Blog

Laura a publicat recent o nouă carte pentru copii, Ceasornicăria lui August, la editura Via. Ne-am bucurat să aflăm vești de la ea, pentru că n-am mai văzut-o de la atelierele din Vama Veche, deși am mai prins-o pe la un Creative Writing Sundays, dar la distanță. Puteți citi și povestiri scrise de ea, apărute în Revista de Povestiri. Mai jos, ne vorbește Laura direct.

Spune-ne ceva despre tine!

Locuiesc în Cluj de mai bine de douăzeci de ani, de când am intrat la Litere de fapt. Am dat examen imediat după bac, pe atunci se intra greu, eram patru, cinci pe un loc, examenul era unu foarte serios, cu probă orală eliminatorie, îmi amintesc că-mi era o frică teribilă. După examen m-am întors acasă la Târgu Mureş şi a urmat o săptămână de aşteptare. Îmi spuneam că trebuie să intru, e obligatoriu, pentru că altfel va trebui să reiau toată materia, să stau un an acasă sub privirea plină de reproş a mamei, cumva simţeam că nu voi avea resurse s-o iau de la capăt şi să pierd un an din viaţă citind comentarii la română şi făcînd traduceri în engleză, aşa simţeam pe atunci.

În fine, când a venit ziua mult aşteptată, am dat telefon la portarul de la filo, era singura modalitate de a afla. Sigur, puteam să fac o călătorie de trei ore cu trenul, dar nu eram în stare de aşa ceva, aşa de mari erau emoţiile. Şi acum îmi amintesc, era vineri spre seară, am sunat cu groază, mă gândeam că portarul va fi sătul până peste cap de răspuns la telefon, de scris numele canditatului pe un bileţel, de mers până la panoul cu rezultate, de căutat numele, de dat vestea, dar am avut noroc. Era un domn jovial care mi-a spus: aţi intrat domnişoară, mare noroc aţi avut, doar trei au mai intrat după dumneavoastră. Ce mai conta asta, puteam fi ultima de pe listă atâta vreme cât eram deasupra liniei.

Şi aşa am ajuns în Cluj, oraş de care m-am îndrăgostit instant şi din care nu am mai plecat. Şi cu jobul a fost interesant, terminasem facultatea, eram sigură că la Târgu Mureş nu mă voi întoarce niciodată, aşa că singura soluţie era să-mi caut ceva de lucru. Habar n-aveam ce vreau să fac, acum sincer, cine are la 22 de ani, cât aveam eu pe atunci. Găsisem un anunţ, angajez profesor de limba engleză pentru grădiniţă, mă gândeam cât de greu poate fi să stau cinci ore pe zi cu nişte prunci de patru ani, mă prezint, iau jobul, stau un an, maxim doi, timp în care îmi caut o slujbă adevărată, apoi plec. Cel mai important era că puteam să-mi plătesc o chirie decentă şi să rămân în oraşul mult iubit. Mda, doi ani s-au făcut iaca, douăzeci şi doi, între timp am plecat de la grădiniţă, dar m-am mutat la şcoală şi nu regret nicio clipă decizia pe care-am luat-o atunci. Chiar nu mă văd făcând altceva, îmi place, e al naibii de greu mai ales dacă îţi pasă şi eu mă consider una căreia chiar îi pasă. 

Ce îți place să citești, cum e relația ta cu literatura?

Citesc de toate, am fost un copil care citea destul de mult, la noi acasă mama citea cu cartea sprijinită de pâine când luam masa, în plus, liceul pe care l-am făcut (secţia de limbi străine de la Papiu) mă punea să citesc. Am fost prima generaţie de după revoluţie care a studiat literatură comparată începând cu clasa a 9-a. Sigur, am trecut şi prin faza Sandra Brown, nu mi-e ruşine să spun asta, dar în acelaşi timp devoram Eliade şi Cioran. Literatura este un loc în care m-am simţit întotdeauna foarte bine, cel mai bine şi de multe ori mi-am spus că nu ştiu să fac multe, dar să citesc şi să vorbesc despre ce citesc, ei bine la asta mă pricep şi-mi place teribil. Şi cam asta fac şi acum, sigur, mai voalat puţin, dar la asta se reduce munca mea. 

