…

Din câte știu, trăiești în afara României. De ce îți dorești o carieră literară aici? Sau e primul pas și apoi te gândești să publici în limba culturii în care trăiești?

De fapt am început să scriu cartea în engleză pentru că viaţa mea, cercetarea, totul legat de carte s-a întâmplat preponderent în engleză. Dar parcă îi lipsea ceva; suna precum majoritatea melodiilor în engleză cântate de vorbitori non-nativi: igienizat. Cum am schimbat în română, m-am simţit mult mai bine, mai stăpână pe mine. Abia atunci mi-am îngăduit să mă relaxez, să mă şi joc puţin. Deşi să rescriu cartea în română a însemnat să o iau pe „lungitură”, cred că rezultatul final a avut doar de câştigat din asta. Am deja aproape mai mulţi ani netrăiţi în Romania, şi frica mea cea mai mare la Un cal a fost că nu sun credibil în limba română. Mi-ar plăcea să fie tradusă cartea într-o limbă accesibilă oamenilor din viaţa mea care n-o vorbesc. Evident, la engleză munca e pe jumătate făcută. Om vedea.

Te simți împlinită după publicare, te relaxezi sau lucrezi la un nou proiect literar?

Consider cartea ca pe un copil, şi în sensul ăsta da, mă simt împlinită. Am făcut pentru ea tot ce am ştiut şi putut eu mai bine, dar din secunda în care mi-a trimis Eli coperta, a plecat în lume. N-am înţeles niciodată astfel lucrurile cu scrierile antropologice, acolo responsabilitatea e oarecum didactică, şi deci orice critică e personală. Aici e cu totul altceva. Pentru că e ca un copil, de laude mă bucur înzecit, căci îi doresc tot binele din lume, dar criticile le primesc detaşat, pentru că nu îmi sunt adresate mie. Şi aici îi dau dreptate lui Cătălin Pavel, cu diferenţa între persoană şi autor, pe care scriind antropologie n-am simţit-o deloc. Sau poate e pur şi simplu o chestie de vârstă şi nu mă mai iau aşa de în serios.

Cât despre următoarea carte, nici eu nu m-am dumerit încă despre ce e, dar scriu la ea. Merge mai greu decât prima, poate tocmai pentru că încă n-are titlu.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
Ion Plesa

Ion Pleșa publică la Nemira

La începutul săptămânii am aflat că absolventul nostru, Ion Pleșa, urmează să publice un volum la Nemira, în colecția coordonată de Eli Bădică – și pe ea am cunoscut-o tot la primul atelier de scriere creativă pe care l-am organizat, în 2012. Am profitat de moment ca să îi punem lui Ion câteva întrebări.

Până puneți mâna pe carte, puteți citi în Revista de Povestiri o povestire scrisă de el.

Ion Plesa

Ce fel de literatură citești, care sunt idolii tăi literari?

Ca toată lumea de pe aici: proză scurtă și roman. Nu am idoli ci o listă lungă de scriitori pe care îi admir, nu pot să las pe nimeni deoparte: John Cheever, Karl Ove Knausgård, Richard Ford, Raymond Carver, Max Blecher, Simona Popescu, Alexandru Vona, Răzvan Petrescu, J.D. Salinger, Flannery O’Connor, Jeffrey Eugenides, Radu Niciporuc, Roberto Bolaño, Augustin Cupșa (cel din povestiri, n-am citit ultimul său roman), Murriel Spark, William Saroyan, Carson McCullers, Bogdan Alexandru Stănescu, Herman Melville, Franz Kafka, Marcel Proust, Lydia Davis, Karel Čapek, Elizabeth Strout, Olga Tokarczuk.

Care e povestea apariției volumului „Anotimpuri care nu se repetă” în noua colecție Nemira?

Prin aprilie 2017 am trimis editurii Nemira o poveste, după câteva luni mi s-a spus să trimit tot manuscrisul, în septembrie am primit vestea că analizele au ieșit ok („aviz pozitiv”). Asta pe scurt, cronologic, fără să amintesc de cele n mesaje (fără răspuns – scuze, a fost totuși o excepție…) trimise la alte edituri, și nici de lunile nesfârșite în care nu știam dacă pisica lui Schrödinger mai trăiește. Esențial este că, în timpul acesta, au fost câțiva oameni care au crezut constant în textele mele. Și n-am înnebunit, ca un coleric, de atâta așteptare.

L-am auzit, acum câteva săptămâni, pe unul din antrenorii noștri de la curs, vorbind la un post de radio, spunea că este un tip care a venit la 55 de ani la cursul de cw, și uite, după circa 6 ani debutează cu un volum de povestiri. Mi-a venit să râd, de ce frate, ce l-a apucat și pe domnul acesta? Poate că i-a sunat și lui un ceas interior, m-am gândit, ca o scuză. Apoi m-am oprit puțin siderat, stai că omul seamănă cu cineva cunoscut, prea cunoscut. Asta să fie trăsătura specifică care mă definește? Hei, dar textele spun altă poveste, o să vă convingeți în curând.

De ce acum, de ce acolo?

Acum a sosit anotimpul acestei cărți. Debutez la Nemira pentru că Eli Bădică, pentru că Ana Nicolau, pentru că a fost nevoie de apariția unei noi colecții de literatură română contemporană.

Coperta

Ce vom găsi în cartea ta? Fă-ne poftă să o citim!

În cartea mea veți găsi (pornind de la o postare a lui Florin Iaru) răspunsurile la cele trei întrebări esențiale: de unde venim, cine suntem, încotro ne îndreptăm? Koniec. Kaput. Fine. Asta îmi aduce aminte de formularea standard de la orice interviu de angajare: de ce te-am angaja, ce am avea de câștigat? Păi aveți întâmplări și personaje care se rostogolesc de-a lungul unor zeci de ani, există un erou care le pune în legătură și există motive care se repetă, în ciuda diferențelor de timp și de epocă. Cred că am găsit ceea ce le unește, likemotivul. O să găsiți explicația la pagina 317.

Cum a fost procesul editării cărții – ai lucrat cu editura pe text, ai avut mai multe versiuni?

Am avut nenumărate versiuni fără soț (423), dacă mă păsuia editura contopeam poveștile și scriam un roman, mai aveam nevoie numai de 2-3 ani. Acum, pentru volumul doi, o să trebuiască să rescriu unele anotimpuri.

Ei, treaba este că în decurs de zece luni manuscrisul a trecut prin mâinile a trei redactori, de la trei edituri diferite. Nu a fost ceva premeditat, așa a fost filmul. Fiecare a venit cu alte sugestii și observații, diferite de ale celorlați, datorită lor am rotunjit ce era spus prea repede, am îndreptat cuvintele care trimiteau în altă direcție, sau am pus un accent care a luminat altfel contextul. În tot acest proces am înțeles mai bine cartea ca un întreg, nu mai aveam doar un șir de texte puse la grămadă. Una peste alta – asta a contat -, primul redactor, slăvită să-i fie umbra și urma pașilor, după ce a citit manuscrisul mi-a scris: „Mi-a plăcut. Felicitări!”

Ai participat la câteva ateliere de scriere creativă. Până la urmă, cum rămâne, au ajutat la ceva?

Am participat la cursul ținut de Marius și Florin, și la întâlnirile de la CWS. Cursul nu ne-a făcut scriitori, în afară de cei favorizați de curba lui Gauss. Eu am intrat la ore ca un poet neîmplinit și am ieșit un cititor ceva mai atent, începând să am alergie la sosul de adjective și metafore. Ei, dacă ar fi avut și antrenorii noștri un material printat, cu teme pe care să le dezvolți în câteva semestre, dacă ar fi corectat în detaliu ciornele noastre, dacă ar fi trecut pe la fiecare în parte, ca la un curs de dezvoltare personală, să încerce să ne schimbe viața în 16 ședinte săptămânale, cu regresia temporală și celelalte trucuri, am fi putut toți deveni scriitori, certificați de o diplomă de absolvire. Or, unii dintre noi nu știam precis ce diferențiază – în ceea ce scriam – o povestire bună față de o bălmăjeală a vanității. Ca să sar la concluzii, eu cu asta am rămas: să apreciez meșteșugul, să identific aberațiile, să găsesc plăcerea de a reveni asupra textului, pentru a ajunge la o versiune din care să nu se mai poată mișca nici o virgulă. Lucrurile s-au lămurit mai bine după câteva sezoane de CWS.

Deviez puțin, am constatat (din diferite discuții) ca sunt scriitori oripilați de ideea că o persoană, venită dintr-un domeniu non-literar, ar putea învăța, doar după câteva săptămâni, să scrie ca un absolvent de litere, ce a dedicat zeci de ani acestei meserii. Li se pare o blasfemie și o păcăleală. Câți scriitori „veritabili” au ieșit după un astfel de curs? Lucrurile nu stau însă așa, nici Anca Vieru, nici Irina Georgescu, nici Tudor Ganea, nici Bogdan Răileanu – pentru a-i numi doar pe câțiva din cei ce au debutat deja în volum, nici cei ce vor veni în continuare, nu își vor înșela sau dezamăgi cititorii. Cursul a fost doar un început. Pur și simplu cineva (ghici, ghicitoare mea?) a deschis o ușă ce trebuia demult dată de perete.

Când și unde are loc lansarea, cine vorbește?

Lansarea este luni 23 aprilie, de ziua Cărții, la librăria Humanitas Cișmigiu, la ora 19. Vorbește Eli Bădică și cei trei autori: Cristina Andrei, Oleg Garaz și cel care vă scrie.

