Cezarina Anghilac, absolventa noastră, a publicat de curând cartea Cine doarme și visează, la editura Tritonic. O puteți comanda de pe site-ul editurii sau o găsiți în librării.
Povestește-ne despre tine, să ne facem o idee!
Am copilărit la malul mării, în Mangalia, și am crescut cu o foame cumplită de orice altceva: munți, păduri, deșerturi, mari orașe ale lumii. Cu toate acestea, nu mi-am dorit niciodată să mă fac explorator, arheolog, călător în jurul lumii, ci să fiu scriitoare. Mi se părea mie că, născocind povești, poți ajunge oriunde vrei tu. Și cine vrei tu. Între timp, m-am convis că nu este chiar așa – scrisul pleacă din tine, cu voia ta, dar nu te lasă acolo, în adăpostul tău cald, ci te trage după el, te smulge din rutină, din tabieturi, din pedanterie și, de cele mai multe ori, te izbește de pământ așa de tare încât lași în urmă o groapă care-ți păstrează forma. Aproape ca în desenele animate, numai că groapa nu este deloc adâncă, nu vezi mașinile frânând brusc în fața ei și ocolind-o apoi în scrâșnet de roți și de dinți; este doar o groapă, integrată perfect în orice peisaj românesc.
Am studiat sociologia și antropologia în București, am lucrat o vreme în cercetare de piață și consultanță, iar de aproape trei ani am schimbat direcția profesională înspre IT. Când nu scriu, adică în cea mai mare parte a zilei, îmi împart timpul între serviciu, familie (incluzând aici și trei pisici năstrușnice de rasă comună) și Revista de suspans, pe care o am în grijă din ianuarie 2016. Printre picături, citesc, croșetez, mă întâlnesc cu prietenii și încerc să îmi dovedesc că pot ajunge unde vreau eu și fără ajutorul imaginației.
Din ce grupuri literare faci parte?
Clubul Scriitoarelor și Secția 14.
La Clubul scriitoarelor am ajuns acum trei ani, când Erika Ciuică a lansat o invitație-manifest pentru inființarea unei comunități dedicate femeilor care scriu literatură. Încă de la prima întâlnire a grupului (atunci aflat în plină formare) m-am regăsit în valorile pe care le promovează – prietenie, respect, loialitate – așa că am rămas, cunoscând astfel, și primind ca surori, niște scriitoare foarte, foarte bune, unele deja publicate (Ania Vilal, Ionela-Violeta Anciu, Julia Kalman, Monica Patriciu), altele cu un picior pe rampa de lansare.
Secția 14 a fost înființată de absolvenții primului Atelier de Scriere Creativă SF&Fantasy organizat de Rev de Pov și Bookblog și continuă și astăzi alături de absolvenții următoarelor două ediții, printre care mă număr și eu. Și aici am avut plăcerea să întâlnesc scriitori talentați, capabili să imagineze și să redea într-o manieră compleză universuri insolite. M-am bucurat când în toamnă doi dintre colegii mei, Mihai Alexandru Dincă și Emil Duhnea, au publicat primele volume și îi aștept cu nerăbdare și pe ceilalți să le calce pe urme.
Ce părere ai despre apartenența la un gen poate mai nișat – SF-ul – e mai ușor să îți găsești cititorii?
Nu știu cum este să publici literatură generalistă, ca să pot face o comparație. Totuși, referindu-mă strict la nișele literare, cred că provocarea, adevărata provocare, nu este doar să ajungi la cititorii de gen, ci să mergi mai departe, să depășești granițele nișei, să ajungi la publicul larg și să găsești în cadrul acestuia un grup de cititori pe care să-l convertești la nișa ta.
Cum a fost drumul până la Cine doarme și visează? Ce ai mai scris, ce ai mai publicat înainte?
