Pe George Ștefan Niță l-am cunoscut mai întâi la atelierul de proză, apoi ne-am întâlnit și la cel de poezie, ținut atunci de Simona Popescu. A publicat o carte de poezie în 2017, la Tracus Arte – „Tata nu are cal”.

Care e jobul tău de zi, cum spun americanii?

Lucrez la o corporație și asta mă ține ocupat. Deloc rău, să zicem că reacționez mult mai bine când sunt ocupat decât atunci când am o grămadă de timp liber pe mâini. Nu știu ce să fac cu timpul liber. Îl irosesc pe tot felul de activități neinteresante. Dacă n-aș cădea în predispoziția asta pentru inactivitate, probabil că aș sta toată ziua în cinema. La mine în cap e un TIFF continuu. Dacă vrea cineva să mă plătească să stau non-stop în cinema, îl rog să mă caute. Sunt omul lui.

Literatura e pentru tine un hobby sau scrisul e misiunea ta principală?

La început așa a fost, un hobby. Acum îmi place să cred că a evoluat. Nu e nici vreo misiune principală sau specială, doamne ferește. Mi se pare că sună pretențios. Și eu fug de lucrurile pretențioase ca de dracu. Plus că mă duce cu gândul, nu știu de ce, la catedrala mântuirii neamului și mă gândesc automat la preafericitul Daniel și la aur. Și mă indispun. Să zicem doar că acum iau literatura în serios. Citesc mai mult și beau mai puțin. Se mai întâmplă și invers, recunosc, dar asta doar în săptămâna de după salariu.

Ce cărți scrise de români contemporani ți-au plăcut în ultima vreme?

Păi o să-ti zic ce-am citit (sau recitit) recent:

Proză:

Răzvan Petrescu – Mandarina

BAS – Copilăria lui Kaspar Hauser

Adrian Șchiop- Soldații. Poveste din Ferentari

Tatiana Țibuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi

Poezie :

Ioan Es. Pop – Opera Poetică

Vlad Moldovan  – Glitch

Marius Chivu – Vîntureasa de plastic

Mihai Ignat – Klein spuse Klein

Am văzut de curând Moromeții 1 și 2 și am citit de curând cartea ta. Parcă se potrivesc. Cum a fost pentru tine să recuperezi prin poezie lumea din copilăria la țară?

Mi s-a mai spus lucrul ăsta. Așa o fi. Nu mi-am propus, chiar deloc, să am vreo treabă cu Moromeții. Sunt multe cărți de poezie care au în centru temele astea – copilăria la țară/familia. Ca personaj, Ilie Moromete e memorabil. Îmi place mie să cred că taică-meu are ceva din apucăturile lui, dar nu știu dacă lucrurile stau chiar așa. Un lucru e clar, pe măsură ce înaintez în vârstă devin ușor-ușor tatăl meu. Îi iau locul. Probabil că acum facem amândoi cât un Moromete mai mic. Sau dacă nu, măcar cât un Nilă sau cât un Paraschiv.

Crezi că e o vârstă mai potrivită decât alta pentru privitul înapoi?

La 20 de ani nu priveam înapoi. N-aveam răbdare. Acum o mai fac. Dar nici nu rămân încremenit în trecut. Mă uit în urmă ca să înțeleg niște lucruri. Odată ce le-am înțeles, îmi văd de ale mele.

Cum ai ajuns să alegi tema familiei/copilăriei/satului, pentru volumul tău de debut? Mai aveai și alte poezii, pe alte teme, pe care le-ai exclus?

Am aruncat multe texte. Unele erau proaste, altele nu aveau ce căuta în volum. Mă gândesc să reciclez câteva pentru un volum viitor. Nu alea proaste. Cu tema/temele nu stiu ce să-ți spun, așa s-a întâmplat. Îmi e ușor să scriu despre familie, mai ales că am câteva personaje și întâmplări acolo care mă fac să râd și să fiu trist în același timp.

Cartea ta a fost premiată la concursul de debut în poezie „Alexandru Mușina”. Te-a motivat premiul? Ți-a confirmat că ești pe drumul cel bun?

Alexandru Mușina e un poet la care țin mult, în continuare. Mă bucur că prin intermediul acestui concurs, sau mai degraba și prin intermediul acestui concurs, memoria și moștenirea îi sunt îngrijite și popularizate. Premiul m-a motivat, în primul rând, pentru că am avut și am foarte mare încredere în oamenii care au jurizat concursul.

Ai publicat în 2017, intrăm în 2019. Ce ai mai scris?

Câteva povestiri. Am strâns, în schimb, ceva material și sper ca în perioada următoare să am timpul necesar să încep și să termin un volum de proză scurtă. Mai am în plan un proiect de fotografie și text cu un artist timișorean.

Printre cumpărăturile noastre de la Gaudeamus a fost și nou-nouța „Guadalajara”, publicată de Iulian Popa la editura Humanitas. Mare bucurie, încă un absolvent de vânzare la raft!

Ne-am cunoscut probabil prin 2014 la cursul mare de scriere creativă, apoi ne-am mai văzut pe la Creative Writing Sundays. Ție ți-l prezentăm pe Iulian prin interviul de mai jos, plus că ai putea să citești și o povestire pe care a publicat-o în Revista de Povestiri.

Cum ai început să scrii povestiri? Ce te-a mânat în luptă?

