Lumea văzută de Vvag
Toată viaţa, Vvag a scris. Reţete de bucătărie, numere de telefon, versuri, bucăţi de idee.
Vvag a fost mereu înconjurat de oameni, făcând parte din câte un grup sau echipă de minimum doi. De cele mai multe ori, grupurile s-au dizolvat ca o pastilă de vitamina C într-un pahar cu apă, lăsându-i un gust de acrişoară nostalgie în papile şi pe cerul fără de soare al gurii.
Fiecare din acest grupuri l-au făcut să înainteze, să se transforme şi să evolueze, tatuându-i pe trup, în locuri ascunse de ochii lumii, câte un nume sau o amintire greu de povestit fără bucurie şi emoţie în corzile vocale. Peste toate aceste tatuaje a început să poarte, de mai bine de un an, un tricou frumos croit – un tricou negru, simplu, cu un logo alb, micuţ, în dreptul inimii – mc²film. Un tricou pe care îl împarte cu alţi 4 oameni, şi pe care îl afişează cu mândrie, din ce în ce mai des în ultima perioadă.
Un cuvânt scris pe un perete virtual.
Un nou grup din care cumva face parte – o busolă creativă din care lui i-a revenit partea din mijloc, lăsându-i pe Vlad, Valentin, Alin şi George în extremităţile cardinale. Minunat pentru Vvag e că totul se întâmplă central, cu influenţe din toate direcţiile, cu inevitabile respingeri de poli, dar, mereu, cu satisfacţia lucrului făcut din suflet, liber şi independent, cu improvizaţii reuşite pe alocuri şi oameni inimoşi, care au ales să mizeze pe el şi care s-au implicat fizic şi afectiv. Vvag îl numeşte studio independent de producţie cinematografică, centru de scriere creativ-participativă, script-tank, instituţie specializată în feedback şi dezvoltare, apartament cardiac. Pe scurt: mc²film, căci în online e mai greu cu „puterile” matematice.
A început totul în dimineaţa în care Antoine Le Bos a spus primul Bonjour, înainte de a ţine un training intensiv de scriptwriting şi pitching. Se întâmpla în cadrul workshop-ului Second Draft, pus la cale de fetele de la CTRL+N. Alin, Valentin şi George scriseseră fiecare câte un scenariu de scurt metraj şi dădeau nas în nas pentru prima oară, înconjuraţi de oameni „din domeniu” sau aspiranţi. Deja a doua zi vorbeau de posibilităţi de colaborare, punând la comun poveştile şi echipamentul pe care îl deţinea fiecare, amestecându-şi cunoştinţele şi conştiinţele, trăgând linii imaginare până la alţi oameni şi proiecte.
O perioadă, au tot vorbit. În toamna lui 2014, Vlad şi Alin au mers la Costineşti pentru a încerca un documentar despre Gala Tânărului Actor – HOP. Totul, cu microfoanele, luminile şi obiectivele lui George. Le-a ieşit arlechiñata– un eseu intim despre experienţa trăită acolo, un vis încălcit, un fel de trailer zgomotos despre liniştea de la Vox Maris.
Scrisul a constituit alibi-ul. Primele încercări de scriere în această formulă, implicând şi alţi oameni de prin ateliere şi workshopuri au adus o extindere a grupului de interesaţi. Vlad a dat join oficial şi primele discuţii punctuale despre filmarea unui scurt-metraj, pe baza scenariului scris de Valentin au început. Frumos. Elegant. Fără bani din surse externe. Începea distracţia şi munca. Se împărţeau roluri şi fiecare simţea că va avea de învăţat. Vvag a mers la mare şi-a dormit pe plajă. Primul proiect comun (Duşmanul) a apărut înainte ca grupul să se nască oficial şi a beneficiat de bunăvoinţa multor oameni serioşi, atât în faţa cât şi în spatele camerei.
După un prim experiment reuşit, George a făcut un event pe facebook şi a convocat o reuniune strategică. Aici s-a dat cu pumnul în masă, cu markerul pe foaie, cu propuneri de nume de pereţi şi calcule în cap. În filme, treaba asta s-ar numi dragoste la prima vedere.. la ei se va numi la fel!
