Nuvela Fără zei, fără stăpâni, Millenium Press, s-a lansat la târgul de carte Gaudeamus. (Comandă pe site-ul editurii sau pe site-ul Manga Shop.) Autorul, Emil Duhnea, absolvent al atelierului de SF&F, nu putea să scape neinterogat!
Povestește-ne despre tine, să te vedem mai bine.
Mă consider extraordinar de norocos fiindcă am crescut cu un nivel de bunăstare şi cu un acces la cultură cum numai capitalismul poate aduce. Deşi o bună parte a vieţii am fost închis împotriva voinţei mele în jur de opt ore pe zi într-un sistem de educaţie menit să muleze oamenii în tiparul de mediocritate educaţională aprobat de stat, în restul timpului am putut să mă bucur de propriile mele interese într-un mod real: am avut posibilitatea să mă joc Captain Tsubasa pe o clonă de consolă NES (era în japoneză, dar nu conta atât de mult la vremea aia, fiindcă nici în engleză nu citeam multe) sau mai târziu Half-Life, când a apărut, să citesc Jocul lui Ender şi altele între jocuri, şi până la vârsta adolescenţei să fi descoperit deja o bună parte din scriitorii mei preferaţi.
În liceu am făcut japoneza, aşa că unele titluri din copilărie le-am revizitat în limba lor originală; încă port o simpatie aparte pentru limba şi cultura japoneză, iar primul text pe care l-am scos în public s-a încadrat în sfera asta („Gyokuon”, finalist la a doua ediţie a concursului de proză scurtă Liternautica). Cu puţină vreme înainte am devenit mai implicat în comunitatea otaku din România. Era o lume complet diferită faţă de ce avem azi, filmele şi serialele (în rip-uri de calitate variabilă) circulau printre oameni în butoiaşe pline de CD-uri pe care le luai cu împrumut de la „Biblioteca” unui anume Lother, care avea mai multe cărţi, jocuri şi colecţii de tot felul decât puteai consuma (întâmplător lui îi datorez multe „descoperiri” din domeniul ăsta, avea dinainte să devină cunoscute şi la noi şi o sumedenie de cărţi în engleză – de la el am avut Lord of the Rings sau Wheel of Time când cărţile netraduse erau ceva de negăsit în magazinele de la noi); am prins începuturile festivalurilor de profil, când nu se prea puteau numi aşa şi nu aveau succesul Comic-Con-ului sau Nijikon-ului de astăzi, şi când standul Manga Shop (multă vreme unul din puţinii furnizori unde puteai găsi manga/comics la comandă) nu era încă magazin, ci „muzeu”; tot pe atunci am început să pun mâna şi pe manga şi comics în format fizic şi lucrurile au tot continuat să se schimbe din bine în şi mai bine (îmi amintesc cât de diferit mi s-a părut V for Vendetta în print faţa de scan-urile .pdf oribile pe care le citisem eu de la un prieten, deci am avut o perioadă de „redescoperire” a lucrărilor preferate).
Cumva ar fi fost şi mai bine dacă mă năşteam mai târziu şi aveam toate astea mai uşor, dar nu pot spune că am dus lipsă de lucrurile astea, aşa cum au păţit prietenii mei mai în vârstă.
Am început să scriu propriu-zis la sfârşitul lui 2014; până atunci m-am mai gândit la asta, şi multe din poveştile pe care aş vrea să le scriu la un moment dat le-am avut în cap într-o formă sau alta de mai bine de 10 ani, dar nu am scris din diverse motive. Unul dintre ele este greu de recunoscut, având în vedere contextul în care mă aflu: aş prefera să scriu poveşti sau scenarii pentru comics, jocuri sau TV, astfel că multe din poveşti sunt concepute pentru alt format. Proza însă este mult mai accesibilă şi la fel de ofertantă, aşa că nu simt că am tras cumva paiul scurt, deşi sper să am ocazia la un moment dat să încerc şi restul. Mă gândesc să revin la unele încercări pe care le-am avut, eşuate din cauza unor obstacole tehnice, de a scrie Interactive Fiction, un gen de ficţiune şi de joc din păcate mult prea puţin cunoscut şi apreciat la noi (partea interesantă la acest tip de texte este că majoritatea sunt scrise la persoana a II-a, exerciţiu pe care l-am încercat cu gândul la Interactive Fiction când am scris textul „Apoi te saturi…” din Revista de Suspans nr 52/Noiembrie 2016).