Nu am preferințe pentru o formă anume a textului. Poate fi proză scurtă, însă am scris și un roman (în fapt, încă scriu la el), ba chiar și o piesă de teatru, pe care mi-ar plăcea s-o transform la rândul ei într-un roman. Într-un fel, depinde mult de ideea pe care o am. O pot dezvolta într-un text mai lung sau într-o povestire, în funcție de complexitatea ei, dar și de dispoziția în care mă aflu. Uneori, proza scurtă îți oferă o satisfacție imediată, căci poți termina o povestire într-un timp relativ scurt, cel puțin într-o formă de bază, spre deosebire de roman, unde satisfacția vine după mult timp (dacă vine). E adevărat că implică mai mult efort, iar forma scurtă a textului presupune un alt fel de concentrare. Dacă aș putea face o analogie, ar fi ca în atletism. Proba de o sută de metri în comparație cu cea de zece mii sau cu maratonul. De început să scriu povestiri, am început la curs, acum mai bine de patru ani, deși avusesem tentative timide și înainte, dar se opreau întotdeauna la nivel de concept.

Ultima oară când am vorbit, lucrai la un roman. Când colo, ai publicat o carte de povestiri. Ce s-a întâmplat?

S-a întâmplat ca această carte să iasă prima. Cronologic, volumul de povestiri a fost început primul, pentru că unele povestiri sunt scrise înainte de a mă apuca de roman.

Romanul e încă în lucru, în sensul că l-am conceput într-o anumită schemă, la care aș dori să adaug anumite lucruri.

Ce fel de oameni crezi că vor rezona cu volumul tău?

Nu știu. Un răspuns standard ar fi oameni cărora le place cum scriu sau care s-ar putea identifica oarecum cu unele personaje sau situații din povestiri (deși mă gândesc că, în cazul câtorva texte, chiar nu mi-aș dori să se identifice cineva cu personajele). Probabil cititori care preferă să nu vadă descrieri amănunțite ale unor lucruri familiare sau care nu găsesc ambiguitatea din sfârșitul unor povești prea deranjantă.

Folosești în vreun fel formarea ta de fizician în textele pe care le scrii? Dar pasiunea pentru călătorii și fotografie?

Poate că în modul în care abordez o poveste. Îi dau o structură, îi stabilesc clar coordonatele și spațiul în care se desfășoară, știu cum se termină dinainte de a o scrie. Fără un deznodământ, n-aș putea s-o încep. Totul conform unei scheme logice. În momentul în care o pun la punct, mă apuc de scris textul poveștii. Aici, într-adevăr, cred că există o influență clară a fizicii asupra modului de abordare a procesului creativ. Cu toate acestea, nu e vorba de o schemă rigidă. La construcția ei, permit toleranțe. Există o anumită flexibilitate, iar în vreo două rânduri mi s-a întâmplat chiar să schimb finalul poveștii.

În ceea ce privește pasiunea pentru călătorii și fotografie, da, mă ajută pentru atmosferă. Cum e să fii melancolic, bolnăvicios și temător într-un loc tropical? Un loc la care mai toți ne gândim ca la unul de vacanță, cu plajă și palmieri. Fotografia mă ajută și ea, pentru că, de multe ori, văd cadre din poveste, la fel cum un fotograf face fotografii pe platoul unui film. De multe ori, aceste fotografii oferă o altă perspectivă asupra a ce se întâmplă acolo. E la fel și la povestire. Te îndepărtezi de ea și o fotografiezi și dintr-odată poți avea o impresie diferită.

În clipul de la Humanitas, mi-a plăcut cum vorbești despre personajele din „Guadalajara”. Cum faci să le dai viață când scrii o povestire, le conturezi după persoane pe care le cunoști, le inventezi?

Personajele sunt în mare parte inventate, deși uneori pot avea ca punct de plecare oameni cunoscuți. Și ele sunt stabilite dinainte de a mă apuca să scriu textul. Nu-mi place să le încarc cu descrieri fizice, care de cele mai multe ori nu ajută cu nimic povestea. Am foarte clar în minte toate trăsăturile lor și personajele interacționează între ele conform acestor trăsături și conform regulilor impuse. Odată plasate în cadrul povestirii, nu fac decât să le observ și să descriu ce fac acolo.

Cum a fost colaborarea cu editura Humanitas? Cât de implicată a fost pe partea de editare?

Am colaboratfoarte bine cu Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecției 821.135.1 Scriitori români contemporani, de la editura Humanitas. Andreea s-a implicat în editarea fiecărui text, cu sugestii și observații și m-a ajutat să văd problemele textelor acolo unde nu le-aș fi observat. Am lucrat împreună la ordinea povestirilor. În plus, s-a implicat în toate aspectele legate de apariția unei cărți și-i mulțumesc pentru tot.

Ții legătura cu colegii tăi de ateliere de scriere creativă, participi la evenimente literare. Te simți parte dintr-o generație literară?

Am rămas prieten cu mulți dintre colegii de la curs, dar și de la CWS, și ne vedem la lansări, iar din fericire, anul acesta au fost ocazii să ne vedem mai des. Nu știu dacă să mă simt parte a unei generații literare. Poate în câțiva ani. Ar trebui să scriu mai mult pentru a putea vorbi despre acest lucru.

Acum, că ai publicat, mai scrii sau te-ai liniștit?

Mai scriu, firește. Nu o fac ca pe vreun tratament sau ca să-mi potolesc vreo neliniște de vreun fel. Îmi face plăcere să-mi imaginez lucruri, iar acum îmi place să le și scriu.

Interviu realizat de Simina Diaconu

Cezar Amariei a debutat de curând la Polirom, cu romanul „Zilele noastre mărunte”. Cum Cezar se numără printre absolvenții atelierului online de scriere creativă cu Marin Mălaicu-Hondrari, l-am luat la întrebări să aflăm cum de a schimbat rolul de învățăcel cu acela de debutant.

Mi-aduc aminte când ne-ai vizitat la atelierul din Vama Veche. Cartea încă nu apăruse și erai în perioada aia mișto de nerăbdare și entuziasm. S-au schimbat emoțiile după publicare?

Au rămas, dar s-au metamorfozat în emoția de a vedea prima dată cartea pe raft, de a mă uita paralizat la necunoscuții care o răsfoiau sau o cumpărau la Gaudeamus, s-a transformat în emoția primei întâlniri cu cititorii, apoi în cea de-a doua și în cele ce urmează.

