George Gänæaard, absolvent al atelierului de scenaristică, ne-a trimis, în calitate de membru fondator al Ipsos Short Film Breaks, un anunț despre competiția de scurtmetraje:
„Ipsos Short Film Breaks lanseaza partea competitionala a primului festival de scurt-metraje intr-o companie privata. Conceptul a fost implementat din 2013 in cadrul Ipsos Romania, parte a grupului Ipsos, a patra companie de cercetare de piata din lume.
Evenimentul s-a concentrat in primele trei editii pe zona non-competitionala, rularea de filme timp de trei luni, de doua ori pe saptamana, in spatiile din companie. Obiectivul nostru a fost sa promovam filme de calitate, independente, experimentale, in principal cele din Romania.
Am putut implementa acest concept prin parteneriatele cu NexT Film Festival (din 2014) si ALTER-NATIVE (din 2015), carora le multumim ca s-au alaturat acestui concept.
Pe langa aceasta parte, am avut peste 20 de invitati din zona de cinematografie romaneasca (regizori, actori, producatori, scenaristi, sunetisti, critici de film, directori de imagine), am realizat primul scurt-metraj lucrat in atelierele ISFB si am facut expozitii de afise de filme precum si o competitie interna pentru a alege artistul care sa realizeze posterul festivalului.
In 2016 lansam ISFB4, introducand si partea competitionala, deschisa atat pentru scurt-metraje internationale dar mai ales pentru cele romanesti. Inscrierile se fac pe site-ul https://filmfreeway.com/festival/IpsosShortFilmBreaks, si anume filme pana in 30 de minute, facute in orice an, indiferent daca au fost sau nu inscrise la alte festivaluri. Termenul limita este 15 aprilie 2016. Avem deja inscrise peste 1700 de filme din peste 20 de tari.
Premiile pentru filmele romanesti vor fi: Best Romanian Short Film si Audience Award.
Toate filmele inscrise o sa fie vizionate in cele trei luni de ISFB4, in cadrul Ipsos, unde suntem aproape 1000 de persoane, in sediile din Brasov si Bucuresti.
Pentru detalii asteptam mesajele voastre la adresa: askisfb@ipsos.com.”
Crenguța a absolvit atelierul de scriere creativă, dar drumul ei prin literatură începuse cu mult înainte. Recent a publicat o carte de teatru, am invitat-o să povestească despre ea.
Am început să scriu teatru încercând să-mi imit idolul, Mihail Sebastian. La 9 ani i-am descoperit piesele într-un volum, primit de la bunicul, pe care îl citeam şi reciteam, cel puţin o dată pe an. Când piesa a apărut ecranizată la TV, toate prietenele mele doreau să fie Mona din Steaua fără nume, eu doream să fiu Mihail Sebastian.
Prima piesă am scris-o în 2002 şi se numeşte Visul unui băiat de la Palat. Este o comedie inspirată din realitate. Am scris-o uşor, în câteva ore, însă personajele îmi erau clare, la fel şi acţiunea. Nu îmi dădeam seama de calitatea acesteia şi am trimis-o în anul în care am scris-o la două concursuri pe care le-am câştigat: Mihai Eminescu, organizat de Direcția de cultură București și Moștenirea Văcăreștilor, organizat de Uniunea Scriitorilor, Ministerul Culturii și Direcția de Cultură Dâmboviţa.
Cele două premii m-au încurajat să continui să scriu. Am continuat cu încă trei comedii: Nunta, Afacerea, Credite Sentimentale.Visul unui băiat de la Palat și Nunta au fost integral publicate în revista Dunărea de Jos de la Galaţi în anii 2005-2006.
Pe toate le-am reunit în cartea numită TEATRU, care a apărut la editura ePublishers și am lansat-o în cadrul Târgului internaţional de carte Gaudeamus la sfârşitul lui octombrie 2015.
Cele patru piese reprezintă o satiră a vieții în România după 1989. Personajele sunt foarte diverse: de la pești și prostituate la artiști și bancheri. Vă invit, să le descoperiţi şi să vă distraţi citindu-le, aşa cum şi eu m-am distrat scriindu-le. Cartea poate fi comandată pe www.elefant.ro, iar pentru cei care preferaţi formatul electronic o găsiţi la adresa www.ibooksquare.ro.