De câţiva ani am mă ocup de un proiect pentru Nicolas Cage în România, care a pornit de la o observaţie curioasă când eram în liceu şi mă uitam mai des la televizor: Nic Cage pare să fie cel mai difuzat actor pe teritoriul ţării noastre (rădăcinile mele evreieşti îmi dau înclinaţia de a face tot felul de asemenea observaţii curioase, dar asta e singura care a dat de aur ca să zic aşa). Rareori se întâmplă să treacă o săptămână fără să fie programat cel puţin un film cu el, din 2013 până în prezent s-a întâmplat asta doar de trei ori, în rest e programat în medie cam în patru filme pe săptămână, şi asta fără să includem în calcul reluările care practic ar dubla cifrele (dar ar fi totuşi o informaţie validă şi de interes pentru fanul adevărat Nicolas Cage care ar dori să ştie mai degrabă numărul de ocazii pe care îl are în săptămâna respectivă de a-l vedea pe maestru la televizor).
După zece ani de la modesta mea descoperire, lucrurile s-au dezvoltat, am început să ţin şi o evidenţă mai clară, să emit unele anunţuri informative periodice, dar şi anumite clarificări în legătură cu activitatea sa. Odată cu asta cu au venit mai multe responsabilităţi, însă mă bucur să fiu un purtător de cuvânt de încredere pentru acest James Dean al zilelor noastre (şi din trecutul imediat apropiat, dar doar de după moartea lui James Dean încolo) şi să fiu sprijinit în demersurile mele de Nic însuşi. Sper ca în viitorul apropiat să reuşesc formalizarea activităţii desfăşurate într-o formă organizată şi să extind studiile efectuate prin publicarea anumitor lucrări de specialitate, iar pe termen lung am de gând să promovez în continuare, şi în ciuda tuturor obstacolelor şi opoziţiei guvernamentale, stabilirea unei autorităţi de reglementare în domeniul conţinutului audio-vizual avându-l pe Nicolas Cage drept element esenţial şi distinctiv (ARDCAVANCDEED).
În rest, sunt avocat, mai public uneori non-ficţiune despre istoria economico-politică a Statelor Unite („The Rise and Fall of Rockefeller”) sau despre neadevărurile care se vehiculează cu nonşalanţă în mediul academic românesc despre dreptul concurenţei/antitrust („Dreptul Concurenţei. Regândirea premiselor antitrust”), şi mă puteţi găsi în fiecare marţi seara la Ceai la Vlaicu (Bucureşti) la întâlnirile intitulate „Cafeneaua Libertăţii”, dacă vă pasionează şi vreţi să discutăm despre economie, politică sau istoria republicii americane.
Care sunt genurile literare pe care le preferi, ca cititor?
În ultimul timp am citit mai mult non-fiction, economie, biografii şi istorie, mai ales americană. Când alternez cu beletristica, mă orientez mai degrabă după autori preferaţi decât după genuri, dar în general ajung să mă învârt cam în aceleaşi cercuri: science fiction şi uneori fantasy, thriller/crime, general fiction sau ceea ce mai numim „mainstream”, şi comics.
Care sunt mentorii tăi literari, pe cine admiri?
Nu aş vrea nici să înşir pur şi simplu nişte nume, dar nici să mă arunc în explicaţii lungi despre cât de buni sunt unii sau alţii. Din SF ar fi Orson Scott Card, Isaac Asimov şi Robert Heinlein: fiecare dintre ei a îmbogăţit literatura science fiction inclusiv sub aspectul „tehnic”, dincolo de poveştile pe care le-au spus, felul în care au făcut-o. În ceea ce priveşte thriller/crime, aici mă întorc de exemplu spre Raymond Chandler, John le Carre sau Graham Greene (deşi l-aş încadra mai degrabă la general fiction). Nu în ultimul rând, printre autorii mei preferaţi, de care nu m-aş dezlipi niciodată, se numără John Steinbeck, Haruki Murakami şi Ayn Rand.
Însă fiindcă mi-ar plăcea să scriu poveşti şi dincolo de proză, mă raportez foarte mult şi la scriitori din alte domenii, cum ar fi în comics Brian K. Vaughan, Brian Azzarello, Ed Brubaker, în TV Damon Lindelof sau Matt Weiner, sau în jocuri fraţii Rand şi Robyn Miller, Sam Lake, Ken Levine, Thomas Grip, Masato Kato, Amy Hennig sau Marc Laidlaw.
Până la urmă tot un fel de înşiruire am făcut, dar în principiu spre numele astea privesc când scriu şi mă întreb ce sau cum ar trebui să fac ceva: ei ce au făcut şi cum au făcut-o, de mi-a plăcut aşa de mult încât am să urmăresc cu nerăbdare ce mai fac ei, şi am să le iert şi unele poveşti mai slabe, şi am să le cumpăr şi următoarea apariţie?