Ai emoții, lucrezi la discurs?

Am ajuns la pagina 23 a discursului. Am o caserolă de emoții cu termen de expirare nedefinit. Scriu fără întreruperi, în lift, în tramvai, sau seara, după ce desfac o mandarină.

Restul o să-l aflați dacă veniți la lansare.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0

Atelier online de scriere 8

În scurt timp începem atelierul online de scriere creativă ținut de scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari, alături de autorii celor mai bune 9 texte primite la preselecție (textele au fost jurizate anonime de către antrenor). Mulțumim tuturor pentru interes, dacă n-ați intrat acum, vă așteptăm data viitoare cu un text mai bun!

Cei care se regăsesc pe lista de mai jos sunt rugați să ne confirme participarea până marți! (inclusiv)

Cezar Amariei Invers

Violeta Berea Funia

Maria Orban La dentist

Alina Ene Am facut dragoste

Manuela Klenke Sonorul dat pe mute

Madi Petrea Fricile

Teodora Popa Povestire

Cezara Popescu Tatuaj

Adrian Stoica Farmacista

0
alexandra_medaru

Alexandra Medaru lansează „Demoni și demiurgi”

Am primit o veste bună!

Scriitoarea și criticul literar Alexandra Medaru, fostă absolventă a primei ediții a Atelierului SF&F organizat de Revista de Povestiri și de Bookblog, a lansat la Gaudeamus 2017 volumul liric „Demoni și demiurgi” la Editura EIKON în cadrul unui recital poetic care a avut loc pe 26 noiembrie, deschis de tânăra autoare cu trei poezii din volum, și anume: „Nu-mi lua cuvintele”, „Demoni și demiurgi” și „Dezbrăcați”, pe care le puteți viziona în această filmare.

alexandra_medaru

Volumul, născut în urma a ani de zile de muncă, este structurat în șase părți care urmăresc principalele puncte ale existenței umane: „Conversații cu diavolul”, „Creație”, „Viață”, „Dragoste”, „Moarte” și „Conversații cu Dumnezeu”. Opera este deschisă de prefața poetului, multipremiat, Ștefan Bolea, intitulată „Hades și Elysium”, care concluzionează asupra volumului următoarele: „În esență, volumul Demoni și demiurgi este o meditație asupra coincidenței dintre destrucție și creație sau o celebrare a daimonicului, în absența căruia specia umană ar fi numai o adunătură de lași”.

În revista culturală EgoPHobia nr. 52, scriitorul și criticul literar Oliviu Crâznic a realizat un studiu asupra volumului „Demoni și demiurgi”, afirmând:

„Din punct de vedere al teoriei literare, Demoni și demiurgi se încadrează, considerăm noi, în curentul expresionist – o reflexie poetică a picturilor lui E. Munch (Țipătul, Fecioara, Dragoste și durere), totodată continuare (târzie) a liricii filosofice a lui L. Blaga.

«Extaticul», «cosmicul» și «absolutul» („Sufletele vor dănțui sus/Printre stele ce luminează întunericul. Vom fi minuni mai minunate/ […] Vom fi note-n simfonii galactice/Și ne vom preschimba în pulbere eternă”), «originarul», «miturile» și «credințele străvechi» („Sărutările tale ard luna plină/ Rămase din timpuri străvechi/ Când discipolii mi se închinau/Cu sânge de prunci/(…)/Că într-o zi le voi da sărutul dulce al nemuririi/(…)/Rostite de cea căreia-i spuneau zeiță”), «patologicul» și  «morbidul» („Nu știau că într-o sinucidere/ Nu contează metoda,/Ci durerea”), «reacțiile omenești primare» („[…] sufletul […]/Să-l lași pe a alta să ți-l aline/Cu dezmierdări calde/Și atingeri vulgare/Ce îți fac atâta plăcere”), «sinteza» (a se vedea mai jos) ș.a.m.d – regăsim la Alexandra Medaru, transpuse în vers liber și cu patosul caracteristic curentului, majoritatea formelor de manifestare ale expresionismului, așa cum le-au identificat O.S. Crohmălniceanu, N. Balotă ș.a.”

De asemenea, „Așteptare”, una dintre poeziile din volum a constituit sursa de inspirație pentru unul dintre desenele pictoriței de origine română Oana Alexandra Albertsen, care a preluat versurile poemului pe blogul său.

albertsen

Volumul de debut al Alexandrei Medaru poate fi găsit spre cumpărare pe site-ul Editurii EIKON.

Detalii autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). A lucrat ca specialist de comunicare, în prezent fiind copywriter. S-a implicat, de asemenea, în activități de voluntariat la ONG-urile Wilderness Research and Conservation și Queero – Accept România. A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books). În 2016, Alexandra Medaru a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25). Câteva luni mai târziu, se lansează și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote). A participat ca invitată specială la lansările Editurii Crux Publishing din cadrul Târgului Internațional Gaudeamus 2016 unde a vorbit despre romanul „Aer și MSbP” de Răzvan T. Coloja, făcând o prezentare „exemplu-școală” (conform Oliviu Crâznic, scriitor, critic literar și consilier juridic) a volumului. La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de Oliviu Crâznic prezentarea publică FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR. În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (space frontier) în Cotidianul Național Puterea, iar în același an parte din articolele sale critice au fost preluate de Select News. De curând, conduce o nouă rubrică literară în revista culturală EgoPHobia, intitulată „Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra”. La Gaudeamus 2017 a lansat volumul liric „Demoni și demiurgi” (Editura EIKON). Blog personal: Taramuridenicaieri.ro.

0
Bistro Matrioșka, parter

Bistro Matrioșka – interviu cu Tudor Dan

Bistro Matrioșka e frumosul loc din zona Romană din București (str Visarion 20), în care am ținut jumătate din atelierul de scriere creativă, mai precis jumătatea de luni, cu Bogdan-Alexandru Stănescu, dar și întregul atelier de literatură pentru copii, cu Adina Popescu.

Bistro Matrioșka, parter
Bistro Matrioșka, parter

Bistroul s-a potrivit și pentru că e central și frumos amenajat, dar și pentru că are în spate o poveste. Ne-o spune Tudor Dan, maestrul păpușar.

Tudor, cine ești tu?

Sunt un inginer cu tendințe obsesiv-compulsive, un scriitor de texte siropoase și un om foarte norocos. Aș putea să detaliez mai mult, dar nu îmi place în mod deosebit să vorbesc despre mine, prefer să las pe alții să mă evalueze. Sunt un călător în trenul ăsta la care nu poți lua decât bilete „dus”.

Ce te-a inspirat să deschizi un bistro? De ce se numește Matrioșka?

Bistroul este parte a unui plan mai larg pe care l-am creionat inițial în mintea mea și care se bazează pe conceptul păpușilor rusești. Bistroul își are originile în cartea omonimă, Matrioșka, pe care am publicat-o în 2013 și care de altfel se găsește în biblioteca din local (gratuit). Cartea, la rândul ei, se bazează pe o poveste de dragoste ca în povești și pe femeia care a devenit și personajul principal al cărții, Maria. Planul meu nu este încă finalizat și doresc să mai creez încă o Matrioșkă, despre care încă nu pot să îți dezvălui nimic. Dacă vrei să afli mai multe despre planul meu, îți recomand cartea, care are un timp de citire de aproximativ 3-4 ore și care cu siguranță va răspunde multor întrebări.

Bistro Matrioșka, etaj, camera mare
Bistro Matrioșka, etaj, camera mare

Care sunt punctele tari ale locului?

Cred că principalele puncte tari ale Bistro Matrioșka sunt povestea pe care se bazează, atmosfera caldă și relaxată și meniul prietenos făcut de bucătarul-șef Andrei Niculae. Avem o bibliotecă bogată și un pian care are la rândul său o poveste interesantă. Suntem ca o familie care își primește oaspeții acasă, și asta cred că se reflectă în evaluările și recenziile pe care le primim.

Ce fel de oameni vin pe la voi și ce evenimente găzduiți?

În general, clienții Matrioșka sunt oameni care doresc să iasă un pic din agitația Bucureștiului, care vor să mănânce, să lucreze sau să poarte discuții într-un mediu care nu îi agresează auditiv sau vizual. De la întâlniri de afaceri la cine romantice, de la prânzuri rapide (avem meniul zilei în timpul săptămânii) la mese aniversare, orice grupă de vârstă își poate găsi colțul preferat și perioada din zi potrivită. Organizăm evenimente foarte variate, de la târguri, workshopuri pe diverse teme până la concerte de pian sau numere de stand-up. În plus, datorită configurației locului (parter plus etaj deschis), avem câteva asociații și ONG-uri care își organizează întâlnirile și cursurile la noi.

Bistro Matrioșka, etaj, camera separată
Bistro Matrioșka, etaj, camera separată

Rezoluții pentru 2018?

Dacă 2017 a fost un an al începuturilor, 2018 îmi doresc să fie un an al consolidării imaginii Matrioșka și un an în care ne extindem gama de servicii și de evenimente. În mod particular, în 2018 plănuiesc să fac din Bistro Matrioșka un punct de întâlnire pentru persoanele cu o latură creativă și un restaurant cu o personalitate distinctă care să rămână în sufletele a cât mai mulți oameni.

PS Simina: Matrioșka organizează petrecere de revelion!

