Printre cumpărăturile noastre de la Gaudeamus a fost și nou-nouța „Guadalajara”, publicată de Iulian Popa la editura Humanitas. Mare bucurie, încă un absolvent de vânzare la raft!
Ne-am cunoscut probabil prin 2014 la cursul mare de scriere creativă, apoi ne-am mai văzut pe la Creative Writing Sundays. Ție ți-l prezentăm pe Iulian prin interviul de mai jos, plus că ai putea să citești și o povestire pe care a publicat-o în Revista de Povestiri.
Cum ai început să scrii povestiri? Ce te-a mânat în luptă?
Nu am preferințe pentru o formă anume a textului. Poate fi proză scurtă, însă am scris și un roman (în fapt, încă scriu la el), ba chiar și o piesă de teatru, pe care mi-ar plăcea s-o transform la rândul ei într-un roman. Într-un fel, depinde mult de ideea pe care o am. O pot dezvolta într-un text mai lung sau într-o povestire, în funcție de complexitatea ei, dar și de dispoziția în care mă aflu. Uneori, proza scurtă îți oferă o satisfacție imediată, căci poți termina o povestire într-un timp relativ scurt, cel puțin într-o formă de bază, spre deosebire de roman, unde satisfacția vine după mult timp (dacă vine). E adevărat că implică mai mult efort, iar forma scurtă a textului presupune un alt fel de concentrare. Dacă aș putea face o analogie, ar fi ca în atletism. Proba de o sută de metri în comparație cu cea de zece mii sau cu maratonul. De început să scriu povestiri, am început la curs, acum mai bine de patru ani, deși avusesem tentative timide și înainte, dar se opreau întotdeauna la nivel de concept.
Ultima oară când am vorbit, lucrai la un roman. Când colo, ai publicat o carte de povestiri. Ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat ca această carte să iasă prima. Cronologic, volumul de povestiri a fost început primul, pentru că unele povestiri sunt scrise înainte de a mă apuca de roman.
Romanul e încă în lucru, în sensul că l-am conceput într-o anumită schemă, la care aș dori să adaug anumite lucruri.
Ce fel de oameni crezi că vor rezona cu volumul tău?
Nu știu. Un răspuns standard ar fi oameni cărora le place cum scriu sau care s-ar putea identifica oarecum cu unele personaje sau situații din povestiri (deși mă gândesc că, în cazul câtorva texte, chiar nu mi-aș dori să se identifice cineva cu personajele). Probabil cititori care preferă să nu vadă descrieri amănunțite ale unor lucruri familiare sau care nu găsesc ambiguitatea din sfârșitul unor povești prea deranjantă.
Folosești în vreun fel formarea ta de fizician în textele pe care le scrii? Dar pasiunea pentru călătorii și fotografie?
Poate că în modul în care abordez o poveste. Îi dau o structură, îi stabilesc clar coordonatele și spațiul în care se desfășoară, știu cum se termină dinainte de a o scrie. Fără un deznodământ, n-aș putea s-o încep. Totul conform unei scheme logice. În momentul în care o pun la punct, mă apuc de scris textul poveștii. Aici, într-adevăr, cred că există o influență clară a fizicii asupra modului de abordare a procesului creativ. Cu toate acestea, nu e vorba de o schemă rigidă. La construcția ei, permit toleranțe. Există o anumită flexibilitate, iar în vreo două rânduri mi s-a întâmplat chiar să schimb finalul poveștii.
În ceea ce privește pasiunea pentru călătorii și fotografie, da, mă ajută pentru atmosferă. Cum e să fii melancolic, bolnăvicios și temător într-un loc tropical? Un loc la care mai toți ne gândim ca la unul de vacanță, cu plajă și palmieri. Fotografia mă ajută și ea, pentru că, de multe ori, văd cadre din poveste, la fel cum un fotograf face fotografii pe platoul unui film. De multe ori, aceste fotografii oferă o altă perspectivă asupra a ce se întâmplă acolo. E la fel și la povestire. Te îndepărtezi de ea și o fotografiezi și dintr-odată poți avea o impresie diferită.
În clipul de la Humanitas, mi-a plăcut cum vorbești despre personajele din „Guadalajara”. Cum faci să le dai viață când scrii o povestire, le conturezi după persoane pe care le cunoști, le inventezi?
Personajele sunt în mare parte inventate, deși uneori pot avea ca punct de plecare oameni cunoscuți. Și ele sunt stabilite dinainte de a mă apuca să scriu textul. Nu-mi place să le încarc cu descrieri fizice, care de cele mai multe ori nu ajută cu nimic povestea. Am foarte clar în minte toate trăsăturile lor și personajele interacționează între ele conform acestor trăsături și conform regulilor impuse. Odată plasate în cadrul povestirii, nu fac decât să le observ și să descriu ce fac acolo.
Cum a fost colaborarea cu editura Humanitas? Cât de implicată a fost pe partea de editare?
Am colaboratfoarte bine cu Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecției 821.135.1 Scriitori români contemporani, de la editura Humanitas. Andreea s-a implicat în editarea fiecărui text, cu sugestii și observații și m-a ajutat să văd problemele textelor acolo unde nu le-aș fi observat. Am lucrat împreună la ordinea povestirilor. În plus, s-a implicat în toate aspectele legate de apariția unei cărți și-i mulțumesc pentru tot.
Ții legătura cu colegii tăi de ateliere de scriere creativă, participi la evenimente literare. Te simți parte dintr-o generație literară?
Am rămas prieten cu mulți dintre colegii de la curs, dar și de la CWS, și ne vedem la lansări, iar din fericire, anul acesta au fost ocazii să ne vedem mai des. Nu știu dacă să mă simt parte a unei generații literare. Poate în câțiva ani. Ar trebui să scriu mai mult pentru a putea vorbi despre acest lucru.
Acum, că ai publicat, mai scrii sau te-ai liniștit?
Mai scriu, firește. Nu o fac ca pe vreun tratament sau ca să-mi potolesc vreo neliniște de vreun fel. Îmi face plăcere să-mi imaginez lucruri, iar acum îmi place să le și scriu.
Interviu realizat de Simina Diaconu