Ai publicat povestiri în reviste SF și nu numai. Cât de ușor e pentru un om nou să intre în cercurile literare de la noi, cum a fost experiența?
Nu este nici extraordinar de greu, dar nici nu baţi din palme şi s-a făcut; după cum se vede, în ultima vreme au apărut nume noi în scenă, inclusiv colegii mei de debut – Miloş Dumbraci şi Mihai Alexandru Dincă (el îmi este şi coleg în grupul literar Secţia 14, care a publicat anul trecut antologia de povestiri scurte Eroi fără voie, plină cu nume noi).
La mijloc e o chestie de prezentare şi de făcut temele. Atunci când prezinţi cuiva un text, trebuie să fie (cât de cât) îngrijit; asta se aplică pentru toţi, de la scriitorul care trimite un text unui editor, la editorul care prezintă cititorului un text pe care îl publică sub coordonarea sa. Mi s-a întâmplat să întâlnesc uneori oameni care s-au plâns că nu primesc răspunsuri pozitive, dar textele lor erau redactate sub orice standard rezonabil de calitate (de la punctuaţie la diacritice; dacă nici măcar eu nu aveam răbdare să îl parcurg, atunci nu văd un editor având nervii ăştia, mai ales când este bombardat de o grămadă întreagă de texte).
Cât despre al doilea aspect, aici am şi eu probleme, fiindcă mărturisesc că nu prea am citit proză românească de plăcere în trecut. Dar trebuie să vezi pe ce teren intri, ca să ştii pe unde să mergi şi cum să calci, aşa că am fost nevoit să trec cu alţi ochi prin publicaţiile româneşti. Nu este nici chiar aşa de rău, dar nu pot spune nici că mă simt ca acasă.
Aici trebuie să mărturisesc o dilemă cu care mă confrunt. Pe de o parte trebuie să intri în terenul ăsta despre care ziceam, în care editorii şi cititorii sunt în general destul de vechi şi au prins deja multe lucruri la timpul lor, ştiu cum a fost şi cum este acum şi au o anumită viziune asupra lucrurilor. Pe de altă parte, eu îmi doresc să scriu pentru oamenii ca mine, pentru cei care nu prea au fost atraşi din diverse motive spre publicaţiile româneşti până acum, şi nici nu cred că au de ce să fie în mod special. Din păcate i-am şi văzut ignoraţi sau priviţi câş, oricum, din zona asta, fiindcă ei oricum „nu înţeleg, nu ştiu, nu apreciază ce e bun” fiindcă sunt mai interesaţi de alte chestii sau produse care sunt cumva considerate de duzină, slabe, etc.
Ei bine, eu pentru ei vreau să scriu, nu neapărat fiindcă sunt şi eu unul din ei, ci fiindcă vreau să scot genul de produs pe care îl preferăm noi cei care, spre exemplu, înainte ca Witcher sau Metro 2033 să fie publicate pe piaţa noastră cu ani întârziere, am jucat jocurile. Şi nu mă refer doar la acele produse care îşi au originea în publicaţii literare, sau la acei oameni care au intrat prima oară în contact cu materialul original prin intermediul unei adaptări (pe lângă cele menţionate, spre exemplu mulţi din generaţia mea au prins Dune mai întâi ca joc de strategie, şi apoi ca roman, şi aş mai aminti tot din domeniul SF şi I Have No Mouth and I Must Scream). Tot aici merită menţionat faptul că deseori adaptările merg dincolo de materialul sursă într-un mod (mai mult sau mai puţin pentru unii) plăcut: serialul Game of Thrones a început să meargă în paralel cu romanele, The Walking Dead a căpătat o viaţă de sine-stătătoare, iar The Leftovers odată ce a depăşit firul narativ al romanului pe care este bazat a reuşit să prezinte unul din cele mai bune sezoane de TV; în jocuri Telltale Games adaptează cu succes şi aduce poveşti originale pentru Batman sau Back to the Future.