Nerăbdarea a rămas și ea, abia aștept o cronică, un rating nou pe goodreads.com, o opinie din orice parte… Cât privește entuziasmul, e la cote de care nu mă credeam capabil.

Care sunt romanele istorice la care ții cel mai mult?

Timpul transformă toate romanele în scrieri istorice. Nu cred că pentru un tânăr e o mare diferență între „Moromeții”, proaspăt revenit în atenția publică, și „Frații Jderi” sau „Ciocoii vechi și noi”, toate se referă la lumi vechi, străine lui. Contează calitatea poveștii.

Referitor la întrebare, sunt blocat în admirație față de „Decameronul” scris de Boccaccio în urmă cu 650 de ani și de „Don Quijote” a lui Cervantes, care a împlinit deja 400 de ani.

Deși descriu în cartea mea o lume ce-i abia la două-trei generații de cea a lui Cervantes, citesc destul de puțină literatură istorică, prefer lucrările de specialitate. Pe parte beletristică, mă hrănesc românește, „cu de toate”, îndeosebi din zona clasică, dar îmi plac la fel de mult și Isaac Asimov sau Karel Capek, la rândul lor clasici ai SF-ului.

Din ce tabără ești: scrii despre ce știi sau mergi pe imaginație?

Scriu despre ce învăț, mergând pe imaginație. Cred foarte mult în documentare, indiferent că e vorba de un subiect medieval, din perioada comunistă sau din prezent. Trebuie să înțelegi în primul rând tu despre ce scrii și să ai răspunsurile, dacă vrei să-i faci și pe alții să te urmeze în poveste.

În primăvară am avut o temă de curs în care trebuia să descriem relația dintre două persoane bine decalate ca vârstă și am ales ca model povestea de dragoste a președintelui Franței, Emmanuel Macron. Înainte să încep să scriu textul am citit cât de mult am găsit pe internet despre el, ea și relația lor. Abia după vreo două zile de documentare, când știam și care era melodia lor favorită, filmul preferat și alte detalii ce fac veridică povestea, m-am apucat să bat tastatura.

Care e subiectul romanului tău? Atrage-ne în poveste!

Cadrul principal ar fi sudul Moldovei, în secolul al XVII-lea. Aflând că de 30 de ani nu se mai tipărea nimic în spațiul românesc, un ziarist englez vede în asta o oportunitate și vine aici, cu gând să deschidă o tipografie. Cei din zonă văd însă cu totul altfel lucrurile și-l prind în plasa de păianjen a inerției, a inculturii, a superstițiilor și chiar a violenței. Fără a încărca în vreun fel memoria cu date istorice, e doar fapt divers condimentat când cu mâncăruri cât să faci o carte de bucate, când cu felurite droguri de se fumau pe atunci sau, pur și simplu, cu băutură și jocuri de noroc.

De fapt, povestea este despre cât de puțin am evoluat și cât de vechi sunt problemele de care ne plângem astăzi.

Pentru cursanții „Revistei de povestiri” cred că miza este însă cu totul alta: în primăvară mă număram printre învățăcei, acum am deja proba scrisă dată și publicată la Polirom. În mai puțin de opt luni, am ajuns de la „create a new document” la o carte pe raftul tuturor librăriilor. Merită văzut ce a atras atenția unei edituri ce nu prea se încurcă cu debutanți.

Cum ai ajuns la acest subiect? 

Citind despre ce scriau ziarele din secolul al XVII-lea referitor la actualul spațiu românesc (da, se făcea presă în Vest în timp ce la noi până și domnitorii erau analfabeți, cum a fost cazul lui Constantin Cantemir). Așa am ajuns să-mi pun problema: „uite, ăștia publicau gazete de două ori pe săptămână, gradul de alfabetizare mergea către 50%, iar în Moldova, de la „Cartea românească de învățătură” scoasă în 1646 e o pauză de 33 de ani până la „Liturghierul” lui Dosoftei.

Nici muntenii nu erau cu mult mai breji, pauza lor fiind de „numai” 26 de ani (între 1652 și 1678), iar cea a ardelenilor de fix 30 de ani (1653 – 1683). Cât privește nivelul știutorilor de carte, se scria în procente într-o singură cifră, și aia mică. Și m-am gândit cum ar fi dacă ar încerca un tip cultivat, gazetar englez, să deschidă o tiparniță în Moldova, oare ce i s-ar întâmpla? Cam aici se termină ficțiunea și încep lucrurile inspirate, în mare parte, de realitate. Cu cât par mai puțin credibile, cu atât sunt mai mari șansele să se fi petrecut. Totul asezonat cu puțin suprarealism.

E ceva anume ce ai exersat la atelierul cu Marin Mălaicu-Hondrari și te-a ajutat în scrierea cărții?

Planul de lucru și viteza, plus termenele scurte de predare. Întâlnirea cu Marin a fost pentru mine providențială, practic mi-a dat dezlegarea la tastatură, în plan literar. Am simțit nerostitul îndemn: „așază-te și scrie”.

Dacă mama operei sunt eu, în dreptul rubricii „tatăl” l-aș trece în primul rând pe Marin. Mi-a dat foarte multă încredere și a făcut niște gesturi de mare prietenie față de necunoscutul care eram, inclusiv m-a încurajat să trimit la Polirom. Și l-am ascultat. Cine sunt eu, să-l contrazic, mai ales că s-a dovedit că a avut dreptate și editura mi-a acceptat romanul?!

Apoi am avut șansa de a face parte din două grupe extrem de bune, cu colegi talentați ale căror păreri mi-au fost de ajutor.

Care e feedbackul cititorilor până acum?