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
bogdan_raileanu

Bogdan Răileanu debutează la Polirom

Bogdan Răileanu se pregătește să fie citit de voi. În foarte scurt timp, îi va apărea cartea de povestiri Tot spațiul dintre gândurile mele, pe care o veți pipăi întâi și-ntâi la Gaudeamus.

Pe Bogdan l-am cunoscut la lungul nostru atelier de scriere creativă, pe vremea aceea predat de Chivu și Iaru, iar de curând l-am revăzut la atelierul online cu Marin Mălaicu-Hondrari. În orice caz, am profitat de legătura asta să-i luăm un interviu.

bogdan_raileanu

Tot spațiul dintre gândurile mele apare în curând la editura Polirom. Bravo, domnule! De ce să citim noi cartea asta, cum ne va emoționa?

Citiți-o pentru că e ca un album muzical al unei formații vocal-instrumentale total necunoscute din Buftea care imită sound-uri celebre într-un stil original. Are 11 piese. Sunt și melodii de peste șase minute, dar și scurte unde nu se mai aude solo-ul de chitară. Vă va emoționa. Pe unii poate îi va enerva, dar și asta e o emoție, nu? Nu mă aștept ca lumea să fredoneze pe stradă refrenul din melodia Mâncare pentru lesbiene, spre exemplu, dar mă aștept ca în timpul lecturii Poezie pentru poeți peste 50 de ani cititorul să se oprească o secundă și să își imagineze cum ar fi să îi dea un pumn în burtă lui Mircea Cărtărescu, cum s-ar simți abdomenul ăsta poetic sub presiunea unui pumn? Exagerez, evident.

Cum ți-ai făcut curaj să trimiți manuscrisul la editură? Știu că aveai povestirile de ceva timp și amânai. 

Curajul mi l-am făcut cu fiecare povestire pe care am scris-o. Puțin câte puțin. Nu am amânat nimic, am așteptat să am o consistență și suficient de mult material care să poată alcătui volumul.

Tot spatiul dintre gandurile mele-EGO Proza

Cum ai dat o unitate volumului? Asta e o problemă uneori cu cărțile de povestiri.

Pentru mine nu a fost o problemă, pentru că am obsesiile și disperările mele. Am mai spus și pe Facebook, volumul reprezintă o sumedenie de lucruri care îmi populează timpul și care au început să capete forme, corpuri. Majoritatea nu reprezintă adevăratele mele gânduri, ci niște reflexii, niște reacții la ce e în jurul meu. Eu nu sunt nervos de obicei și nici nesuferit, dar persistența acestor teme în jurul meu: planeta care se destramă, ratarea, impostura mă fac să reacționez și să găsesc unghiuri pe care vreau să le expun. În definitiv sunt lucruri și teme care îmi ocupă timpul personal pe care aș vrea să îl trăiesc leneș, privind orizontul de pe o plajă călduță așteptând să se răcească vinul sau să oprească mașina cu bibani de mare în fața casei și să mă apuc de gătit. Deci, revenind, unitatea volumului stă în explorarea acestor lucruri și teme uneori enervante, așa că unitatea există.

Cât de creativ ți se pare scrisul literar față de cel publicitar? (cum cunoaștem și identitatea ta de copywriter)

Scrisul literar este al meu, așa cum e el, poate e neplăcut unora, dar e al meu și doar al meu, adică eu sunt el. În schimb scrisul publicitar nu îmi aparține. Am încercat atâția ani, dar mi-am dat seama până la urmă că nu aparține decât uitării subite. Prea rar reușește să treacă ceva memorabil dincolo de hățișul deciziilor, research-urilor și al clienților. Ce m-a învățat însă publicitatea a fost să nu mai pun atâta suflet pe ce iese din mine și să accept că poate fi îmbunătățit sau chiar tăiat, exclus până când rămâne doar esențialul.

Ți-au folosit la ceva cele două ateliere de scriere creativă la care ai participat la noi?

Sigur că da. Mi-a folosit planului pe care l-am avut. Eu m-am luptat cu timpul în perioada în care am pus cap la cap ideile în povestiri și aveam nevoie de deadline-uri, de priviri care să îmi ceară să scriu, pentru că doar așa puteam să duc temele la capăt. Revdepov merită standing ovations pentru ideea de a organiza atelierele astea. Și pentru faptul că s-a prins că sunt unii oameni undeva acolo în exteriorul literaturii care sunt prinși în propriile neputințe și frici și meandre ale concretului. Și pentru multe debuturi un mare merit îl are și acest atelier și Iaru și Chivu pentru nișa pe care au sesizat-o pe piața atelierelor de dezvoltare personală.

Spune-ne datele esențiale despre lansarea cărții: când, unde, cu cine.

Lansarea va avea loc pe data de 24 noiembrie 2017, începând cu ora 19:00 la Târgul de Carte Gaudeamus, Romexpo. Alături de mine vor fi cei doi scriitori alături de care am explorat mai ușor neclaritățile personale și am prins curaj: Florin Iaru și Marius Chivu.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
afis_noipovesti

Se lansează NOIpovesti.ro

Prima serie de absolvenți ai atelierului de literatură pentru copii coordonat de Adina Popescu are o veste mare: lansează un site de povești pentru copii – NOIpovesti.ro! Duminică, 19 noiembrie, de la 12:00, în mansarda librăriei Cărturești Verona.

afis_noipovesti

La eveniment va fi prezent grupul de autori, alături de Adina Popescu. Iată cum se poziționează ei:

„Sîntem un grup de autori interesați să scrie și să publice literatură pentru copii.  O literatură modernă, actuală, nonconformistă, în care să se regăsească copiii de astăzi, din România și cu care să se identifice (atît ei, cît și părinții lor). Nu scriem povești cuminți, „de adormit copii”, scriem povești „fără expresii frumoase” și fără diminutive, uneori incomode, dar care să ilustreze teme din societatea de acum. Unii dintre noi sînt părinți și scriu din nevoia de a le spune copiilor lor altfel de povești, alții scriu pur și simplu pentru ei înșiși, pentru a evada din viața banală a „oamenilor mari”.” (NOIpovesti.ro)

NOIpovești a pregătit pentru lansare un program de lectură și scriere creativă:

  1. Atelier de gătit… tocăniță de povești – autorii citesc câteva povești de pe site, copiii participă cu idei de continuare a acțiunii.
  2. Ce poți face cu două cuvinte?– atelier pentru copii, de scris și desenat povești, coordonat de Adina Popescu (scris) și Magdalena Voiculeț (desen).

Pe NOIpovesti.ro vor fi publicate mai ales povești pentru copii, dar și recenzii de cărți. În condițiile în care, în România, literatura pentru copii scrisă de autori români a ieșit dintr-o zonă „gri” și își reintră în drepturi, NOIpovești încurajează și se alătură acestui fenomen. Scopul site-ului este cel de a crea o comunitate de povestitori și cititori (mari și mici) interesați de literatura contemporană pentru copii.

Join join join!

0

Atelier online de scriere 7

În scurt timp începem atelierul online de scriere creativă ținut de scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari, alături de autorii celor mai bune 9 texte primite la preselecție (textele au fost jurizate anonime de către antrenor). Mulțumim tuturor pentru interes, dacă n-ați intrat acum, vă așteptăm data viitoare cu un text mai bun!

Cei care se regăsesc pe lista de mai jos sunt rugați să ne confirme participarea până marți! (inclusiv)

Julia Both – Ploaia

Alexandra Clonțea – Fluor

Șerban Danciu – Clanța ușii mele

Cristina Dobrota – Perspectivă inversă

Cristian Dragomir – Aventuriera din pădure

Alina Godra – AH9N7

Manuela Klenke – Amintiri din străinătate

Andra Matis – Cadavrul din sufragerie

Mircea Tomescu – Matrimoniale

0
Cezarina Anghilac

Cezarina Anghilac publică o carte de povestiri

Cezarina Anghilac, absolventa noastră, a publicat de curând cartea Cine doarme și visează, la editura Tritonic. O puteți comanda de pe site-ul editurii sau o găsiți în librării.

Cezarina Anghilac

Povestește-ne despre tine, să ne facem o idee!

Am copilărit la malul mării, în Mangalia, și am crescut cu o foame cumplită de orice altceva: munți, păduri, deșerturi, mari orașe ale lumii. Cu toate acestea, nu mi-am dorit niciodată să mă fac explorator, arheolog, călător în jurul lumii, ci să fiu scriitoare. Mi se părea mie că, născocind povești, poți ajunge oriunde vrei tu. Și cine vrei tu. Între timp, m-am convis că nu este chiar așa – scrisul pleacă din tine, cu voia ta, dar nu te lasă acolo, în adăpostul tău cald, ci te trage după el, te smulge din rutină, din tabieturi, din pedanterie și, de cele mai multe ori, te izbește de pământ așa de tare încât lași în urmă o groapă care-ți păstrează forma. Aproape ca în desenele animate, numai că groapa nu este deloc adâncă, nu vezi mașinile frânând brusc în fața ei și ocolind-o apoi în scrâșnet de roți și de dinți; este doar o groapă, integrată perfect în orice peisaj românesc.

Am studiat sociologia și antropologia în București, am lucrat o vreme în cercetare de piață și consultanță, iar de aproape trei ani am schimbat direcția profesională înspre IT. Când nu scriu, adică în cea mai mare parte a zilei, îmi împart timpul între serviciu, familie (incluzând aici și trei pisici năstrușnice de rasă comună) și Revista de suspans, pe care o am în grijă din ianuarie 2016. Printre picături, citesc, croșetez, mă întâlnesc cu prietenii și încerc să îmi dovedesc că pot ajunge unde vreau eu și fără ajutorul imaginației.