Însă mă refer şi la acele produse neadaptate, originale, care „se pierd” pentru oamenii care „doar citesc” pentru că au impresia că literatura, fiind cumva forma „superioară” de produs cultural, este singurul lucru care merită. Cele mai importante şi entuziasmante frontiere de poveşti sau storytelling din ultimii 20 de ani au fost depăşite nu în literatură, ci în jocuri video, comics şi TV: de la deschizători de drumuri precum Half-Life sau Myst în jocuri am ajuns la Bioshock, The Last of Us, SOMA sau la titluri experimentale şi inovatoare precum Dear Esther, Gone Home, Everybody’s Gone to the Rapture, Firewatch sau Kentucky Route Zero; în comics succesul unor serii precum Y: The Last Man, 100 Bullets sau The Walking Dead fac loc acum pentru o libertate mai mare a autorilor şi uneori pentru posibilitatea ca ei să publice „ce îşi doresc să publice” (Ed Brubaker are un contract cu Image Comics care îi dă o poziţie foarte bună şi sub care a fost publicat recent The Fade Out, un comic noir excelent despre care credea că nu ar fi acceptat spre publicare din motive comerciale, dar care s-a dovedit un succes răsunător); tot astfel, în TV am plecat de la seriale care erau o raritate ca Lost, Carnivale şi The Sopranos şi am ajuns nu doar la un standard firesc în care ne aşteptăm ca producţiile să fie de calitate, dar se întâmplă şi lucruri nemaivăzute, cum ar fi producţii independente de televiziunea tradiţională ca The Man in the High Castle sau Stranger Things, sau un al treilea sezon pentru Twin Peaks la mai bine de douăzeci şi cinci de ani de când a fost anulat (cu majoritatea echipei originale, nu un reboot doar cu numele).
Toate astea, şi am menţionat doar o parte din producţiile pe care le prefer eu, au dat şi dau ocazia pentru inovare şi originalitate în expunerea unor teme şi poveşti pe care nu le poţi găsi în proză şi pe care cei neinteresaţi decât de proză le ratează. La aceşti cititori ajungi cumva mai uşor, fiindcă intri direct în aria lor de interes; avantajul e că urmăresc, ştiu cam despre ce e vorba în domeniu, citesc atent publicaţiile relevante, uneori fac recenzii, şi aşa mai departe.
Mi-ar plăcea să reuşesc să ajung, însă, mai degrabă şi la ceilalţi, cum ziceam, la cei care la fel ca mine sunt consumatorii produselor de tipul celor menţionate mai sus mai repede decât al unor texte de proză româneşti. Impresia mea e că interesele şi gusturile lor nu sunt luate în considerare în publicaţiile româneşti (ca să explic, impresia mea e că interesele şi gusturile mele, pomenite pe scurt aici, nu sunt luate în considerare în publicaţiile româneşti, şi este aplicabil şi celorlalţi în măsura în care ele se suprapun şi se confundă; cred că da, fiindcă la noi se consumă jocuri, seriale şi manga/comics, şi de la o vreme încoace se consumă în sensul că oamenii chiar plătesc pentru produsele fizice de la console şi DVD boxsets la trade paperbacks, iar pentru publicaţiile româneşti interesul este modest). În sensul ăsta, m-am bucurat extraordinar de tare când am avut o primire bună cu două texte SF mai mult din partea asta a publicului decât din rândul veteranilor scenei SF româneşti; înseamnă că am reuşit într-o măsură lucrul pe care mi-l propusesem (e vorba de povestirea „Viena, între stele” din revista Ştiinţă & Tehnică nr. 60 din Octombrie 2016, şi „În trup, între stele” din nr. 15 al Revistei ARGOS).
În cercurile SFF se zice uneori că e bine pentru cititori să se spună despre un text că „seamănă cu” Dune sau Game of Thrones sau alt reper universal din domeniu, şi poate că este adevărat, fiindcă despre multe apariții româneşti am văzut comparaţii de tipul acesta. Eu doar sper ca despre textele mele să se spună că seamănă spre exemplu cu Legacy of Kain sau Westworld – asta ar însemna că am ajuns la cititorii la care îmi doresc să ajung cel mai mult: cei ca mine.
La Gaudeamus ai lansat prima ta carte – „Fără zei, fără stăpâni”, la editua Millennium Books. De la ce idee SF ai plecat, cum a fost drumul?
„Fără zei, fără stăpâni” nu a pornit de la o idee SF, ci a început ca o povestire mult mai scurtă în care îmi propusesem să explorez nesiguranţa în raport cu umanitatea. În general, când îmi clarific ideea pe care vreau să o abordez cu privire la un text, plec de la o temă, o abstractizare care serveşte drept ţintă sau scop în procesul de scriere (uneori nu fac chiar aşa, iar textele respective mi se par mie mai nereuşite).