Este extraordinar de bun acolo unde mă temeam cel mai tare: la limbaj. Cartea aduce în atenție bijuterii lingvistice din epocă, dar totul e brodat pe o sintaxă modernă, și aveam emoții mari în privința receptării. „Se citește ușor” e primul numitor comun. E lăudată autenticitatea atmosferei, e punctat umorul și modul cum sunt realizate scenele dramatice.

Există și oameni care ar fi vrut alt final sau o mai mare implicare din partea unor personaje. Dat fiind că e prima parte din ce sper să fie o tetralogie, e loc și să fie dezvoltate personajele și de un final grandios sau apoteotic sau cum va fi să iasă.

Am impresia că ești un tip foarte activ și aș paria că lucrezi la un nou proiect literar. E sau nu e așa?

Ai câștigat pariul! În momentul în care eram la jumătatea cărții, am realizat că totul se petrece primăvara și mi-am propus să nu ies din acest cadru, cu gândul de a merge mai departe apoi cu câte un alt volum pentru fiecare anotimp. Am început deja predocumentarea la continuare, care se va petrece vara. Deocamdată, stau în dubii dacă să mă apuc acum de ea sau să merg pe o poveste contemporană și abia apoi să mă reîntorc la englezul meu.

M-am trezit aproape peste noapte recrutat în marea armată a literaturii. Deocamdată sunt un simplu soldat dar mi-am pus în raniță, pentru orice eventualitate, și un baston. Rămâne de văzut dacă e de pensionar sau de căpitan. La mareșal nu visez.

Interviu realizat de Simina Diaconu

Pe Raluca Nagy o cunoaștem ca autor în Revista de Povestiri (citiți aici câteva povestiri) și cursant la distanță în formula Creative Writing Sundays. Iar de câteva luni, ne bucurăm să o cunoaștem prin cartea pe care a publicat-o la Nemira – Un cal într-o mare de lebede.

Povestește-ne cum a fost viața ta literară până la momentul publicării primei cărți 🙂

Viaţa mea literară n-a existat public până la cele două proze din 2016, una în volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Editura Trei) şi una în Iocan 2. Cea din Cipangu m-a ajutat direct să scriu Un cal, iar cu cea din Iocan, pe care o scrisesem de fapt pe la începutul anilor 2000, mi-am adus aminte de cum scriam „pe vremuri”. Pentru că viaţa mea literară privată există de când mă ştiu, şi altceva nu prea ştiu să fac în afară să scriu, cred că doar aşa pot să procesez lumea.

Care ai spune că e firul roșu al volumului? Invită-ne în atmosfera cărții, să prindem gustul!

Pentru mine firul roşu este fuga de acasă. Cred că oricine şi-a dorit să facă asta la un moment dat, chiar dacă nu neapărat până în Japonia, pentru a se (re)găsi pe sine. Personajul principal din carte e o tânără care, încearcând să înţeleagă lumea nouă din jurul ei, înţelege şi de ce-a „fugit” de-acasă.

Mi-am dorit foarte mult şi să fac o încercare mai amplă de popularizare a antropologiei (am mai făcut-o pe ici, pe colo, prin reviste culturale). Am vrut ca o parte din munca mea de antropolog să ajungă la un public mai larg, iar terenul de un an în Japonia a fost un pretext bun pentru că m-a ajutat şi să răspund mai pe îndelete la întrebarea care mi s-a tot pus în ultimii ani: „Şi, cum e Japonia?”.

Ce a ieşit e mai mult o struţo-cămilă decât un cal…

Cărui gen de cititori crezi că îi va plăcea cartea?

Mă mir şi mă bucur în fiecare zi de oamenii diferiţi şi felurile în care e citită cartea. Cineva spunea într-un comentariu la o recenzie că e cadoul perfect pentru oameni pasionaţi de Japonia. Mi-ar plăcea să cred că e interesantă şi pentru cineva care nu e; are şi ceva de bildungsroman, personajul principal e o fată de 24 de ani, şi poate un public mai tânăr se poate raporta mai uşor la poveste, la experienţe. Am avut un întreg proces de conştiinţă cu explicarea/traducerea unor cuvinte în japoneză sau engleză, care pentru tineri sunt banale; am ales să rog un cititor mai în vârstă să-mi semnaleze unde are nevoie de explicaţii suplimentare.

Dacă ne gândim la cititorul ideal pe care îl avem în minte când scriem o carte, deşi nu l-am avut, poate cel mai des m-am gândit la nepoţii mei; mi-ar plăcea să o citească într-o zi şi să nu li se pară desuetă…

Cum se face că ai publicat la Nemira, în noua lor colecție – n’autor? Cum a mers partea de redactare, ai lucrat cu cineva de acolo pe text?

Am scris cartea cam într-un an (2015) şi am început să o trimit pe la edituri, concursuri de debut, etc. Pe măsură ce am primit-o înapoi, am mai lucrat la ea. Începusem să cred că ori va rămâne în sertar, ori va trebui să o modific destul de dramatic ca să o publice alte edituri de la care primisem răspuns, ceea ce nu prea voiam să fac… În noiembrie 2017 mi-a scris Eli Bădică despre alegerea pentru colecţia n’autor. Îmi aduc aminte mailul ei, locul în care l-am citit, tot. Mi se pare extraordinar totul, şi mai ales că în iunie era deja de vânzare. Editarea şi redactarea au mers foarte bine, am făcut câteva modificări importante la sugestia lui Eli, total în beneficiul cărţii. Nu pot decât să mulţumesc, iar şi iar, echipei Nemira pentru încredere şi profesionalism.

De ce l-ai ales pe Vintilă Mihăilescu să prezinte cartea pe coperta 4?