Am debutat la sfârșitul anului 2012 cu povestirea „Un pește pentru Spuf”, pe care o veți regăsi, într-o variantă revizuită, și în volumul „Cine doarme și visează”. Am continuat să public proză scurtă în Revista de suspans, Gazeta SF, Argos Magazine și Revista de cultură Familia. „Cine doarme și viseză” reunește cinci dintre aceste povestiri, pe cele mai bune, cărora li se adaugă un text inedit. Ideea acestui volum a venit pe neașteptate, toamna trecută, când Michael Haulică m-a întrebat dacă mă interesează să îmi adun povestirile într-o carte. La vremea aceea, planul meu pentru debutul în volum era un roman la care lucrez de ceva timp. Dar, cum una dintre lecțiile pe care le-am învățat la Atelierul de SF&F este să nu spun niciodată nu unei oportunități de a publica, am acceptat fără ezitări.
Cum e lumea din carte, care e povestea? (fără spoilere!)
Lumea volumului „Cine doarme și visează” este, de fapt, un mozaic format din șase micro-universuri, câte unul pentru fiecare text: o pădure din Franța medievală, un orășel medieval din timpul Inchiziției, o altă pădure, de astă dată închipuită de la cap la coadă, parcul Tineretului la început de primăvară, o Românie post-apocaliptică dominată de animale uriașe și Cișmigiul nostru drag, care ascunde o altă fațetă, cumplită. Ce au în comun toate aceste povestiri este latura întunecată a fantasticului, atmosfera de cele mai multe ori apăsătoare sau care degenerează rapid în sumbru și încercările nu tocmai plăcute prin care trec personajele. Ce le deosebește este tocmai faptul că fiecare dintre ele explorează, în proporții diferite, dimensiuni ale fantasticului, de la realismul magic până la horror, și ale umanului, precum: credința, dragostea de soră și cea de mamă, eșecul, supraviețuirea, speranța, moartea.
Cum ai ales editura?
Aș zice că ne-am ales reciproc. În ultimul an, editura Tritonic a fost foarte implicată în promovarea propriilor autori, participând la cele mai importante târguri de carte din țară, organizând diverse lansări și evenimente. În contextul în care majoritatea editurilor românești par a-și concentra campaniile de marketing doar pe câțiva scriitori, pe cei deja consacrați, „valul” Tritonic mi s-a părut a fi printre puținele care oferă expunerea necesară fiecărui autor, fie el debutant sau nu. Eram, deci, cu ochii pe el, sperând să termin manuscrisul romanului suficient de repede cât să-l pot prinde și eu. În aceeași perioadă, am primit, ca o confirmare a propriei decizii, propunerea lui Michael Haulică, de a publica un volum de povestiri la Tritonic.
Cum te simți acum, după publicare? Ce planuri literare ai?
Înainte să apară „Cine doarme și visează”, mă gândeam că lansarea volumului îmi va aduce o stare de liniște, de ușurătate, ca și cum aș fi lepădat din spinare o povară sâcâitoare, stare care îmi va permite să mă concentrez în totalitate pe următorul proiect literar – romanul „Cercul fiarei”, continuarea povestirii „Fiara”. Nu a fost deloc așa. Nu numai că nu am constatat o schimbare în starea mea de spirit (și nici nu am descoperit că pot levita sau că mă pot transforma în muscă la trei tumbe), dar mi-am dat seama că am o nouă responsabilitate, ca volumul meu să fie receptat de cât mai mulți cititori. Zic asta pentru că munca autorului nu se termină după ce manuscrisul a plecat spre tipografie, ci continuă mult timp după aceea, cu lansări, prezentări, lecturi publice, prezențe la diferite evenimente și mai ales, dar mai ales, prin apropierea de public, oricare ar fi acesta. Altfel, fără cititori, actul publicării s-ar goli de sens, iar autorul ar putea tot la fel de bine să se scuteaască de o muncă în plus, păstrându-și manuscrisul pentru sine și cei doi, trei prieteni care îl apreciază.
Interviu realizat de Simina Diaconu