Ce îmi place să citesc? Hm, greu. Îmi plac foarte mult nordicii, îmi place Franzen pe care l-am devorat după ce l-am descoperit, o vară nu am citit decât Franzen. Lydia Davis a fost o revelaţie, la ea m-am gândit când i-am dat nume personajului din Ceasornicărie, acum pot să spun asta. Îmi plac foarte mult Olga şi Uliţkaia şi Adriana Bittel, sud-americanii sunt şi ei oricând pe lista de preferinţe. Eu, când citesc, văd, citesc în imagini cumva, dar dacă scriitura e foarte tehnică, poate să fie impecabilă, dar dacă nu-mi creează imagini, o las. E greu să vorbesc despre ce-mi place să citesc pentru că-mi plac mulţi scriitori, dar dacă ar fi să port cu mine o singură carte ea ar fi Oraşele invizibile.  

Ce ne poți spune despre Ceasornicăria lui August?

Cu ceasornicăria e poveste lungă în sensul în care de mult timp o aveam în cap, sigur, fragmente, imagini, lucruri cu care nu-mi era clar ce voi face. Am scris pe bucăţi la ea, când nu mai ştiam încotro se duce povestea, o lăsam, apoi reveneam. Aveam în minte clar ceasornicăria ca spaţiu în care se poate întâmpla orice, cred că de la acel spaţiu am pornit. Chiar la primul curs de scriere din Vamă am scris o bucată de text, habar n-aveam atunci că el va intra într-o poveste, dar Teo, profesorul nostru, m-a încurajat şi mi-a spus că ar putea ieşi o poveste interesantă de la acel fragment. Şi mai e ş-o mâţă în poveste şi un oraş nou-nouţ şi Lidia, care află ce mişto e să pierzi timpul. 

Nu ești la prima carte pentru copii publicată. Ce te motivează să scrii pentru copii?

Da, am mai scris câteva, mai colaborez şi cu Fabulafia unde am două poveşti care-mi sunt foarte dragi. În ceea ce priveşte motivaţia, nu ştiu ce să zic, am început să scriu în joacă şi nu atât am scris, cât mai mult am spus. Momentul de la care a pornit aventura mea în ale scrisului a fost foarte clar: mă întorceam într-o seară de la teatru, văzusem ceva piesă în care cânta Ada Milea, ceva vesel şi foarte tonic şi, în drum spre casă, în autobuz, mi-am scos cartea pe care o citeam atunci, Gramatica fanteziei, am deschis-o la întâmplare şi am citit ceva. O propoziţie mi-a rămas în minte până acasă. Era ceva de genul „cum ar fi dacă într-o bună zi la uşa voastră ar bate un crocodil”. Tare mi-a plăcut chestia asta, aşa că, înainte de culcare când era momentul poveştii de seară, fiul meu era mic pe atunci şi-i citeam câte o poveste, de data aia nu i-am citit, i-am inventat o poveste pe loc pornind de la întrebarea cu pricina. Nici nu mai ştiu exact ce i-am spus, dar i-a plăcut  mult, m-a întrebat de unde ştiu povestea şi când i-am spus că eu am inventat-o, mi-a spus, mama, trebuie să mai inventezi. Şi l-am ascultat.

Ar mai fi ceva de spus aici, eu sunt sigură că nimic pe lumea asta nu e întâmplător pentru că eu am păţit o nepăţită, dacă-mi dai voie să-i spun aşa. Am aflat într-o vară că am o problemă gravă de sănătate, ceva ce nu-ţi imaginezi că poate să ţi se întâmple vreodată. Ei bine, poate. A fost bine până la urmă, dovadă că sunt aici şi pot să-ţi povestesc, dar a fost dur de tot. Îmi place să spun că am pierdut un organ (un rinichi), dar am câştigat altul, cel al scrisului. Aşa s-au aşezat lucrurile, s-au aliniat planetele, habar n-am ce s-a întâmplat. Tot ce ştiu este că înainte de acel episod din viaţa mea, nu scriam şi nici nu mă bătea gândul să o fac vreodată. 

Te ajută faptul că ești profă?