Am absolvit Academia de Studii Economice și Institutul Diplomatic Român și scriu teatru, cronică de teatru, proză scurtă și roman. Am publicat în revistele literare Dunărea de Jos, Steaua, Oglinda literară şi Revista de Suspans. Am obținut 9 premii literare în urma participării la concursurile naționale de literatură.
Toată viaţa, Vvag a scris. Reţete de bucătărie, numere de telefon, versuri, bucăţi de idee.
Vvag a fost mereu înconjurat de oameni, făcând parte din câte un grup sau echipă de minimum doi. De cele mai multe ori, grupurile s-au dizolvat ca o pastilă de vitamina C într-un pahar cu apă, lăsându-i un gust de acrişoară nostalgie în papile şi pe cerul fără de soare al gurii.
Fiecare din acest grupuri l-au făcut să înainteze, să se transforme şi să evolueze, tatuându-i pe trup, în locuri ascunse de ochii lumii, câte un nume sau o amintire greu de povestit fără bucurie şi emoţie în corzile vocale. Peste toate aceste tatuaje a început să poarte, de mai bine de un an, un tricou frumos croit – un tricou negru, simplu, cu un logo alb, micuţ, în dreptul inimii – mc²film. Un tricou pe care îl împarte cu alţi 4 oameni, şi pe care îl afişează cu mândrie, din ce în ce mai des în ultima perioadă.
Un cuvânt scris pe un perete virtual.
Un nou grup din care cumva face parte – o busolă creativă din care lui i-a revenit partea din mijloc, lăsându-i pe Vlad, Valentin, Alin şi George în extremităţile cardinale. Minunat pentru Vvag e că totul se întâmplă central, cu influenţe din toate direcţiile, cu inevitabile respingeri de poli, dar, mereu, cu satisfacţia lucrului făcut din suflet, liber şi independent, cu improvizaţii reuşite pe alocuri şi oameni inimoşi, care au ales să mizeze pe el şi care s-au implicat fizic şi afectiv. Vvag îl numeşte studio independent de producţie cinematografică, centru de scriere creativ-participativă, script-tank, instituţie specializată în feedback şi dezvoltare, apartament cardiac. Pe scurt: mc²film, căci în online e mai greu cu „puterile” matematice.
A început totul în dimineaţa în care Antoine Le Bos a spus primul Bonjour, înainte de a ţine un training intensiv de scriptwriting şi pitching. Se întâmpla în cadrul workshop-ului Second Draft, pus la cale de fetele de la CTRL+N. Alin, Valentin şi George scriseseră fiecare câte un scenariu de scurt metraj şi dădeau nas în nas pentru prima oară, înconjuraţi de oameni „din domeniu” sau aspiranţi. Deja a doua zi vorbeau de posibilităţi de colaborare, punând la comun poveştile şi echipamentul pe care îl deţinea fiecare, amestecându-şi cunoştinţele şi conştiinţele, trăgând linii imaginare până la alţi oameni şi proiecte.
O perioadă, au tot vorbit. În toamna lui 2014, Vlad şi Alin au mers la Costineşti pentru a încerca un documentar despre Gala Tânărului Actor – HOP. Totul, cu microfoanele, luminile şi obiectivele lui George. Le-a ieşit arlechiñata– un eseu intim despre experienţa trăită acolo, un vis încălcit, un fel de trailer zgomotos despre liniştea de la Vox Maris.
Scrisul a constituit alibi-ul. Primele încercări de scriere în această formulă, implicând şi alţi oameni de prin ateliere şi workshopuri au adus o extindere a grupului de interesaţi. Vlad a dat join oficial şi primele discuţii punctuale despre filmarea unui scurt-metraj, pe baza scenariului scris de Valentin au început. Frumos. Elegant. Fără bani din surse externe. Începea distracţia şi munca. Se împărţeau roluri şi fiecare simţea că va avea de învăţat. Vvag a mers la mare şi-a dormit pe plajă. Primul proiect comun (Duşmanul) a apărut înainte ca grupul să se nască oficial şi a beneficiat de bunăvoinţa multor oameni serioşi, atât în faţa cât şi în spatele camerei.