Din ce grupuri literare faci parte?

Clubul Scriitoarelor și Secția 14.

La Clubul scriitoarelor am ajuns acum trei ani, când Erika Ciuică a lansat o invitație-manifest pentru inființarea unei comunități dedicate femeilor care scriu literatură. Încă de la prima întâlnire a grupului (atunci aflat în plină formare) m-am regăsit în valorile pe care le promovează – prietenie, respect, loialitate – așa că am rămas, cunoscând astfel, și primind ca surori, niște scriitoare foarte, foarte bune, unele deja publicate (Ania Vilal, Ionela-Violeta Anciu, Julia Kalman, Monica Patriciu), altele cu un picior pe rampa de lansare.

Secția 14 a fost înființată de absolvenții primului Atelier de Scriere Creativă SF&Fantasy organizat de Rev de Pov și Bookblog și continuă și astăzi alături de absolvenții următoarelor două ediții, printre care mă număr și eu. Și aici am avut plăcerea să întâlnesc scriitori talentați, capabili să imagineze și să redea într-o manieră compleză universuri insolite. M-am bucurat când în toamnă doi dintre colegii mei, Mihai Alexandru Dincă și Emil Duhnea, au publicat primele volume și îi aștept cu nerăbdare și pe ceilalți să le calce pe urme.

Ce părere ai despre apartenența la un gen poate mai nișat – SF-ul – e mai ușor să îți găsești cititorii?

Nu știu cum este să publici literatură generalistă, ca să pot face o comparație. Totuși, referindu-mă strict la nișele literare, cred că provocarea, adevărata provocare, nu este doar să ajungi la cititorii de gen, ci să mergi mai departe, să depășești granițele nișei, să ajungi la publicul larg și să găsești în cadrul acestuia un grup de cititori pe care să-l convertești la nișa ta.

Cine doarme si viseaza - Cezarina Anghilac

Cum a fost drumul până la Cine doarme și visează? Ce ai mai scris, ce ai mai publicat înainte?

Am debutat la sfârșitul anului 2012 cu povestirea „Un pește pentru Spuf”, pe care o veți regăsi, într-o variantă revizuită, și în volumul „Cine doarme și visează”. Am continuat să public proză scurtă în Revista de suspans, Gazeta SF, Argos Magazine și Revista de cultură Familia. „Cine doarme și viseză” reunește cinci dintre aceste povestiri, pe cele mai bune, cărora li se adaugă un text inedit. Ideea acestui volum a venit pe neașteptate, toamna trecută, când Michael Haulică m-a întrebat dacă mă interesează să îmi adun povestirile într-o carte. La vremea aceea, planul meu pentru debutul în volum era un roman la care lucrez de ceva timp. Dar, cum una dintre lecțiile pe care le-am învățat la Atelierul de SF&F este să nu spun niciodată nu unei oportunități de a publica, am acceptat fără ezitări.

Cum e lumea din carte, care e povestea? (fără spoilere!)

Lumea volumului „Cine doarme și visează” este, de fapt, un mozaic format din șase micro-universuri, câte unul pentru fiecare text: o pădure din Franța medievală, un orășel medieval din timpul Inchiziției, o altă pădure, de astă dată închipuită de la cap la coadă, parcul Tineretului la început de primăvară, o Românie post-apocaliptică dominată de animale uriașe și Cișmigiul nostru drag, care ascunde o altă fațetă, cumplită. Ce au în comun toate aceste povestiri este latura întunecată a fantasticului, atmosfera de cele mai multe ori apăsătoare sau care degenerează rapid în sumbru și încercările nu tocmai plăcute prin care trec personajele. Ce le deosebește este tocmai faptul că fiecare dintre ele explorează, în proporții diferite, dimensiuni ale fantasticului, de la realismul magic până la horror, și ale umanului, precum: credința, dragostea de soră și cea de mamă, eșecul, supraviețuirea, speranța, moartea.

Cum ai ales editura?

Aș zice că ne-am ales reciproc. În ultimul an, editura Tritonic a fost foarte implicată în promovarea propriilor autori, participând la cele mai importante târguri de carte din țară, organizând diverse lansări și evenimente. În contextul în care majoritatea editurilor românești par a-și concentra campaniile de marketing doar pe câțiva scriitori, pe cei deja consacrați, „valul” Tritonic mi s-a părut a fi printre puținele care oferă expunerea necesară fiecărui autor, fie el debutant sau nu. Eram, deci, cu ochii pe el, sperând să termin manuscrisul romanului suficient de repede cât să-l pot prinde și eu. În aceeași perioadă, am primit, ca o confirmare a propriei decizii, propunerea lui Michael Haulică, de a publica un volum de povestiri la Tritonic.

Cum te simți acum, după publicare? Ce planuri literare ai?

Înainte să apară „Cine doarme și visează”, mă gândeam că lansarea volumului îmi va aduce o stare de liniște, de ușurătate, ca și cum aș fi lepădat din spinare o povară sâcâitoare, stare care îmi va permite să mă concentrez în totalitate pe următorul proiect literar – romanul „Cercul fiarei”, continuarea povestirii „Fiara”. Nu a fost deloc așa. Nu numai că nu am constatat o schimbare în starea mea de spirit (și nici nu am descoperit că pot levita sau că mă pot transforma în muscă la trei tumbe), dar mi-am dat seama că am o nouă responsabilitate, ca volumul meu să fie receptat de cât mai mulți cititori. Zic asta pentru că munca autorului nu se termină după ce manuscrisul a plecat spre tipografie, ci continuă mult timp după aceea, cu lansări, prezentări, lecturi publice, prezențe la diferite evenimente și mai ales, dar mai ales, prin apropierea de public, oricare ar fi acesta. Altfel, fără cititori, actul publicării s-ar goli de sens, iar autorul ar putea tot la fel de bine să se scuteaască de o muncă în plus, păstrându-și manuscrisul pentru sine și cei doi, trei prieteni care îl apreciază.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0

Scriere creativă 10 – rezultate preselecție

În scurt timp începem atelierul de scriere creativă ținut de scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Cezar Paul-Bădescu, alături de cei care au avut la preselecție media peste 6.5 (textele au fost jurizate anonime). Mulțumim tuturor pentru interes, dacă n-ați intrat acum, vă așteptăm data viitoare cu un text mai bun!

Cei care se regăsesc pe lista de mai jos sunt rugați să ne confirme participarea până luni! (inclusiv)

Iulia Antal – Pizza Hut Delivery

Laurențiu Balintescu – Scrum

Cătălina Cosmescu-Bibire – O altă viață a lui Pi

Andrada Clonțea – Visul Zamirei

Mihail Dincă – Prefăcutele fețe ale nopții

Ioana Dobrinescu – Mireasa furată de la locul de muncă

Mihaela Farca – Gaura

Laura Huzum – Trosnet

Lavinica Mitu – Despre păsări

Mihăiță Niță – Toamna patriarhului de la metrou

Muler Onofrei – Străin

Gabriela Secoșan – Îmi veneau bine pantalonii

Livia Stoica – Salut

Simona Vlad – Neutru

 

0
Cristian Ghica

Cristian Ghica publică un volum de poezie

La începutul anului, Cristian Ghica, absolventul nostru, a publicat nezeu trăiește la bloc, la editura Junimea, pretext bun să îi punem câteva întrebări.

Povestește-ne despre faptele tale de vitejie creativă de până acum.

Nu știu dacă am ajuns la vitejie, încă mă îndrept spre locul unde se dă bătălia și simt că mai am de alergat. Pe măsură ce înaintez, descopăr și drumul și armele. Nu este de ajuns numai să scrii, ci să te împrietenești cu cuvintele, să stai cu ele la șuete. Eu asta fac tot timpul. Apoi le așez pe foaie și construiesc. Chiar dacă am scris niște cărți, nu sunt scriitor, mă consider aspirant, deocamdată bat la ușa literaturii și aștept să mi se răspundă. Mai am de lucru și tocmai asta îmi place, că în domeniul scrisului ai mereu ce face, doar trebuie să înveți cum. Mai este întrebarea de ce?, la care nu am un răspuns clar. De aceea caut mereu răspunsuri, în cursuri de scriere creativă, în cenacluri, în întâlniri cu scriitori, în cărți, chiar și în scris.

Cristian Ghica

Ce îți aduce scrisul?

Când scriu mă consum, dar în același timp mă și încarc. Scrisul este o fericire experimentală, de laborator interior, care funcționează sau nu. Ai ingredientele, dar nu știi formula și încerci. Starea pe care mi-o dau cuvintele când se așază într-o formulă este ceva personal, care nu are termen de comparație, pentru că nu se aseamănă cu nimic din ceea ce cunosc. Simt că asta trebuie să fac. Am zis că este o fericire experimentală, dar nici nu știu dacă este fericire, împlinire sau starea mea de a fi, ori, poate, toate la un loc. Ce știu este că scrisul îmi aduce liniște.

Pentru cine ai scris ROCKescu?

