Cezar Pârlog, absolvent de ateliere de scriere creativă pe la noi, e deja la a doua carte. Se numește Life Stuff și se lansează vineri la Bookfest.
Ai debutat acum 2 ani la Tracus Arte cu volumul de povestiri „Flori, fete, fițe sau băieți”. Ce ți-a adus prima carte? Ai gustat gloria?
Mai precis acum un an şi jumătate, în noiembrie, şi a fost la „Gaudeamus 2014”. Prima carte a adus cu ea începutul unei ascensiuni, de dorit fără sfîrşit. Aş putea spune că am dat gata doar poalele muntelui. A se citi prezenţa la alte două tîrguri de carte, Librex Iaşi şi Libris Braşov, suficient de multe cronici de întîmpinare în presă şi pe bloguri, majoritatea cu calificative foarte bune, dar mai ales un premiu de carte, e vorba despre Premiul Naţional „Vasile Voiculescu”. O creştere frumuşică, cu paşi mici, lipsită de vreun alai ori de „antrenori” care „să pună umărul”, dar una sănătoasă. Aplicînd un mai vechi dicton liberal, „Prin noi înşine”. Cred că unul antebelic.
Cît despre zisa „glorie”, pentru cei care doar asta caută, cred că este doar o iluzie. O „fata morgana” care nu ştiu cît de mult bine le aduce. Fie la ei!
Te-au citit prietenii? Care a fost reacția lor?
Nu-i bună treaba cu prietenii, iar „profii” noştri de la atelier au avut perfectă dreptate că nu lor trebuie să le fie cerută părerea. Sînt prea subiectivi, e poate de înţeles, tot ce scrii li se pare la mare înălţime, şi ar trebui să mergi mereu cu flaconul de Betaserc în buzunarul de la piept ca să nu te ia ameţeala la fiecare al doişpelea pas. Iar elogiile fără prea mult suport în text, nu aduc nimic bun autorului aflat la început de drum. Cel puţin, nu mie.
Pot recunoaşte deja, din moment ce produsul finit este pe punctul de a fi lansat, mă refer la cea de-a doua apariţie editorială, „Life stuff sau…”, că, într-o fază incipientă, cînd încă cîntăream cele două variante pe care le putea lua manuscrisul, am recurs la o „consultare publică” pe Facebook. Fiind adresat în special doamnelor, l-am expediat, în probe, la persoane anonime din lista mea de noi „prieteni” virtuali. „Adrisantele” au fost medici, profe de română, scriitoare şi domniţe din alte varii domenii ale părţii de sus a nomenclatorului profesiilor din România. Bine, au fost şi vreo 3 bărbaţi. Răspunsul a fost unanim şi… asta-i cartea.
Da, am cam fost citit. Cu tot ceea ce înseamnă asta. Colegi şi şefi care au trăit ceva timp cu iluzia regăsirii, printre personajele creionate în proze, mai ales cînd era vorba despre unele etern negative, dudui care au roşit citind acele cîteva texte uşor indecente, într-atît că nu au mai avut nevoie de atunci de fard, blush sau cum i-o fi mai spunînd în zilele noatre. Adică au economisit nişte bani frumoşi, drept urmare, şi, în urma unei binevenite redirecţionări a fondurilor personale, şi-au putut achiziţiona acele mult dorite perechi de dresuri Axami, Anais sau chiar Obsessive, ba chiar, măcar o dată pe an, de Paşte, chiar un catsuit cu decupaj. Cu tot efectul lor devastator. Aşa se face că viaţa lor personală, în familie şi pe lîngă casă, a cunoscut un ritm de creştere evident, de care mă fac cu ostentaţie vinovat, iar părintele Ambrozie (vecinul meu din garsonieră, încă de acum doi ani, de cînd doamna preoteasă l-a dat pe uşă afară şi l-a înlocuit cu un senator de la partidul lui Oprea) ne-o poate confirma. Bine, treaba se poate întîmpla doar duminică seara, cînd ajunge, destul de tîrziu acasă, după şedinţa de spovedire a bunelor credincioase pe care cu folos le păstoreşte. Asta fireşte, doar dacă doriţi să punem pariu, mai scădem şi noi din chirie; dacă nu, nu e cazul să îl deranjăm.
Cum a fost colaborarea cu editura?
Editură „miculuţă”, puteri şi personal subunitar şi mai mult nu vreau să spun. Decît că s-a semnat contractul în ianuarie, iar de la începutul lui februarie totul, coperţi, text şi ilustraţii a fost predat la cheie. O odisee lungă şi o gestaţie îndelungată. Dar dacă ne gîndim că, la mamele elefant, ea durează vreo 22 de luni, mă pot considera un pămîntean eminamente fericit, nu?
Cum găsești motivația și timpul să te ții de scris și să publici?
Motivaţia? O am mereu la purtător. Poate datorită stilului pe care l-am adoptat, calcînd apăsat spre amuzant, spre deplinul răsfăț al jocului. Pornesc de la o realitate minusculă şi brodez la fiecare citire-şlefuire. Pînă ajunge să fie o gogoaşă imensă, de care rîd cu zgomot şi cu gura pînă la urechi, e drept, puţin atent la vecinii de bloc şi la confortul lor acustic, nu de alta, da’ au furat cam mult constructorii ăştia; dacă şi ăia din Taiwan au pus pet-uri în beton, ce să mai vorbim, nişte pungaşi!…
Ies săptămînal cu 2-4 scurtissime prin părţile pe unde public: Adevărul, Puterea, 24 FUN, nu ştiu cît de bună-i treaba asta, textele mele lungi sînt într-o prelungită eclipsă, însă, trebuie să recunosc că se poate şi mai rău. Inspiraţie să fie, domnule!…
Timp? Da, e o problemă cu stimabilul ăsta cu care sînt mai mereu la cuţite; iar deseori îmi serveşte nişte înfrîngeri usturătoare. Lucrez, de regulă, zilnic. Mai puţin în weekend ori în concedii.
Povestește-ne despre a doua carte, care urmează să se lanseze la Bookfest. Ce găsim acolo?
N-aş putea să o închin unui stil anume, însă, dacă ar naviga prin artele plastice, i s-ar spune… „instalaţie”; una narativă, fireşte. Adică o chestie unitară la care s-au folosit diverse materiale: sticlă, sîrmă carton, lemn, metal… Un fel de caleidoscop. O joacă cu mintea cititorului.
Sperînd ca Paul Cernat să nu se fi înşelat, de acolo de pe coperta 4 cînd dă un pronostic clar şi pariază, negru pe alb: „Venit după un prim volum de proză scurtă – eclecticul Flori, fete, fiţe sau băieţi, insuficient observat – Life stuff nu e o promisiune. E o confirmare. S-ar putea ca ea să aparţină unuia dintre cele mai interesante new entries din proza românească recentă.”
Când și unde are loc lansarea, cine prezintă cartea?
Lansarea va fi la „Bookfest”, standul editurii Tracus Arte, vineri 3 iunie, la ora 18.30. Eu dimpreună cu bravii căpitani de vas Paul Cernat si Felix Nicolau. Din partea gazdelor, adică de la Căpitania portului Tracus Arte, gata să îmi arunce colacul de salvare, de plumb, fireşte, Vasile Mihalache.
Interviu realizat de Simina Diaconu