După un prim experiment reuşit, George a făcut un event pe facebook şi a convocat o reuniune strategică. Aici s-a dat cu pumnul în masă, cu markerul pe foaie, cu propuneri de nume de pereţi şi calcule în cap. În filme, treaba asta s-ar numi dragoste la prima vedere.. la ei se va numi la fel!
Vvag s-a declarat mulţumit de acea întâlnire şi a renunţat, cu timpul, să se mai întrebe de ce nu au ales numele lui. A rămas mc²film. Reprezintă modul în care cei patru văd şi înţeleg lucrurile, oarecum invers faţă de ce spunea Albert – le place să creadă că au capacitatea de a vizualiza limbajul abstract al matematicii sentimentelor şi minţii lor şi a le transpune în imaginile vizuale. Aveau nevoie de-o umbrelă, de-un nume, de-un branding elementar. Nu voiau să se blocheze în chestiuni de formă, întrucât energia lor îşi freca deja mâinile pentru idei cu fond ce necesitau punerea în practică.
În toată această perioadă, scrisul a continuat, fiind mereu prezent pe fundal, indiferent ce făceau. Ideile unuia au devenit ideile tuturor şi patru creiere s-au aruncat în furtuni. S-au îndemnat unii pe alţii să se înscrie la ateliere şi le-a ieşit (Transilvania Talent Lab, The Pitch – Next Festival, Play Atelier 2, NISI MASA Experimental Film Workshop, TransEuropa Caravans, Production Hub, Play Atelier 3), să se ducă la castinguri (le-a ieşit cu reclamele), să participe la pitchuri. S-au ambiţionat să scrie scenarii de lung-metraj şi serial TV şi au început lucrul la un omnibus (Ţigara de După), aflat în producţie în acest moment. Dacă ar fi să spargă în bucăţele omnibusul, unul din scurt-metrajele care îl compun e deja gata şi a prins câteva festivaluri din România şi din străinătate şi alte trei sunt în block start. Altele sunt pe masa de montaj, pe hârtie sau în faza de pre-producţie şi se realizează prin colaborări pro-bono cu oameni din afara grupului – actori, directori de imagine, sunetişti, scenografi, oameni minunaţi fără de care cuvintele scrise aici nu ar fi decât wishful thinking, oameni cărora vor să le mulţumească de fiecare dată când îi întâlnesc pe stradă.
De la stânga la dreapta: Valentin Păduraru, Vlad Ghinea, Alin Boeru și George Gänæaard.
În continuare, scrisul alimentează rezervoare. Lucrează, în paralel, la câteva scenarii de lung, mediu şi scurt-metraj şi munca la ele devine din ce în ce mai îmbucurătoare, cu fiecare invitaţie primită la workshopuri de dezvoltare. Are loc o rotaţie de cadre în interiorul grupului, o schimbare a locului din care vedem filmul, un fel de „scaunele muzicale”, singura diferenţă fiind aceea că nimeni nu rămâne pe dinafară.
Toate celelalte grupuri din care Vvag a făcut parte îşi desfăşurau activitatea, în mare parte, în weekend, după serviciu şi de sărbătorile legale, când timpul era mai blând cu el şi creativitatea împinsă în mediile audio-vizuale mai ceva ca bucăţile de carne tocată în maţele de viitori cârnaţi. Dar acum, pentru că toţi vor mai mult, în aceeaşi direcţie, s-a schimbat puţin abordarea – implicarea şi punerea în scenă/platou au loc mai des, zilele corporatiste au devenit mai puţine şi mai condensate, lucrul în echipă mai eficient şi resursele mai inteligent folosite. Următorul pas ar fi găsirea unui sediu şi intesificarea eforturilor, depozitarea muncii continue într-un safe seif uşor de accesat, cu pufuri, internet, premiere pro, mese ikea, photoshop, curent electric, toaletă şi-un nume mic, scris, în dreptul inimii, pe perete. Dar despre aceste intenţii, puţin mai târziu.
Toate cele de mai sus nu sunt altceva decât amintiri. Imagini vizuale abstractizate şi trecute matematic, prin litere virtuale într-un document Word. Scrise. Abrutizate şi puse la uscat în faţa cititorilor de povestiri.
Scrisul l-a făcut pe Vvag să iubească faptul că trăieşte şi poate muri în fiecare clipă.