La început, pentru mine și gașca mea de rockeri. Ca să mă justic, oarecum. Când am plecat de acasă la un concert rock, o vecină nu a vrut să urce cu mine în lift. Era vară, aveam bocanci până la genunchi, tricou cu Rammstein și geacă neagră de piele. Vecina s-a speriat. Eu am râs. Îmi dorisem toată viața să mă îmbrac așa, iar acum, când eram extaziat de hainele mele, eram judecat tocmai după aspect. Am cosiderat că lumea trebuie să știe cum sunt rockerii, ce gândesc și de ce se îmbracă așa. Pe măsură ce scriam la carte, am gândit că este o justificare pentru toți rockerii, ca reparație a unei nedreptăți, pornită din anii comunismului. Când am terminat de scris ROCKescu, am gândit că este o carte pentru adolescenți, pentru iubitorii de muzică, dar și despre maturizare.

rockescu - cristian ghica

Ai citit alte cărți despre maturizarea în perioada comunistă? Ți-au plăcut?

Sincer, nu prea am citit. Băiuțeii, de Filip și Matei Florian, aș putea să zic, și mai este Tinerețile lui Daniel Abagiu, de Cezar Paul-Bădescu. Aș vrea să mai citesc. Ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care am scris ROCKescu, nu am citit cărți care să acopere perioada din carte. Un alt motiv este că nu a mai scris nimeni din perspectiva unui rocker. Există Muzici și faze, de Ovidiu Verdeș, dar este din perioada anilor `60-`70. Îmi plac scriitorii români, au o sinceritate bogată, mă bucur când descopăr un autor care îmi place.

Ce cititori au textele tale înainte să ajungă la o editură?

Am aflat că cel mai bun cititor este chiar scriitorul care scrie cartea. Încerc să mă formez și eu în acest sens. De exemplu, ROCKescu a fost citită de un medic, de un regizor, de un corporatist, de un creativ din publicitate. Voiam să aflu părerile prietenilor care nu aveau legătură cu subiectul. Fiecare mi-a dat un sfat, pe care l-am urmat. Ideal este să ajung să îmi dau singur sfaturi în privința a ceea ce scriu, dar asta înseamnă detașare, îndepărtarea de personaje, pentru a reciti critic. Ori asta cere timp. Și experiență.

Cristian-Ghica-nezeu-traieste-la-bloc

La începutul anului ai publicat o carte de poezie – nezeu trăiește la bloc. Care e tema cărții, starea, muza?

Cred că tema este înstrăinarea de uman. Viața la bloc, tehnologia ne îndepărtează unii de alții și nu mai știm să comunicăm. Sentimentele ni se redefinesc, trăirile la fel. Nu zic că este ceva rău, nu pun etichete, spun doar ce se întâmplă. Poezia este în sine o stare, la care participi cu totul sau deloc. Se scrie foarte multă poezie. Am vrut să fac altceva cu această carte și sunt mulțumit de cum este scrisă. Dar, ca întotdeauna, părerea oamenilor contează. Aștept să văd cum va fi văzută de alții. Muza? A stat cu mine pe scară, la etajul șapte și-un pic, dar s-a mutat de curând. Stătea cu chirie. A zis că mai trece în vizită, dar nu am crezut-o, nu prea se ținea de cuvânt.

Ce scrii în perioada asta?

Am scris un roman, refuzat de două edituri, dar mai aștept răspuns de la altele, care poate acceptă scriitori cu muze neserioase. Am învățat că orice refuz se poate transforma într-un pas înainte. Scriu poezii, mai am puțin și termin volumul. Dar, mai ales, scriu proză scurtă. Mă antrenez, înainte de campionatele de vară, când premiul va fi o antologie de proză scurtă. Sper să mă calific. Ca să-ți răspund concret, în perioada asta scriu cuvinte și stau cu ele la șuete.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
emil duhnea

Emil Duhnea debutează cu nuvela „Fără zei, fără stăpâni”

Nuvela Fără zei, fără stăpâni, Millenium Press, s-a lansat la târgul de carte Gaudeamus. (Comandă pe site-ul editurii sau pe site-ul Manga Shop.) Autorul, Emil Duhnea, absolvent al atelierului de SF&F, nu putea să scape neinterogat!

emil duhnea

Povestește-ne despre tine, să te vedem mai bine.

Mă consider extraordinar de norocos fiindcă am crescut cu un nivel de bunăstare şi cu un acces la cultură cum numai capitalismul poate aduce. Deşi o bună parte a vieţii am fost închis împotriva voinţei mele în jur de opt ore pe zi într-un sistem de educaţie menit să muleze oamenii în tiparul de mediocritate educaţională aprobat de stat, în restul timpului am putut să mă bucur de propriile mele interese într-un mod real: am avut posibilitatea să mă joc Captain Tsubasa pe o clonă de consolă NES (era în japoneză, dar nu conta atât de mult la vremea aia, fiindcă nici în engleză nu citeam multe) sau mai târziu Half-Life, când a apărut, să citesc Jocul lui Ender şi altele între jocuri, şi până la vârsta adolescenţei să fi descoperit deja o bună parte din scriitorii mei preferaţi.

În liceu am făcut japoneza, aşa că unele titluri din copilărie le-am revizitat în limba lor originală; încă port o simpatie aparte pentru limba şi cultura japoneză, iar primul text pe care l-am scos în public s-a încadrat în sfera asta („Gyokuon”, finalist la a doua ediţie a concursului de proză scurtă Liternautica). Cu puţină vreme înainte am devenit mai implicat în comunitatea otaku din România. Era o lume complet diferită faţă de ce avem azi, filmele şi serialele (în rip-uri de calitate variabilă) circulau printre oameni în butoiaşe pline de CD-uri pe care le luai cu împrumut de la „Biblioteca” unui anume Lother, care avea mai multe cărţi, jocuri şi colecţii de tot felul decât puteai consuma (întâmplător lui îi datorez multe „descoperiri” din domeniul ăsta, avea dinainte să devină cunoscute şi la noi şi o sumedenie de cărţi în engleză – de la el am avut Lord of the Rings sau Wheel of Time când cărţile netraduse erau ceva de negăsit în magazinele de la noi); am prins începuturile festivalurilor de profil, când nu se prea puteau numi aşa şi nu aveau succesul Comic-Con-ului sau Nijikon-ului de astăzi, şi când standul Manga Shop (multă vreme unul din puţinii furnizori unde puteai găsi manga/comics la comandă) nu era încă magazin, ci „muzeu”; tot pe atunci am început să pun mâna şi pe manga şi comics în format fizic şi lucrurile au tot continuat să se schimbe din bine în şi mai bine (îmi amintesc cât de diferit mi s-a părut V for Vendetta în print faţa de scan-urile .pdf oribile pe care le citisem eu de la un prieten, deci am avut o perioadă de „redescoperire” a lucrărilor preferate).

Cumva ar fi fost şi mai bine dacă mă năşteam mai târziu şi aveam toate astea mai uşor, dar nu pot spune că am dus lipsă de lucrurile astea, aşa cum au păţit prietenii mei mai în vârstă.

Am început să scriu propriu-zis la sfârşitul lui 2014; până atunci m-am mai gândit la asta, şi multe din poveştile pe care aş vrea să le scriu la un moment dat le-am avut în cap într-o formă sau alta de mai bine de 10 ani, dar nu am scris din diverse motive. Unul dintre ele este greu de recunoscut, având în vedere contextul în care mă aflu: aş prefera să scriu poveşti sau scenarii pentru comics, jocuri sau TV, astfel că multe din poveşti sunt concepute pentru alt format. Proza însă este mult mai accesibilă şi la fel de ofertantă, aşa că nu simt că am tras cumva paiul scurt, deşi sper să am ocazia la un moment dat să încerc şi restul. Mă gândesc să revin la unele încercări pe care le-am avut, eşuate din cauza unor obstacole tehnice, de a scrie Interactive Fiction, un gen de ficţiune şi de joc din păcate mult prea puţin cunoscut şi apreciat la noi (partea interesantă la acest tip de texte este că majoritatea sunt scrise la persoana a II-a, exerciţiu pe care l-am încercat cu gândul la Interactive Fiction când am scris textul „Apoi te saturi” din Revista de Suspans nr 52/Noiembrie 2016).

De câţiva ani am mă ocup de un proiect pentru Nicolas Cage în România, care a pornit de la o observaţie curioasă când eram în liceu şi mă uitam mai des la televizor: Nic Cage pare să fie cel mai difuzat actor pe teritoriul ţării noastre (rădăcinile mele evreieşti îmi dau înclinaţia de a face tot felul de asemenea observaţii curioase, dar asta e singura care a dat de aur ca să zic aşa). Rareori se întâmplă să treacă o săptămână fără să fie programat cel puţin un film cu el, din 2013 până în prezent s-a întâmplat asta doar de trei ori, în rest e programat în medie cam în patru filme pe săptămână, şi asta fără să includem în calcul reluările care practic ar dubla cifrele (dar ar fi totuşi o informaţie validă şi de interes pentru fanul adevărat Nicolas Cage care ar dori să ştie mai degrabă numărul de ocazii pe care îl are în săptămâna respectivă de a-l vedea pe maestru la televizor).

După zece ani de la modesta mea descoperire, lucrurile s-au dezvoltat, am început să ţin şi o evidenţă mai clară, să emit unele anunţuri informative periodice, dar şi anumite clarificări în legătură cu activitatea sa. Odată cu asta cu au venit mai multe responsabilităţi, însă mă bucur să fiu un purtător de cuvânt de încredere pentru acest James Dean al zilelor noastre (şi din trecutul imediat apropiat, dar doar de după moartea lui James Dean încolo) şi să fiu sprijinit în demersurile mele de Nic însuşi. Sper ca în viitorul apropiat să reuşesc formalizarea activităţii desfăşurate într-o formă organizată şi să extind studiile efectuate prin publicarea anumitor lucrări de specialitate, iar pe termen lung am de gând să promovez în continuare, şi în ciuda tuturor obstacolelor şi opoziţiei guvernamentale, stabilirea unei autorităţi de reglementare în domeniul conţinutului audio-vizual avându-l pe Nicolas Cage drept element esenţial şi distinctiv (ARDCAVANCDEED).