Aşa cum spun şi la mulţumirile din carte, Vintilă Mihăilescu a fost cel care, atunci când i-am spus despre blocajul de a scrie academic despre Japonia, m-a încurajat să scriu cum pot, dar să scriu, obligatoriu. Mă consider foarte norocoasă că m-a acceptat la Masterul de antropologie de la SNSPA în 2001, eu venind cu un background destul de îndepărtat de această disciplină; mi-a schimbat complet viaţa. Mi-a fost apoi co-coordonator al tezei de doctorat şi a rămas un adevărat mentor, indiferent unde m-am fluturat prin lume. Când m-a întrebat Eli de coperta 4, mi-a luat fix o secundă să mă gândesc la dânsul.

Crezi că te-a ajutat formarea ta în științe sociale în vreun fel în scrierea volumului?

Cred că antropologia şi literatura au în comun observaţia şi apoi transpunerea a ceea ce observi, cât mai bine, în cuvinte. Antropologia m-a atras şi ajutat prin metoda pe care o propune. Îi sunt extrem de recunoscătoare acestei discipline pentru formarea mea, însă la scris am senzaţia că m-a încurcat: m-a încorsetat şi/sau alambicat inutil, lucruri de care încă mai lucrez să scap. Am ajuns la CWS tocmai pentru că de prea mulţi ani scriam antropologic. Am urmat cursul de la distanţă/virtual, format pentru care sunt recunoscătoare, altfel mi-ar fi fost imposibil, dar care a fost şi frustrant uneori; una peste alta, mi-a prins foarte bine, şi vă mulţumesc.

Cum ai ajuns la acest titlu simpatic și vizual – Un cal într-o mare de lebede?

Hmmm… sunt în impas aici. Dacă zic că aşa m-am simţit eu la Tokyo, se întăreşte credinţa cum că am scris o autoficţiune, şi nu cred că e cazul… Îmi aduc aminte de reacţia unor prieteni români de la Tokyo când le-am spus asta, au râs dar nu s-au regăsit neapărat. Apoi, când i-am povestit lui Vintilă Mihăilescu, mi-a răspuns direct: „păi gata, uite, titlul îl ai!”. Culmea a fost când am ales numele personajului principal şi am aflat absolut întâmplător că înseamnă „cal blând”, a venit ca o confirmare.

În 2016 a ieşit Lebăda cu două intrări a Norei Iuga, exact când îmi era mie refuzată cartea, şi m-am posomorât puţin, mi-am zis că nu e nimic de capul ei, nici măcar titlul. Dar am citit-o atunci aproape integral pe Nora Iuga, şi în Blogstory am găsit şi motto-ul pentru cartea mea!

Sincer, dacă stau să mă gândesc sau mă uit pe drafturi, nu mi-am imaginat niciodată un alt titlu.

Chiar după ce a ieşit cartea din tipar mi-a căzut în mână volumul Plato’s Animals: Gadflies, Horses, Swans, and Other Philosophical Beasts (Jeremy Bell şi Michael Naas, 2015) şi am avut un moment de anxietate că de fapt imaginaţia mea n-a fost decât influenţa subconştientă a lui Platon şi Socrate, dar m-am relaxat, oricum totul a fost deja spus…

Din câte știu, trăiești în afara României. De ce îți dorești o carieră literară aici? Sau e primul pas și apoi te gândești să publici în limba culturii în care trăiești?

De fapt am început să scriu cartea în engleză pentru că viaţa mea, cercetarea, totul legat de carte s-a întâmplat preponderent în engleză. Dar parcă îi lipsea ceva; suna precum majoritatea melodiilor în engleză cântate de vorbitori non-nativi: igienizat. Cum am schimbat în română, m-am simţit mult mai bine, mai stăpână pe mine. Abia atunci mi-am îngăduit să mă relaxez, să mă şi joc puţin. Deşi să rescriu cartea în română a însemnat să o iau pe „lungitură”, cred că rezultatul final a avut doar de câştigat din asta. Am deja aproape mai mulţi ani netrăiţi în Romania, şi frica mea cea mai mare la Un cal a fost că nu sun credibil în limba română. Mi-ar plăcea să fie tradusă cartea într-o limbă accesibilă oamenilor din viaţa mea care n-o vorbesc. Evident, la engleză munca e pe jumătate făcută. Om vedea.

Te simți împlinită după publicare, te relaxezi sau lucrezi la un nou proiect literar?

Consider cartea ca pe un copil, şi în sensul ăsta da, mă simt împlinită. Am făcut pentru ea tot ce am ştiut şi putut eu mai bine, dar din secunda în care mi-a trimis Eli coperta, a plecat în lume. N-am înţeles niciodată astfel lucrurile cu scrierile antropologice, acolo responsabilitatea e oarecum didactică, şi deci orice critică e personală. Aici e cu totul altceva. Pentru că e ca un copil, de laude mă bucur înzecit, căci îi doresc tot binele din lume, dar criticile le primesc detaşat, pentru că nu îmi sunt adresate mie. Şi aici îi dau dreptate lui Cătălin Pavel, cu diferenţa între persoană şi autor, pe care scriind antropologie n-am simţit-o deloc. Sau poate e pur şi simplu o chestie de vârstă şi nu mă mai iau aşa de în serios.

Cât despre următoarea carte, nici eu nu m-am dumerit încă despre ce e, dar scriu la ea. Merge mai greu decât prima, poate tocmai pentru că încă n-are titlu.

Interviu realizat de Simina Diaconu

La începutul săptămânii am aflat că absolventul nostru, Ion Pleșa, urmează să publice un volum la Nemira, în colecția coordonată de Eli Bădică – și pe ea am cunoscut-o tot la primul atelier de scriere creativă pe care l-am organizat, în 2012. Am profitat de moment ca să îi punem lui Ion câteva întrebări.

Până puneți mâna pe carte, puteți citi în Revista de Povestiri o povestire scrisă de el.

Ce fel de literatură citești, care sunt idolii tăi literari?