Tema abstractă încerc apoi să o traduc într-un conflict de ansamblu, care în nuvela „Fără zei, fără stăpâni” este încercarea unei răscoale în Oraşul Rubiniu fondat de oamenii de pe Pământ pe o lume străină. În povestirea iniţială, conflictul era unul interior al protagonistului Reim, care încă se găseşte într-o formă adaptată în text. Apoi încerc să trasez un plot sau o intrigă constând într-o serie de evenimente conectate cauzal – o dramatizare a ideilor din spate, o traducere a temelor abstracte abordate în acţiuni şi conflicte concrete ale unor personaje.
Fiindcă textul iniţial era mult mai scurt şi mai diferit, cu un conflict principal interior, încercasem să sintetizez abstractul în motivul întrebării „ce face omul?”, folosită de guvernanţii Oraşul Rubiniu drept instrument de propagandă. În nuvela dezvoltată, întrebarea păstrează un rol central şi mă folosesc de ea în diferite contexte pentru a explicita o poziţie diferită în care se află restul personajelor din poveste, însă acum serveşte mai mult ca un alt instrument într-o intrigă dezvoltată în acţiune dramatizată şi prezentată cititorului: iniţial, concentrându-mă doar pe conflictul interior al lui Reim, încercasem să mă feresc de vreun conflict exterior direct (şi asta încă se resimte, cred, pentru acei cititori care mi-au spus că pe alocuri „merge încet” acţiunea), iar o foarte mare parte din intrigă se desfăşura „în culise”.
Aşadar, drumul a fost lung. La majoritatea textelor mai mari, lucrez la câteva drafturi pe parcursul timpului, le pun la sertar şi le revizitez pentru a le lua la lucru din nou după o pauză. Am avut un draft al textului „Fără zei, fără stăpâni” când am început Atelierul SFF cu Michael Haulică şi Oliviu Crâznic, şi l-am dezvoltat şi discutat în cadrul atelierului, dar şi după, cu colegii de atelier. A trecut un an între timp, şi de atunci, l-am mai lăsat şi revizitat, inclusiv pe baza unor discuţii subsecvente pe care le-am mai purtat cu Oliviu despre ce ar funcţiona şi ce nu.
Ca să revin şi la prima parte a întrebării, cum ziceam, adevărul este că nu am plecat de la o idee SF. Înainte să se concretizeze în vreun text de orice fel, povestirea iniţială menţionată îmi doream să fie de ficţiune istorică situată în America colonială din perioada pre-revoluţionară. O parte din elementele iniţiale au rămas, iar paralela cu experienţa americană este evidentă (cel mai clar în „oamenii roşii”, modelaţi explicit pe culturile anumitor popoare native Americii de Nord). La majoritatea am renunţat, însă: un protagonist protestant din cadrul Societăţii Religioase a Prietenilor cu îndoieli în credinţa sa, un context politic şi economic mai larg, o intrigă diferită care nu avea în centru tipul de revoltă din nuvela publicată ci o „răscoală” mai mică, mai personală.
Fiindcă am avut nevoie să ignor anumite constrângeri şi limitări istorice pe măsură ce îmi clarificam intenţia poveştii, şi pentru că nu avea sens să o transform în istorie alternativă, am ales să o remodelez într-un context SF, al stabilirii unei mici colonii pe altă planetă. Transformarea este radicală când mă gândesc de unde am plecat şi unde am ajuns, dar cumva mi se pare firească forma finală.
Care sunt proiectele tale literare pentru viitor?
Momentan finalizez un text de proză pe care l-am început tot la Atelierul SFF. Şi el a suferit câteva schimbări, a pornit ca o povestire despre Yuri Gagarin şi primul zbor în orbită şi a devenit mai mult despre Sergei Koroliov, proiectantul-șef al programului spaţial URSS. Sper să îl vedeţi curând, fiindcă e programat pentru publicare în prima parte a anului 2017.
Vreau să mai termin şi un text de proză pentru copii, în cadrul Atelierului de literatură pentru copii coordonat de Adina Popescu (sper să şi reuşesc, proza pentru copii mi se pare mult mai dificilă decât cea SF, însă şi mult mai satisfăcătoare – prima povestire pentru copii, „Nică şi Piratul din Pădurea Neagră” este unul din textele mele preferate).
Apoi am să revin la un draft lucrat anul trecut, este vorba despre un text SF situat în Japonia, care pleacă de la ideea unei societăţi în care oamenii sunt permanent conectaţi la „un internet” iar fiecare are un „profil public” format din datele pe care le introduce el însuşi, dar şi toţi ceilalţi din jur. Totul este mai mult sau mai puţin la vedere, intimitatea şi identitatea sunt transformate, iar cineva încearcă „să scape” – intriga vreau să o dezvolt în jurul unei crime în acest context.
Interviu realizat de Simina Diaconu