Iată că atelierul de poezie ținut de Simona Popescu s-a încheiat. A fost prima ediție și nu știam ce ne așteaptă! Din patru întâlniri o dată la două săptămâni și vreo 15 poeți simpatici s-a legat o prietenie. Erau trei ore prevăzute în program pentru fiecare rendez-vous, dar Simona Popescu a stat patru-cinci de fiecare dată, deși s-a implicat pro bono. Îi mulțumim încă o dată!
După fiecare întâlnire, cursanții au primit teme și majoritatea au scris. S-a discutat, s-a răsturnat și au scris din nou. Iar și iar. Progresul a fost o încântare. Așa că urmează să vă arătăm rezultatul: fiecare absolvent își va citi cele mai bune poeme joi, pe 26 noiembrie, de la 19:00, în Londophone. Vă invităm să dați un join aici!
de Emil Duhnea, absolvent al atelierului de SF&F, ediția a 2-a
În revista Galileo Science Fiction & Fantasy numărul 8, care va fi lansată şi pusă la vânzare la târgul de carte Gaudeamus, va fi publicată povestirea Şoseaua pe care curge lapte şi miere, un text „mainstream” pe care îl concepusem pentru ediţia a doua a concursului de proză scurtă Liternautica (unde am înscris până la urmă textul Gyokuon). Întâmplarea a făcut ca editorul revistei Galileo, Michael Haulică, să îl vadă mai întâi şi să hotărască să-l publice în Galileo nr. 8, explicând într-un interviu pentru GazetaSF: „În Galileo 8 o să public un text mainstream, scris de Emil Duhnea, unul dintre absolvenții celei de-a doua serii a Atelierului SFF. De ce-l public? Ce caută într-o revistă de SF&F? Da, poate n-are ce căuta, dar e atît de fain scris… Și n-am rezistat tentației de a împărtăși bucuria asta a mea cu aceia pentru care fac revista și sper ca toți cititorii să se bucure de apariția unui scriitor excelent (publicarea asta este debutul lui) și să-i caute apoi povestirile SF.”
Altfel spus, îi sunt dator cu o povestire SF…
Dincolo de scrisul fain, Şoseaua pe care curge lapte şi miere este o poveste care are la bază o încercare conştientă, şi dificilă, de a adopta stilul lui John Steinbeck. Dincolo de subiectul povestirii, pe care îl voi prezenta mai jos, am încercat să fiu mai descriptiv decât îmi stă în fire, să anticipez în mici detalii elementele cărora urmează să le fie acordate importanţă în final, să utilizez un limbaj poetic împletit cu substratul biblic (caracteristic lui Steinbeck, dar şi subiectului discutat) şi să dramatizez în sufletele unor personaje o temă mult mai grea decât ar putea ele duce. Naraţiunea la persoana I mi-a permis cu foarte mare uşurinţă să creionez în aceeaşi întindere de cuvinte două personaje diferite, iar prin stilul oral am putut să mă apropii de acea atmosferă de intimitate pe care reuşeşte să o creeze Steinbeck în lucrările sale.
Nu întâmplător l-am ales pe Steinbeck drept model, ci datorită subiectului abordat: vagabonzii, imigranţii, aşa-numiţii okies ai Marii Depresiuni. Iniţial am conceput ideea textului în jurul unui vagabond pe străzile Manhattan-ului la momentul Crahului din 1929. O parte din elementele acelei idei le-am păstrat, cum ar fi codul ocult întrebuinţat de vagabonzi pentru a semnala sau comunica diferite informaţii, sau alte detalii istorico-sociale prezentate implicit în text din cultura vagabonzilor. Aceasta este una bogată, impresionantă şi fertilă pentru diferite tipuri de poveşti – lucrările sociologului american Nels Anderson sunt o sursă foarte bună pentru asta. Tot el detaliază şi expresia din jargonul vagabonzilor „drumul pe care curge lapte şi miere”, pe care am luat-o drept titlu şi am adaptat-o la şosea (de la asocierea iniţială cu trenurile şi căile ferate) pentru a o aduce în contextul Marii Depresiunii şi a Şoselei 66 care a servit drept rută principală a imigranţilor din Dust Bowl.