Ca toată lumea de pe aici: proză scurtă și roman. Nu am idoli ci o listă lungă de scriitori pe care îi admir, nu pot să las pe nimeni deoparte: John Cheever, Karl Ove Knausgård, Richard Ford, Raymond Carver, Max Blecher, Simona Popescu, Alexandru Vona, Răzvan Petrescu, J.D. Salinger, Flannery O’Connor, Jeffrey Eugenides, Radu Niciporuc, Roberto Bolaño, Augustin Cupșa (cel din povestiri, n-am citit ultimul său roman), Murriel Spark, William Saroyan, Carson McCullers, Bogdan Alexandru Stănescu, Herman Melville, Franz Kafka, Marcel Proust, Lydia Davis, Karel Čapek, Elizabeth Strout, Olga Tokarczuk.

Care e povestea apariției volumului „Anotimpuri care nu se repetă” în noua colecție Nemira?

Prin aprilie 2017 am trimis editurii Nemira o poveste, după câteva luni mi s-a spus să trimit tot manuscrisul, în septembrie am primit vestea că analizele au ieșit ok („aviz pozitiv”). Asta pe scurt, cronologic, fără să amintesc de cele n mesaje (fără răspuns – scuze, a fost totuși o excepție…) trimise la alte edituri, și nici de lunile nesfârșite în care nu știam dacă pisica lui Schrödinger mai trăiește. Esențial este că, în timpul acesta, au fost câțiva oameni care au crezut constant în textele mele. Și n-am înnebunit, ca un coleric, de atâta așteptare.

L-am auzit, acum câteva săptămâni, pe unul din antrenorii noștri de la curs, vorbind la un post de radio, spunea că este un tip care a venit la 55 de ani la cursul de cw, și uite, după circa 6 ani debutează cu un volum de povestiri. Mi-a venit să râd, de ce frate, ce l-a apucat și pe domnul acesta? Poate că i-a sunat și lui un ceas interior, m-am gândit, ca o scuză. Apoi m-am oprit puțin siderat, stai că omul seamănă cu cineva cunoscut, prea cunoscut. Asta să fie trăsătura specifică care mă definește? Hei, dar textele spun altă poveste, o să vă convingeți în curând.

De ce acum, de ce acolo?

Acum a sosit anotimpul acestei cărți. Debutez la Nemira pentru că Eli Bădică, pentru că Ana Nicolau, pentru că a fost nevoie de apariția unei noi colecții de literatură română contemporană.

Ce vom găsi în cartea ta? Fă-ne poftă să o citim!

În cartea mea veți găsi (pornind de la o postare a lui Florin Iaru) răspunsurile la cele trei întrebări esențiale: de unde venim, cine suntem, încotro ne îndreptăm? Koniec. Kaput. Fine. Asta îmi aduce aminte de formularea standard de la orice interviu de angajare: de ce te-am angaja, ce am avea de câștigat? Păi aveți întâmplări și personaje care se rostogolesc de-a lungul unor zeci de ani, există un erou care le pune în legătură și există motive care se repetă, în ciuda diferențelor de timp și de epocă. Cred că am găsit ceea ce le unește, likemotivul. O să găsiți explicația la pagina 317.

Cum a fost procesul editării cărții – ai lucrat cu editura pe text, ai avut mai multe versiuni?

Am avut nenumărate versiuni fără soț (423), dacă mă păsuia editura contopeam poveștile și scriam un roman, mai aveam nevoie numai de 2-3 ani. Acum, pentru volumul doi, o să trebuiască să rescriu unele anotimpuri.

Ei, treaba este că în decurs de zece luni manuscrisul a trecut prin mâinile a trei redactori, de la trei edituri diferite. Nu a fost ceva premeditat, așa a fost filmul. Fiecare a venit cu alte sugestii și observații, diferite de ale celorlați, datorită lor am rotunjit ce era spus prea repede, am îndreptat cuvintele care trimiteau în altă direcție, sau am pus un accent care a luminat altfel contextul. În tot acest proces am înțeles mai bine cartea ca un întreg, nu mai aveam doar un șir de texte puse la grămadă. Una peste alta – asta a contat -, primul redactor, slăvită să-i fie umbra și urma pașilor, după ce a citit manuscrisul mi-a scris: „Mi-a plăcut. Felicitări!”

Ai participat la câteva ateliere de scriere creativă. Până la urmă, cum rămâne, au ajutat la ceva?

Am participat la cursul ținut de Marius și Florin, și la întâlnirile de la CWS. Cursul nu ne-a făcut scriitori, în afară de cei favorizați de curba lui Gauss. Eu am intrat la ore ca un poet neîmplinit și am ieșit un cititor ceva mai atent, începând să am alergie la sosul de adjective și metafore. Ei, dacă ar fi avut și antrenorii noștri un material printat, cu teme pe care să le dezvolți în câteva semestre, dacă ar fi corectat în detaliu ciornele noastre, dacă ar fi trecut pe la fiecare în parte, ca la un curs de dezvoltare personală, să încerce să ne schimbe viața în 16 ședinte săptămânale, cu regresia temporală și celelalte trucuri, am fi putut toți deveni scriitori, certificați de o diplomă de absolvire. Or, unii dintre noi nu știam precis ce diferențiază – în ceea ce scriam – o povestire bună față de o bălmăjeală a vanității. Ca să sar la concluzii, eu cu asta am rămas: să apreciez meșteșugul, să identific aberațiile, să găsesc plăcerea de a reveni asupra textului, pentru a ajunge la o versiune din care să nu se mai poată mișca nici o virgulă. Lucrurile s-au lămurit mai bine după câteva sezoane de CWS.