În rest, sunt avocat, mai public uneori non-ficţiune despre istoria economico-politică a Statelor Unite („The Rise and Fall of Rockefeller”) sau despre neadevărurile care se vehiculează cu nonşalanţă în mediul academic românesc despre dreptul concurenţei/antitrust („Dreptul Concurenţei. Regândirea premiselor antitrust”), şi mă puteţi găsi în fiecare marţi seara la Ceai la Vlaicu (Bucureşti) la întâlnirile intitulate „Cafeneaua Libertăţii”, dacă vă pasionează şi vreţi să discutăm despre economie, politică sau istoria republicii americane.

Care sunt genurile literare pe care le preferi, ca cititor?

În ultimul timp am citit mai mult non-fiction, economie, biografii şi istorie, mai ales americană. Când alternez cu beletristica, mă orientez mai degrabă după autori preferaţi decât după genuri, dar în general ajung să mă învârt cam în aceleaşi cercuri: science fiction şi uneori fantasy, thriller/crime, general fiction sau ceea ce mai numim „mainstream”, şi comics.

Care sunt mentorii tăi literari, pe cine admiri?

Nu aş vrea nici să înşir pur şi simplu nişte nume, dar nici să mă arunc în explicaţii lungi despre cât de buni sunt unii sau alţii. Din SF ar fi Orson Scott Card, Isaac Asimov şi Robert Heinlein: fiecare dintre ei a îmbogăţit literatura science fiction inclusiv sub aspectul „tehnic”, dincolo de poveştile pe care le-au spus, felul în care au făcut-o. În ceea ce priveşte thriller/crime, aici mă întorc de exemplu spre Raymond Chandler, John le Carre sau Graham Greene (deşi l-aş încadra mai degrabă la general fiction). Nu în ultimul rând, printre autorii mei preferaţi, de care nu m-aş dezlipi niciodată, se numără John Steinbeck, Haruki Murakami şi Ayn Rand.

Însă fiindcă mi-ar plăcea să scriu poveşti şi dincolo de proză, mă raportez foarte mult şi la scriitori din alte domenii, cum ar fi în comics Brian K. Vaughan, Brian Azzarello, Ed Brubaker, în TV Damon Lindelof sau Matt Weiner, sau în jocuri fraţii Rand şi Robyn Miller, Sam Lake, Ken Levine, Thomas Grip, Masato Kato, Amy Hennig sau Marc Laidlaw.

Până la urmă tot un fel de înşiruire am făcut, dar în principiu spre numele astea privesc când scriu şi mă întreb ce sau cum ar trebui să fac ceva: ei ce au făcut şi cum au făcut-o, de mi-a plăcut aşa de mult încât am să urmăresc cu nerăbdare ce mai fac ei, şi am să le iert şi unele poveşti mai slabe, şi am să le cumpăr şi următoarea apariţie?

Ai publicat povestiri în reviste SF și nu numai. Cât de ușor e pentru un om nou să intre în cercurile literare de la noi, cum a fost experiența?

Nu este nici extraordinar de greu, dar nici nu baţi din palme şi s-a făcut; după cum se vede, în ultima vreme au apărut nume noi în scenă, inclusiv colegii mei de debut – Miloş Dumbraci şi Mihai Alexandru Dincă (el îmi este şi coleg în grupul literar Secţia 14, care a publicat anul trecut antologia de povestiri scurte Eroi fără voie, plină cu nume noi).

La mijloc e o chestie de prezentare şi de făcut temele. Atunci când prezinţi cuiva un text, trebuie să fie (cât de cât) îngrijit; asta se aplică pentru toţi, de la scriitorul care trimite un text unui editor, la editorul care prezintă cititorului un text pe care îl publică sub coordonarea sa. Mi s-a întâmplat să întâlnesc uneori oameni care s-au plâns că nu primesc răspunsuri pozitive, dar textele lor erau redactate sub orice standard rezonabil de calitate (de la punctuaţie la diacritice; dacă nici măcar eu nu aveam răbdare să îl parcurg, atunci nu văd un editor având nervii ăştia, mai ales când este bombardat de o grămadă întreagă de texte).

Cât despre al doilea aspect, aici am şi eu probleme, fiindcă mărturisesc că nu prea am citit proză românească de plăcere în trecut. Dar trebuie să vezi pe ce teren intri, ca să ştii pe unde să mergi şi cum să calci, aşa că am fost nevoit să trec cu alţi ochi prin publicaţiile româneşti. Nu este nici chiar aşa de rău, dar nu pot spune nici că mă simt ca acasă.

Aici trebuie să mărturisesc o dilemă cu care mă confrunt. Pe de o parte trebuie să intri în terenul ăsta despre care ziceam, în care editorii şi cititorii sunt în general destul de vechi şi au prins deja multe lucruri la timpul lor, ştiu cum a fost şi cum este acum şi au o anumită viziune asupra lucrurilor. Pe de altă parte, eu îmi doresc să scriu pentru oamenii ca mine, pentru cei care nu prea au fost atraşi din diverse motive spre publicaţiile româneşti până acum, şi nici nu cred că au de ce să fie în mod special. Din păcate i-am şi văzut ignoraţi sau priviţi câş, oricum, din zona asta, fiindcă ei oricum „nu înţeleg, nu ştiu, nu apreciază ce e bun” fiindcă sunt mai interesaţi de alte chestii sau produse care sunt cumva considerate de duzină, slabe, etc.

Ei bine, eu pentru ei vreau să scriu, nu neapărat fiindcă sunt şi eu unul din ei, ci fiindcă vreau să scot genul de produs pe care îl preferăm noi cei care, spre exemplu, înainte ca Witcher sau Metro 2033 să fie publicate pe piaţa noastră cu ani întârziere, am jucat jocurile. Şi nu mă refer doar la acele produse care îşi au originea în publicaţii literare, sau la acei oameni care au intrat prima oară în contact cu materialul original prin intermediul unei adaptări (pe lângă cele menţionate, spre exemplu mulţi din generaţia mea au prins Dune mai întâi ca joc de strategie, şi apoi ca roman, şi aş mai aminti tot din domeniul SF şi I Have No Mouth and I Must Scream). Tot aici merită menţionat faptul că deseori adaptările merg dincolo de materialul sursă într-un mod (mai mult sau mai puţin pentru unii) plăcut: serialul Game of Thrones a început să meargă în paralel cu romanele, The Walking Dead a căpătat o viaţă de sine-stătătoare, iar The Leftovers odată ce a depăşit firul narativ al romanului pe care este bazat a reuşit să prezinte unul din cele mai bune sezoane de TV; în jocuri Telltale Games adaptează cu succes şi aduce poveşti originale pentru Batman sau Back to the Future.

Însă mă refer şi la acele produse neadaptate, originale, care „se pierd” pentru oamenii care „doar citesc” pentru că au impresia că literatura, fiind cumva forma „superioară” de produs cultural, este singurul lucru care merită. Cele mai importante şi entuziasmante frontiere de poveşti sau storytelling din ultimii 20 de ani au fost depăşite nu în literatură, ci în jocuri video, comics şi TV: de la deschizători de drumuri precum Half-Life sau Myst în jocuri am ajuns la Bioshock, The Last of Us, SOMA sau la titluri experimentale şi inovatoare precum Dear Esther, Gone Home, Everybody’s Gone to the Rapture, Firewatch sau Kentucky Route Zero; în comics succesul unor serii precum Y: The Last Man, 100 Bullets sau The Walking Dead fac loc acum pentru o libertate mai mare a autorilor şi uneori pentru posibilitatea ca ei să publice „ce îşi doresc să publice” (Ed Brubaker are un contract cu Image Comics care îi dă o poziţie foarte bună şi sub care a fost publicat recent The Fade Out, un comic noir excelent despre care credea că nu ar fi acceptat spre publicare din motive comerciale, dar care s-a dovedit un succes răsunător); tot astfel, în TV am plecat de la seriale care erau o raritate ca Lost, Carnivale şi The Sopranos şi am ajuns nu doar la un standard firesc în care ne aşteptăm ca producţiile să fie de calitate, dar se întâmplă şi lucruri nemaivăzute, cum ar fi producţii independente de televiziunea tradiţională ca The Man in the High Castle sau Stranger Things, sau un al treilea sezon pentru Twin Peaks la mai bine de douăzeci şi cinci de ani de când a fost anulat (cu majoritatea echipei originale, nu un reboot doar cu numele).

Toate astea, şi am menţionat doar o parte din producţiile pe care le prefer eu, au dat şi dau ocazia pentru inovare şi originalitate în expunerea unor teme şi poveşti pe care nu le poţi găsi în proză şi pe care cei neinteresaţi decât de proză le ratează. La aceşti cititori ajungi cumva mai uşor, fiindcă intri direct în aria lor de interes; avantajul e că urmăresc, ştiu cam despre ce e vorba în domeniu, citesc atent publicaţiile relevante, uneori fac recenzii, şi aşa mai departe.