Revenind la Steinbeck, l-am folosit pe autor drept model nu doar în ceea ce priveşte stilul, ci şi pentru unul dintre personajele textului. Steinbeck-jurnalistul, care reiese mai mult în seria de articole The Harvest Gypsies sau în jurnalul Working Days, a fost inspiraţia pentru personajul naratorului care, într-un prim draft al povestirii, era un jurnalist de ziar, şi nu de radio. Schimbarea către radio am făcut-o destul de repede şi uşor atunci când mi-am dat seama că am nevoie ca textul să fie un pic mai dramatic decât un articol de ziar, mai ales atunci când discursul naratorului virează într-o direcţie teatrală.
Cu toate că şi în acest caz am lăsat deoparte aspecte pe care aş fi vrut să le explorez, asupra cărora voi reveni cu altă ocazie însă, Şoseaua pe care curge lapte şi miere este cu siguranţă cel mai bun text al meu şi cel mai atent scris. Aşa că vă invit să găsiţi revista Galileo nr. 8 la Gaudeamus, şi după ce vă va convinge Şoseaua pe care curge lapte şi miere, să îmi căutaţi şi povestirile SF.
de Alexandra Medaru, absolventă a ateliereului de SF&F, ediția I
Membră a grupului literar Secția 14
În revista Galileo 8 urmează să-mi fie publicată povestea Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan, o proză fantastică.
Textul urmărește ca fir narativ o poveste de dragoste întunecată, ce are în centrul acțiunii patru personaje: o tânără femeie, un bărbat, un satir și un motan, care participă la un rendez-vous într-un apartament din Colentina. Povestea sapă adânc în tenebrele iubirii dintre tânăra femeie și Arathis, bărbatul ce pare sosit de pe pământurile roșii ale lui Marte, după cum însăși eroina îl descrie.
Titlul povestirii face referire la evenimentul principal, și anume o întâlnire ce are loc într-o seară în București, transformându-se într-un joc erotic ce implică toate personajele.
Povestirea are la bază mai multe motive. Mai întâi este prezent motivul iubirii, dar nu cel al unei povești de dragoste luminoase, ci cel al modului în care iubirea poate aluneca spre tenebre. De asemenea, povestea abordează și problema unei sexualități diferite. Am dorit să intru în acest subiect datorită tabuurilor care există în societatea secolului al XXI-lea și mai ales în România, pentru că experimentarea sexuală de orice natură este adesea blamată (prea puțini afirmă cine sunt cu adevărat din punct de vedere sexual, cei mai mulți dintre noi ținem sub cheie sexualitatea de parcă n-ar face parte din existențele noastre), în ciuda faptului că, în trecut, libertinajul sexual era acceptat în societăți ce au fost înfloritoare, un exemplu ar fi doar Roma antică. Un al treilea element cheie al textului se referă la zbaterile artistului, la nebunia ce stă în spatele geniului celui care ajunge să aibă un nume important în artă.
Cam atât vă spun, pentru că cititorii sunt cei care trebuie să descopere povestea și nu vreau să știrbesc în vreun fel din plăcerea călătoriei alături de personajele mele. Dacă v-am făcut curioși cu această prezentare, ei bine citiți Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan, text care va fi prezent în Galileo 8, ce se lansează la Gaudeamus.
(Notă Simina: Dacă nu ajungeți la târg, Galileo 8 va putea fi cumpărat cel mai probabil de aici.)
de Emil Duhnea, absolvent al atelierului de SF&F, ediția a II-a
Acum câteva săptămâni, am avut un text finalist în ediţia a doua a concursului de proză scurtă Liternautica. Îl puteți citi aici.
Povestirea prezintă reîntâlnirea unor îndrăgostiţi după o separare de douăzeci de ani. Personajul principal este un fost soldat, care în cele două decenii de la pierderea războiului şi-a pierdut nu doar onoarea, ci şi încrederea în sine şi, mai important, femeia iubită. Întâlnirea ei după atâta timp este prilejul ilustrării nesiguranţei lui şi a frustrărilor adunate, şi rezolvarea acestora prin întoarcerea personajului la esenţa sa.