Deviez puțin, am constatat (din diferite discuții) ca sunt scriitori oripilați de ideea că o persoană, venită dintr-un domeniu non-literar, ar putea învăța, doar după câteva săptămâni, să scrie ca un absolvent de litere, ce a dedicat zeci de ani acestei meserii. Li se pare o blasfemie și o păcăleală. Câți scriitori „veritabili” au ieșit după un astfel de curs? Lucrurile nu stau însă așa, nici Anca Vieru, nici Irina Georgescu, nici Tudor Ganea, nici Bogdan Răileanu – pentru a-i numi doar pe câțiva din cei ce au debutat deja în volum, nici cei ce vor veni în continuare, nu își vor înșela sau dezamăgi cititorii. Cursul a fost doar un început. Pur și simplu cineva (ghici, ghicitoare mea?) a deschis o ușă ce trebuia demult dată de perete.

Când și unde are loc lansarea, cine vorbește?

Lansarea este luni 23 aprilie, de ziua Cărții, la librăria Humanitas Cișmigiu, la ora 19. Vorbește Eli Bădică și cei trei autori: Cristina Andrei, Oleg Garaz și cel care vă scrie.

Ai emoții, lucrezi la discurs?

Am ajuns la pagina 23 a discursului. Am o caserolă de emoții cu termen de expirare nedefinit. Scriu fără întreruperi, în lift, în tramvai, sau seara, după ce desfac o mandarină.

Restul o să-l aflați dacă veniți la lansare.

Interviu realizat de Simina Diaconu

Am primit o veste bună!

Scriitoarea și criticul literar Alexandra Medaru, fostă absolventă a primei ediții a Atelierului SF&F organizat de Revista de Povestiri și de Bookblog, a lansat la Gaudeamus 2017 volumul liric „Demoni și demiurgi” la Editura EIKON în cadrul unui recital poetic care a avut loc pe 26 noiembrie, deschis de tânăra autoare cu trei poezii din volum, și anume: „Nu-mi lua cuvintele”, „Demoni și demiurgi” și „Dezbrăcați”, pe care le puteți viziona în această filmare.

Volumul, născut în urma a ani de zile de muncă, este structurat în șase părți care urmăresc principalele puncte ale existenței umane: „Conversații cu diavolul”, „Creație”, „Viață”, „Dragoste”, „Moarte” și „Conversații cu Dumnezeu”. Opera este deschisă de prefața poetului, multipremiat, Ștefan Bolea, intitulată „Hades și Elysium”, care concluzionează asupra volumului următoarele: „În esență, volumul Demoni și demiurgi este o meditație asupra coincidenței dintre destrucție și creație sau o celebrare a daimonicului, în absența căruia specia umană ar fi numai o adunătură de lași”.

În revista culturală EgoPHobia nr. 52, scriitorul și criticul literar Oliviu Crâznic a realizat un studiu asupra volumului „Demoni și demiurgi”, afirmând:

„Din punct de vedere al teoriei literare, Demoni și demiurgi se încadrează, considerăm noi, în curentul expresionist – o reflexie poetică a picturilor lui E. Munch (Țipătul, Fecioara, Dragoste și durere), totodată continuare (târzie) a liricii filosofice a lui L. Blaga.

«Extaticul», «cosmicul» și «absolutul» („Sufletele vor dănțui sus/Printre stele ce luminează întunericul. Vom fi minuni mai minunate/ […] Vom fi note-n simfonii galactice/Și ne vom preschimba în pulbere eternă”), «originarul», «miturile» și «credințele străvechi» („Sărutările tale ard luna plină/ Rămase din timpuri străvechi/ Când discipolii mi se închinau/Cu sânge de prunci/(…)/Că într-o zi le voi da sărutul dulce al nemuririi/(…)/Rostite de cea căreia-i spuneau zeiță”), «patologicul» și  «morbidul» („Nu știau că într-o sinucidere/ Nu contează metoda,/Ci durerea”), «reacțiile omenești primare» („[…] sufletul […]/Să-l lași pe a alta să ți-l aline/Cu dezmierdări calde/Și atingeri vulgare/Ce îți fac atâta plăcere”), «sinteza» (a se vedea mai jos) ș.a.m.d – regăsim la Alexandra Medaru, transpuse în vers liber și cu patosul caracteristic curentului, majoritatea formelor de manifestare ale expresionismului, așa cum le-au identificat O.S. Crohmălniceanu, N. Balotă ș.a.”

De asemenea, „Așteptare”, una dintre poeziile din volum a constituit sursa de inspirație pentru unul dintre desenele pictoriței de origine română Oana Alexandra Albertsen, care a preluat versurile poemului pe blogul său.

Volumul de debut al Alexandrei Medaru poate fi găsit spre cumpărare pe site-ul Editurii EIKON.

Detalii autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Geopolitică”, intitulată Conflicte rasiale – consecințe geoeconomice și geopolitice, 2010). De asemenea, deține o diplomă de master în cadrul aceleiași facultăți obținută la catedra de „Geopolitică” (cu lucrarea Tibet – China, un conflict latent, 2012). A lucrat ca specialist de comunicare, în prezent fiind copywriter. S-a implicat, de asemenea, în activități de voluntariat la ONG-urile Wilderness Research and Conservation și Queero – Accept România. A debutat în 2013 cu textul „Păcatul” (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu textul „Contrabandă-n alb și negru”, distins cu Premiul al II-lea. Tot în 2014 a absolvit Atelierul SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog, fiind membră fondatoare a grupului literar Secția 14 din care a făcut parte până în septembrie 2016. În 2015, nuvela dark fantasy „ReÎnnoirea” este publicată în revista Argos, nr. 10, și, ulterior, în antologia Eroi fără voie (Ed. Millennium Books). În 2016, Alexandra Medaru a publicat proza scurtă „Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan” (Revista de suspans, nr. 25). Câteva luni mai târziu, se lansează și în critică literară, în paginile revistei culturale EgoPHobia, cu rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” (cu articole despre autori precum Umberto Eco sau Truman Capote). A participat ca invitată specială la lansările Editurii Crux Publishing din cadrul Târgului Internațional Gaudeamus 2016 unde a vorbit despre romanul „Aer și MSbP” de Răzvan T. Coloja, făcând o prezentare „exemplu-școală” (conform Oliviu Crâznic, scriitor, critic literar și consilier juridic) a volumului. La sfârșitul aceluiași an, a susținut alături de Oliviu Crâznic prezentarea publică FANTASTICUL DE IMPACT: DE LA GHILGAMEȘ LA „URZEALA TRONURILOR. În 2017, a publicat la începutul lunii februarie, povestea „Ființele nopții din urmă” (space frontier) în Cotidianul Național Puterea, iar în același an parte din articolele sale critice au fost preluate de Select News. De curând, conduce o nouă rubrică literară în revista culturală EgoPHobia, intitulată „Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra”. La Gaudeamus 2017 a lansat volumul liric „Demoni și demiurgi” (Editura EIKON). Blog personal: Taramuridenicaieri.ro.