Vvag s-a declarat mulţumit de acea întâlnire şi a renunţat, cu timpul, să se mai întrebe de ce nu au ales numele lui. A rămas mc²film. Reprezintă modul în care cei patru văd şi înţeleg lucrurile, oarecum invers faţă de ce spunea Albert – le place să creadă că au capacitatea de a vizualiza limbajul abstract al matematicii sentimentelor şi minţii lor şi a le transpune în imaginile vizuale. Aveau nevoie de-o umbrelă, de-un nume, de-un branding elementar. Nu voiau să se blocheze în chestiuni de formă, întrucât energia lor îşi freca deja mâinile pentru idei cu fond ce necesitau punerea în practică.
În toată această perioadă, scrisul a continuat, fiind mereu prezent pe fundal, indiferent ce făceau. Ideile unuia au devenit ideile tuturor şi patru creiere s-au aruncat în furtuni. S-au îndemnat unii pe alţii să se înscrie la ateliere şi le-a ieşit (Transilvania Talent Lab, The Pitch – Next Festival, Play Atelier 2, NISI MASA Experimental Film Workshop, TransEuropa Caravans, Production Hub, Play Atelier 3), să se ducă la castinguri (le-a ieşit cu reclamele), să participe la pitchuri. S-au ambiţionat să scrie scenarii de lung-metraj şi serial TV şi au început lucrul la un omnibus (Ţigara de După), aflat în producţie în acest moment. Dacă ar fi să spargă în bucăţele omnibusul, unul din scurt-metrajele care îl compun e deja gata şi a prins câteva festivaluri din România şi din străinătate şi alte trei sunt în block start. Altele sunt pe masa de montaj, pe hârtie sau în faza de pre-producţie şi se realizează prin colaborări pro-bono cu oameni din afara grupului – actori, directori de imagine, sunetişti, scenografi, oameni minunaţi fără de care cuvintele scrise aici nu ar fi decât wishful thinking, oameni cărora vor să le mulţumească de fiecare dată când îi întâlnesc pe stradă.
În continuare, scrisul alimentează rezervoare. Lucrează, în paralel, la câteva scenarii de lung, mediu şi scurt-metraj şi munca la ele devine din ce în ce mai îmbucurătoare, cu fiecare invitaţie primită la workshopuri de dezvoltare. Are loc o rotaţie de cadre în interiorul grupului, o schimbare a locului din care vedem filmul, un fel de „scaunele muzicale”, singura diferenţă fiind aceea că nimeni nu rămâne pe dinafară.
Toate celelalte grupuri din care Vvag a făcut parte îşi desfăşurau activitatea, în mare parte, în weekend, după serviciu şi de sărbătorile legale, când timpul era mai blând cu el şi creativitatea împinsă în mediile audio-vizuale mai ceva ca bucăţile de carne tocată în maţele de viitori cârnaţi. Dar acum, pentru că toţi vor mai mult, în aceeaşi direcţie, s-a schimbat puţin abordarea – implicarea şi punerea în scenă/platou au loc mai des, zilele corporatiste au devenit mai puţine şi mai condensate, lucrul în echipă mai eficient şi resursele mai inteligent folosite. Următorul pas ar fi găsirea unui sediu şi intesificarea eforturilor, depozitarea muncii continue într-un safe seif uşor de accesat, cu pufuri, internet, premiere pro, mese ikea, photoshop, curent electric, toaletă şi-un nume mic, scris, în dreptul inimii, pe perete. Dar despre aceste intenţii, puţin mai târziu.
Toate cele de mai sus nu sunt altceva decât amintiri. Imagini vizuale abstractizate şi trecute matematic, prin litere virtuale într-un document Word. Scrise. Abrutizate şi puse la uscat în faţa cititorilor de povestiri.
Scrisul l-a făcut pe Vvag să iubească faptul că trăieşte şi poate muri în fiecare clipă.
/* Vlad, Valentin, Alin şi George sunt absolvenți ai atelierului de scenaristică „Play”, cu Cecilia Ștefănescu și Igor Cobileanski. */