Mi-ar plăcea să reuşesc să ajung, însă, mai degrabă şi la ceilalţi, cum ziceam, la cei care la fel ca mine sunt consumatorii produselor de tipul celor menţionate mai sus mai repede decât al unor texte de proză româneşti. Impresia mea e că interesele şi gusturile lor nu sunt luate în considerare în publicaţiile româneşti (ca să explic, impresia mea e că interesele şi gusturile mele, pomenite pe scurt aici, nu sunt luate în considerare în publicaţiile româneşti, şi este aplicabil şi celorlalţi în măsura în care ele se suprapun şi se confundă; cred că da, fiindcă la noi se consumă jocuri, seriale şi manga/comics, şi de la o vreme încoace se consumă în sensul că oamenii chiar plătesc pentru produsele fizice de la console şi DVD boxsets la trade paperbacks, iar pentru publicaţiile româneşti interesul este modest). În sensul ăsta, m-am bucurat extraordinar de tare când am avut o primire bună cu două texte SF mai mult din partea asta a publicului decât din rândul veteranilor scenei SF româneşti; înseamnă că am reuşit într-o măsură lucrul pe care mi-l propusesem (e vorba de povestirea „Viena, între stele” din revista Ştiinţă & Tehnică nr. 60 din Octombrie 2016, şi „În trup, între stele” din nr. 15 al Revistei ARGOS).

În cercurile SFF se zice uneori că e bine pentru cititori să se spună despre un text că „seamănă cu” Dune sau Game of Thrones sau alt reper universal din domeniu, şi poate că este adevărat, fiindcă despre multe apariții româneşti am văzut comparaţii de tipul acesta. Eu doar sper ca despre textele mele să se spună că seamănă spre exemplu cu Legacy of Kain sau Westworld – asta ar însemna că am ajuns la cititorii la care îmi doresc să ajung cel mai mult: cei ca mine.

fara-zei-fara-stapani

La Gaudeamus ai lansat prima ta carte – „Fără zei, fără stăpâni”, la editua Millennium Books. De la ce idee SF ai plecat, cum a fost drumul?

Fără zei, fără stăpâni” nu a pornit de la o idee SF, ci a început ca o povestire mult mai scurtă în care îmi propusesem să explorez nesiguranţa în raport cu umanitatea. În general, când îmi clarific ideea pe care vreau să o abordez cu privire la un text, plec de la o temă, o abstractizare care serveşte drept ţintă sau scop în procesul de scriere (uneori nu fac chiar aşa, iar textele respective mi se par mie mai nereuşite).

Tema abstractă încerc apoi să o traduc într-un conflict de ansamblu, care în nuvela „Fără zei, fără stăpâni” este încercarea unei răscoale în Oraşul Rubiniu fondat de oamenii de pe Pământ pe o lume străină. În povestirea iniţială, conflictul era unul interior al protagonistului Reim, care încă se găseşte într-o formă adaptată în text. Apoi încerc să trasez un plot sau o intrigă constând într-o serie de evenimente conectate cauzal – o dramatizare a ideilor din spate, o traducere a temelor abstracte abordate în acţiuni şi conflicte concrete ale unor personaje.

Fiindcă textul iniţial era mult mai scurt şi mai diferit, cu un conflict principal interior, încercasem să sintetizez abstractul în motivul întrebării „ce face omul?”, folosită de guvernanţii Oraşul Rubiniu drept instrument de propagandă. În nuvela dezvoltată, întrebarea păstrează un rol central şi mă folosesc de ea în diferite contexte pentru a explicita o poziţie diferită în care se află restul personajelor din poveste, însă acum serveşte mai mult ca un alt instrument într-o intrigă dezvoltată în acţiune dramatizată şi prezentată cititorului: iniţial, concentrându-mă doar pe conflictul interior al lui Reim, încercasem să mă feresc de vreun conflict exterior direct (şi asta încă se resimte, cred, pentru acei cititori care mi-au spus că pe alocuri „merge încet” acţiunea), iar o foarte mare parte din intrigă se desfăşura „în culise”.

Aşadar, drumul a fost lung. La majoritatea textelor mai mari, lucrez la câteva drafturi pe parcursul timpului, le pun la sertar şi le revizitez pentru a le lua la lucru din nou după o pauză. Am avut un draft al textului „Fără zei, fără stăpâni” când am început Atelierul SFF cu Michael Haulică şi Oliviu Crâznic, şi l-am dezvoltat şi discutat în cadrul atelierului, dar şi după, cu colegii de atelier. A trecut un an între timp, şi de atunci, l-am mai lăsat şi revizitat, inclusiv pe baza unor discuţii subsecvente pe care le-am mai purtat cu Oliviu despre ce ar funcţiona şi ce nu.

Ca să revin şi la prima parte a întrebării, cum ziceam, adevărul este că nu am plecat de la o idee SF. Înainte să se concretizeze în vreun text de orice fel, povestirea iniţială menţionată îmi doream să fie de ficţiune istorică situată în America colonială din perioada pre-revoluţionară. O parte din elementele iniţiale au rămas, iar paralela cu experienţa americană este evidentă (cel mai clar în „oamenii roşii”, modelaţi explicit pe culturile anumitor popoare native Americii de Nord). La majoritatea am renunţat, însă: un protagonist protestant din cadrul Societăţii Religioase a Prietenilor cu îndoieli în credinţa sa, un context politic şi economic mai larg, o intrigă diferită care nu avea în centru tipul de revoltă din nuvela publicată ci o „răscoală” mai mică, mai personală.

Fiindcă am avut nevoie să ignor anumite constrângeri şi limitări istorice pe măsură ce îmi clarificam intenţia poveştii, şi pentru că nu avea sens să o transform în istorie alternativă, am ales să o remodelez într-un context SF, al stabilirii unei mici colonii pe altă planetă. Transformarea este radicală când mă gândesc de unde am plecat şi unde am ajuns, dar cumva mi se pare firească forma finală.

Care sunt proiectele tale literare pentru viitor?

Momentan finalizez un text de proză pe care l-am început tot la Atelierul SFF. Şi el a suferit câteva schimbări, a pornit ca o povestire despre Yuri Gagarin şi primul zbor în orbită şi a devenit mai mult despre Sergei Koroliov, proiectantul-șef al programului spaţial URSS. Sper să îl vedeţi curând, fiindcă e programat pentru publicare în prima parte a anului 2017.

Vreau să mai termin şi un text de proză pentru copii, în cadrul Atelierului de literatură pentru copii coordonat de Adina Popescu (sper să şi reuşesc, proza pentru copii mi se pare mult mai dificilă decât cea SF, însă şi mult mai satisfăcătoare – prima povestire pentru copii, „Nică şi Piratul din Pădurea Neagră” este unul din textele mele preferate).

Apoi am să revin la un draft lucrat anul trecut, este vorba despre un text SF situat în Japonia, care pleacă de la ideea unei societăţi în care oamenii sunt permanent conectaţi la „un internet” iar fiecare are un „profil public” format din datele pe care le introduce el însuşi, dar şi toţi ceilalţi din jur. Totul este mai mult sau mai puţin la vedere, intimitatea şi identitatea sunt transformate, iar cineva încearcă „să scape” – intriga vreau să o dezvolt în jurul unei crime în acest context.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0
voucher club revdepov

Zece zile bune – oferta de sărbători

Ne-am gândit așa. Să reducem cu 20% prețul câte unui atelier din fiecare categorie – scriere, vorbire și artă, între 10 și 20 decembrie. Am ales ateliere cu admitere fără preselecție, așa încât să le poți face cadou.

voucher club revdepov

  • Scriere

Creative Writing Sundays seria 13. Seria 13 cuprinde 5 întâlniri, cu 5 scriitori: Filip Florian (26 februarie), Corina Sabău (12 martie), Ion Manolescu (26 martie), Dănuț Ungureanu (9 aprilie), Răzvan Petrescu (23 aprilie). Participanții au șansa ca textele lor să fie apreciate de invitați și publicate în Revista de Povestiri. În loc de 150 lei, până pe 20 decembrie costă 120 lei. Număr de locuri: 30

creative-writing-sundays_lente

  • Vorbire

NESTworking e un atelier de comunicare realizat prin coaching de grup. Magda Bunea e antrenoarea care te face să vezi cele mai bune opțiuni de schimbare a dinamicii de comunicare cu X, cu Y, așa încât să fii mai fericit, că doar se știe că asta depinde și de calitatea relațiilor sociale. 8 ședințe: 2 pe săptămână (luni și joi de la 19:00), în perioada 30 ianuarie – 23 februarie. În loc de 500 lei, până pe 20 decembrie costă 400 lei. Număr de locuri: 9

nestworking_revdepov

  • Artă

Atelierul de caligrafie împlinește 3 ani și peste 20 de ediții în ianuarie. Georgian Constantin și Sorin Trăistaru predau două stiluri caligrafice – foundational hand și gotic. Lucrezi cu toc, cerneală, liniaturi, unghiuri, iar la final îți folosești noul skill artistic cum vrea penița ta. 8 ședințe: 2 pe săptămână (sâmbătă și duminică de la 12:00 la 14:00), în perioada 21 ianuarie – 12 februarie. În loc de 450 lei, până pe 20 decembrie costă 360 lei. Număr de locuri: 14

atelier-de-caligrafie_gotic

Deci. Vrei să participi la unul dintre atelierele de mai sus sau să faci cadou un loc? Traseul e așa: trimiți un mail la simina arond revdepov punct ro, cu titlul „Oferta de sărbători”, și spui ce atelier te interesează. Va urma o discuție despre plată, care trebuie făcută integral până pe 20 decembrie.