Bogdan Răileanu se pregătește să fie citit de voi. În foarte scurt timp, îi va apărea cartea de povestiri Tot spațiul dintre gândurile mele, pe care o veți pipăi întâi și-ntâi la Gaudeamus.

Pe Bogdan l-am cunoscut la lungul nostru atelier de scriere creativă, pe vremea aceea predat de Chivu și Iaru, iar de curând l-am revăzut la atelierul online cu Marin Mălaicu-Hondrari. În orice caz, am profitat de legătura asta să-i luăm un interviu.

Tot spațiul dintre gândurile mele apare în curând la editura Polirom. Bravo, domnule! De ce să citim noi cartea asta, cum ne va emoționa?

Citiți-o pentru că e ca un album muzical al unei formații vocal-instrumentale total necunoscute din Buftea care imită sound-uri celebre într-un stil original. Are 11 piese. Sunt și melodii de peste șase minute, dar și scurte unde nu se mai aude solo-ul de chitară. Vă va emoționa. Pe unii poate îi va enerva, dar și asta e o emoție, nu? Nu mă aștept ca lumea să fredoneze pe stradă refrenul din melodia Mâncare pentru lesbiene, spre exemplu, dar mă aștept ca în timpul lecturii Poezie pentru poeți peste 50 de ani cititorul să se oprească o secundă și să își imagineze cum ar fi să îi dea un pumn în burtă lui Mircea Cărtărescu, cum s-ar simți abdomenul ăsta poetic sub presiunea unui pumn? Exagerez, evident.

Cum ți-ai făcut curaj să trimiți manuscrisul la editură? Știu că aveai povestirile de ceva timp și amânai. 

Curajul mi l-am făcut cu fiecare povestire pe care am scris-o. Puțin câte puțin. Nu am amânat nimic, am așteptat să am o consistență și suficient de mult material care să poată alcătui volumul.

Cum ai dat o unitate volumului? Asta e o problemă uneori cu cărțile de povestiri.

Pentru mine nu a fost o problemă, pentru că am obsesiile și disperările mele. Am mai spus și pe Facebook, volumul reprezintă o sumedenie de lucruri care îmi populează timpul și care au început să capete forme, corpuri. Majoritatea nu reprezintă adevăratele mele gânduri, ci niște reflexii, niște reacții la ce e în jurul meu. Eu nu sunt nervos de obicei și nici nesuferit, dar persistența acestor teme în jurul meu: planeta care se destramă, ratarea, impostura mă fac să reacționez și să găsesc unghiuri pe care vreau să le expun. În definitiv sunt lucruri și teme care îmi ocupă timpul personal pe care aș vrea să îl trăiesc leneș, privind orizontul de pe o plajă călduță așteptând să se răcească vinul sau să oprească mașina cu bibani de mare în fața casei și să mă apuc de gătit. Deci, revenind, unitatea volumului stă în explorarea acestor lucruri și teme uneori enervante, așa că unitatea există.

Cât de creativ ți se pare scrisul literar față de cel publicitar? (cum cunoaștem și identitatea ta de copywriter)

Scrisul literar este al meu, așa cum e el, poate e neplăcut unora, dar e al meu și doar al meu, adică eu sunt el. În schimb scrisul publicitar nu îmi aparține. Am încercat atâția ani, dar mi-am dat seama până la urmă că nu aparține decât uitării subite. Prea rar reușește să treacă ceva memorabil dincolo de hățișul deciziilor, research-urilor și al clienților. Ce m-a învățat însă publicitatea a fost să nu mai pun atâta suflet pe ce iese din mine și să accept că poate fi îmbunătățit sau chiar tăiat, exclus până când rămâne doar esențialul.

Ți-au folosit la ceva cele două ateliere de scriere creativă la care ai participat la noi?

Sigur că da. Mi-a folosit planului pe care l-am avut. Eu m-am luptat cu timpul în perioada în care am pus cap la cap ideile în povestiri și aveam nevoie de deadline-uri, de priviri care să îmi ceară să scriu, pentru că doar așa puteam să duc temele la capăt. Revdepov merită standing ovations pentru ideea de a organiza atelierele astea. Și pentru faptul că s-a prins că sunt unii oameni undeva acolo în exteriorul literaturii care sunt prinși în propriile neputințe și frici și meandre ale concretului. Și pentru multe debuturi un mare merit îl are și acest atelier și Iaru și Chivu pentru nișa pe care au sesizat-o pe piața atelierelor de dezvoltare personală.

Spune-ne datele esențiale despre lansarea cărții: când, unde, cu cine.

Lansarea va avea loc pe data de 24 noiembrie 2017, începând cu ora 19:00 la Târgul de Carte Gaudeamus, Romexpo. Alături de mine vor fi cei doi scriitori alături de care am explorat mai ușor neclaritățile personale și am prins curaj: Florin Iaru și Marius Chivu.

Interviu realizat de Simina Diaconu