Titlul povestirii, precum şi finalul, fac referire la înregistrarea vocii Împăratului Hirohito difuzată la radio pe data de 8 august 1945. Guvernul japonez a fost nevoit să se predea necondiţionat în faţa forţei americane, într-un moment de confuzie şi disperare pentru poporul japonez. Am inversat asocierea nefericită a cuvântului „Gyokuon”, care reprezenta un mod reverenţios de a descrie vocea împăratului, şi am atribuit descrierea de „Voce Nestemată” personajului feminin din povestire, pe post de nume de scenă – din considerente de lungime maximă, însă, nu am putut dezvolta îndeajuns paralela aceasta cu renaşterea şi reinventarea Japoniei postbelice.
Japanese civilians listening to the surrender broadcast
Tema povestirii este cea a timpului scurs fără rost, irosit, ori al cărui rost a fost răpit sau înţeles greşit. Ea este particularizată în două direcţii: pe de o parte viaţa nefericită pe care a dus-o personajul principal, şi pe de alta, viaţa care nu a fost trăită. Am reprezentat tema într-un mod mai mult implicit, în caracterizarea personajului şi în evenimentele care stau în spatele poveştii, pentru a o putea ilustra explicit în final, printr-o expunere concretă a acţiunii. Asta cred că a fost cea mai dificilă parte, să traduc o temă esenţialmente abstractă în conflictul principal al povestirii, dar pot spune fără reţineri că sunt mândru de rezultat.
Joi, 15 octombrie, s-a lansat la Copper’s Pub antologia de povestiri și nuvele science-fiction și fantasy a primei generații de absolvenți ai atelierului de scriere SF&F. Majoritatea autorilor au fost prezenți și au dat primele lor autografe! Dar cine sunt autorii? Iulia Albota, Mihai Alexandru Dincă, Andrei Duduman, Georgian Enuță, Mihai Giulvezan, Alexandra Medaru, Alexandru Orbescu, Andrei Panțu, Adrian Poenaru, Adrian Răducan și Valeriu Tudose. Toți ne-au prezentat pe scurt textele lor din antologie într-un articol pe Revista de Povestiri. Editorul antologiei a fost Michael Haulică, totodată coordonator al atelierului.
Cum arată un editor mândru de absolvenții lui? Așa:
Michael Haulică
Celălalt coordonator al primei ediții a atelierului SF&F a lipsit, din păcate. Oliviu Crâznic a dat feedback în mai multe reprize pe textele absolvenților, așa că, dacă vă va plăcea antologia „Eroi fără voie”, e și meritul lui. Apropo, o puteți comanda de pe site-ul editurii Millenium Books.
La lansare a fost multă lume și s-au cumpărat vreo 40 de exemplare, dacă am înțeles bine, ceea ce e minunat. Așteptăm recenziile!
Pe scenă i-am izolat pe antrenorii în scrierea SF&F Mike Haulică, Florin Pîtea și Ana-Maria Negrilă și pe 3 dintre autori: Alexandra Medaru, Andrei Duduman și Adrian Poenaru.
De la dreapta la stânga:
Florin Pîtea a povestit despre ce înseamnă un atelier care nu seamănă deloc cu școala: în loc să povestească profesorul, povestește participantul – lumile pe care și le imaginează, iar rolul profesorului e să îndrume, să dea feedback, să ajute cu experiența lui. Ana-Maria Negrilă ne-a spus că a fost surprinsă de numele noi care apăreau în revistele Argos și Galileo. Cine să fie acești autori, că doar în cercurile SF ne știm între noi, novicii se alătură timizi cercurilor, apoi intervin și ei. Ei bine, erau absolvenții noștri! Andrei Duduman ne-a povestit anecdote din atelier, despre cum s-a mobilizat el când Mike a spus la curs că a primit o povestire scrisă așa de prost că n-a putut să treacă de primele paragrafe. Era un text al lui, cum n-avea să mai fie niciun altul :)) Alexandra Medaru a spus că antologia e copilul lor, al autorilor, și i-a făcut un portret curat SF&F. Adrian Poenaru ne-a păcălit și ne-a citit un colaj cu pasaje din toate cele 11 texte ale antologiei.
După jumătate de oră de vorbe, am trecut la bere. Nu înainte de poza de grup, în care apar o parte dintre autori și o parte dintre absolvenții ediției a doua, care au intrat și ei în cenaclul post-atelier, mai precis cenaclul Secția 14.