Îți dorim ca 2017 să fie un an în care să nu-ți mai lași pasiunile pe mai târziu, să cunoști oameni care să te inspire, să-ți faci prieteni noi, să-ți placă de tine în viața ta :)

0
maria-carevasazica

Un experiment: Liceul Cosmic

Liceul Cosmic e un „experiment de dizolvare a realității în ficțiune”, care se întâmplă în episoade, unul pe lună, tematic. Din categoria revistelor de proză scurtă, așa ni se pare. La originea proiectului stă, modestă, Maria Popa aka Maria Carevasăzică.

maria-carevasazica
Foto: Viorel Ilișoi

Maria, scrie-ne un paragraf despre tine, să-și facă lumea o impresie.

Nu mă pricep la făcut impresie, am prostul obicei de a mă autosabota. Am 29 de ani, aveam 28 când am lansat online Liceul Cosmic. Am studiat jurnalism, psihologie și psihoterapie, și lucrez la o organizație de drepturile omului, pe free speech. Relația mea contondentă cu mine m-a făcut să-mi reprim scriitoarea (wannabe) din mine. Am încercat să mă păcălesc, să caut un drum sigur-confortabil-practic, acest triunghi al Bermudelor în care riști să pierzi tot. Încă mai lupt cu gândul că e prea târziu să îndrept unele lucruri, dar e vital să nu mă mai mint. Acum sunt în faza de experiment, îmi dau reset.

A cui a fost ideea, care e faza cu Liceul Cosmic? E cumva un proiect extraterestru? Am văzut un alien în favicon.

Eu am venit cu ideea să lansez un spațiu virtual în care să le propun și altor personaje cu preocupări artistice să împărtășească din munca lor, lunar, pornind de la câte o temă-pretext, un fapt real pe care să îl dizolve în ficțiune. Și sunt aproape 60 de oameni care au contribuit până acum la experimentul ăsta. Așa cum văd lucrurile, Liceul Cosmic e mai mult un loc de întâlnire, un atelier online de creație și schimb de idei, cel puțin deocamdată. Dacă vrei, în cel mai rău caz sunt o Mrs. Dalloway care găzduiește lunar întâlniri artistice.

Totul a pornit din dorința de a încerca ceva nou, de a face lucrurile să se miște în planurile care mă pasionează. Nu mi-a plăcut niciodată să fac parte din corul celor care stau pe margine și spun că nimic nu merge, că oricum nu are rost să încerci.

Inițial, „Liceul Cosmic” era denumirea dată în joacă unor întâlniri și tatonări artistice între prieteni. Fără vreo legătură cu faviconul acela, un „extraterestru” din spatele proiectului e Po. Experimentele foto-video și felul ei de a fi și de a face lucrurile m-au încurajat să mă deschid la rândul meu, să „sap” în mine, să-mi caut „vocea”, s-o (re)construiesc. Mai avusesem niște tentative până la întâlnirea cu ea, dar m-am lăsat deturnată cu ușurință. Apoi ni s-a alăturat încă o prietenă, Spirală, care a fost pentru mine partea down-to-earth. Alt „extraterestru” e Sorina, muză și împăciuitoare cosmică, care a fost prietena mea de la bun început. Iar poeta Livia Ștefan, altă prietenă bună, a devenit și ea unul din motorașele de bază ale experimentului. Alt merit în povestea asta îl ai chiar tu, Simina, fiindcă ai fondat Revista de Povestiri & Club RevdePov, sursă de inspirație și prilej de a cunoaște oameni mișto, dintre care câțiva s-au alăturat și experimentului Liceul Cosmic. Mai rămâne să le mulțumesc și alor mei și să adaug, ca-n Kafka, „v-am iubit, totuși, mereu”.

Care e legătura cu Casa Jurnalistului?

Când Vlad (Ursulean) punea pe hârtie proiectul Casa Jurnalistului, împreună cu o mână de prieteni, printre care și eu, o discuție a fost să coordonez o secțiune de ficțiuni. Se poate spune că am întârziat cu câțiva ani. Înainte, lucrasem cu el în facultate la o foaie studențească subversivă. Scriam, primeam texte de la alți studenți și stăteam nopțile să le punem cap la cap, după care printam sute de exemplare pe banii noștri și le răspândeam prin cămine, baruri, galerii, holuri de facultăți. Asta a fost a doua oară în viață când am fost ceea ce s-ar numi secretar de redacție, după experiența de la revista liceului meu, de pe vremea când era coordonată de scriitorul constănțean Mircea Țuglea.

Astă-iarnă i-am zis lui Vlad că vreau să pornesc un experiment cu povești care să combine realități și ficțiuni și în câteva ore aveam site-ul pe picioare. Iar de logo și design se ocupă Cosmin, de la Studio35.

liceul-cosmic-printscreen

Crezi că veți tipări în viitor vreun număr/o colecție de texte? Care sunt avantajele online-ului?

Precum începusem să spun, momentan experimentul funcționează mai mult ca un atelier virtual de creație, din cum îl văd eu. Promovarea lui de până acum s-a făcut mai degrabă organic, unii dintre noi am share-uit pe Facebook câte ceva la apariția fiecărui episod. Pe pagina de Facebook cam bate vântul, se vede că ne-am concentrat mai mult pe conținutul episoadelor și că nu există o strategie de promovare, dar asta nu a împiedicat sute de oameni să ne dea like.

Dar ăsta e unul dintre planuri, o selecție în print best of cu texte/imagini strânse până la momentul respectiv. Și mă bucură să primesc semnale că Liceul Cosmic este la rândul-i „moașă” sau incubator pentru alte proiecte literar-artistice, care dospesc, și despre care se va vorbi la momentul potrivit.

Online-ul este fluid, îți dă libertatea să experimentezi, să „dai cu capul”, să înveți pe pielea ta, chiar dacă uneori prin bâjbâieli sau prin încercare-eroare, să-ți asumi că ceea ce faci e work in progress, să construiești și s-o iei de la capăt de la un episod la altul, până găsești formula aia care face lucrurile să se lege, să aibă sens, atât luate la un loc, cât și distinct.

De unde atracția spre memorie, biografie, „autoficțiune”?

E deja truism că totul e autobiografic. Veriștii sunt deseori plicticoși, știu asta, motiv pentru care planul realităților subiective/obiective e doar un punct de plecare, un pretext de la care fiecare se abate după cât îi permit „balamalele” imaginației și ale experienței, lecturile, referințele culturale și mizele personale.

Cine sunt autorii, ce au în comun?

La experimentul ăsta participă de la autori și artiști vizuali cu experiență, recunoscuți în spațiul public și printre elite, până la oameni cu preocupări artistice mai puțin cunoscuți sau complet anonimi.

Dacă iau ca reper localizarea geografică, colaboratorii de până acum sunt răspândiți din Capitală (Cristina Șoiman, Octavian Perpelea, Ramon Sadîc, Dorin Cucicov, Vlad Bâscă, Dan Mihuț, Ovia Herbert, Alexandra Crisbășan, Tea Nicolae, Tibrian Cimpoeru, Cristian Iohan Ștefănescu, Monica Tarța, Andreea Ban, Gelu Blanariu, Cristiana Cott Negoescu, Oana Maria, Ștefan Botezatu, Felix Tzele, Florin Spătaru, Mister X, Luniana Stratulat, Mădălina Aldea, Alina Avramescu, Maria Bilius, Ioan Maxim, Răzvan Alistar, Vlad Stoiculescu, Doimetri, Cosmin Dumbravă etc.) până în Japonia (George Moise, Sabina Yamamoto), Philadelphia (Charles Henderdaughter), Paris (Augustin Cupșa), Londra (Nadia Barbu, Șerban Anghene), Suedia (Alina Lazarovici), Constanța (Mircea Țuglea, Mugur Grosu, Tudor Ganea, Yigru Zeltil, Bogdan Papacostea), Iași (Ioan Antoci, Emil Cătălin Vasilache), Cluj-Napoca (Horia Corcheș, Olga Ștefan), Baia Mare (Anca Goja), Arad (Iulian Leonard), Timișoara (Ana Kun), Ploiești (Andrei Constantinescu), Focșani (Eduard Cîrlan, Ioana Ene) etc.

Am văzut că aveți proză, poezie, ilustrație, fotografie. Cum alegeți ce publicați și ce trebuie să facă cei care vor să devină colaboratorii voștri?

Încurajăm pe oricine să ne trimită texte/ imagini la liceulcosmic@gmail.com, iar uneori facem și invitații exprese. Scrie pe site că se poate contribui retroactiv la oricare dintre episoadele deja apărute. Ăsta e un semn că lista potențialilor colaboratori rămâne deschisă.

Cum deocamdată Liceul Cosmic e un experiment, rigorile nu sunt aceleași ca la o revistă literară/ un album de artă. Există însă un mecanism de feedback, perfectibil, ce-i drept, dar care până acum s-a dovedit util în selecția și încurajarea contribuțiilor și, pe cât posibil, în îmbunătățirea calității lor, de la un episod la altul.

Cred că o să apelăm la standarde și criterii de selecție mai ferme când ieșim în print.

Care e feedbackul până acum? Ce zic cititorii?

Feedback-ul variază de la mulțumiri, încurajări și înjurături, până la deliruri mistice și tăceri stânjenitoare. A existat și o răpire extraterestră.

Interviu realizat de Simina Diaconu

0