Sigur, mi-e de mare ajutor şi mi-a fost mai ales când lucram cu cei mici. Ei erau primii mei cititori, pe ei probam, dacă pot să spun aşa o poveste. Feedbackul era instant, dacă după primele câteva cuvinte cineva căsca, era la revedere. Ştiam că ceva nu e bine. Asta îmi place la copii, îţi spun verde-n faţă că eşti urât. Sunt cei mai exigenţi cititori. Am învăţat enorm de la ei, pe bune, mă simt un om norocos că trăiesc printre ei. În acelaşi timp e greu pentru că nu poţi mima nimic şi când vine vorba de poveşti, sunt mereu mai buni decât mine, vin cu nişte soluţii fabuloase, cu nişte idei extraordinare, fresh. De aceea e fain, dar în acelaşi timp greu pentru că trebuie să mă reinventez mereu, să fiu şi eu fresh, să şterg ce ştiu şi să fiu mereu dispusă să scriu pe o foaie albă, neatinsă.

Cum au fost colaborările cu ilustratori până acum, cum e procesul de lucru?

Am fost norocoasă şi la capitolul ăsta. Prima colaborare am avut-o cu Cristina Barsony, o ilustratoare excepţională cu care am scos prima carte, Poveşti cu nasturi. Spre marea mea surpriză, cartea a intrat în finala concursului de design Cele mai frumoase cărţi din România. A fost un moment extraordinar, îţi dai seama, prima carte. Legat de asta a fost şi un moment amuzant, pe lista nominalizaţilor eu apăream cu numele de Lara Pamfizoiu. Ăşa mi-a rămas  porecla printre prieteni care-mi spun şi acum pamfiziţa. În fine, cartea a avut şansa să călătorească prin Europa pe la cele mai mari târguri de carte. 

Am colaborat apoi cu Flavia, prietena şi colega mea, cu care am lucrat împreună la grădi. Flavia e un artist, desenează, pictează, croieşte păpuşi – o nebunie. Cu ea am scos celelalte cărţi, (Visul licuriciului, Pălăria bunicului meu) şi acum Ceasornicăria. A fost o colaborare nemaipomenită (cu ambele ilustratoare) pentru că nu a trebuit să vorbim nimic. Au citit textul şi atât a fost. Fără indicaţii, sugestii, nici din partea mea, nici din a lor. Nici n-am dorit să vorbim, pentru că mi s-ar fi părut că influenţez imaginea pe care şi-o fac la lectură, chiar doream să văd ce reuşeşte textul să transmită fără nicio explicaţie suplimentară. Dacă e nevoie de explicaţii, atunci ceva scârţâie. Dar n-a fost cazul, sunt minunat ilustrate cărţile mele, sunt norocoasă. 

Ai participat la mai multe ateliere de scriere creativă, în ce fel te-au influențat?

Da, ştiam de voi, de Revista de povestiri, dar a trecut ceva timp până să-mi fac curaj să trimt un text. Mă întorceam din concediu, era vară şi în momentul în care am intrat în Ungaria a venit mailul tău. Mamă, ce bucurie! Trimisesem chiar o poveste pentru selecţie, urma atelierul din Vamă cu Teo Bobe. Pot spune că acel atelier m-a influenţat cel mai mult, s-a lipit de mine cel mai bine. A fost şi o trupă foarte faină, am rămas cu nişte prieteni de pe urma acelui atelier. M-am simţit pe toată durata lui ca într-un glob din acela de Crăciun pe care-l scuturi şi ceva se întâmplă. Plus că era organizat în septembrie, în prima săptămână de şcoală, eu chiuleam pentru prima oară, eram pentru prima dată în Vamă, da, ştiu, pare imposibil, dar aşa a fost. Vama era aproape pustie, a fost extraordinar. O săptămână în care doar am citit, am scris şi asta cu marea la distanţă de două degete. A fost minunat, şi până în ziua de azi e una dintre cele mai frumoase amintirie ale mele.

Am mai fost de două ori în Vamă, o dată cu Dan Coman, apoi cu Marin. De la fiecare am învăţat câte ceva, tocmai pentru că sunt oameni atât de diferiţi. Sunday-urile iarăşi, foarte faine unele, cu feedback extrem de valoros. E important să-ţi spună cei care se pricep la asta, care chiar asta fac, scriu, ce faci bine, dar mai ales ce nu. Laudele nu te ajută, cel puţin pe mine, sigur e important să ştii că eşti măcar pe drumul bun, că n-o iei pe arătură, dar dacă eşti onest tu cu tine începi de la un punct să simţi ce funcţionează şi ce nu, unde trebuie să tai, unde nu ai spus suficient de clar. Eu aşa cred.  

Ce planuri de viitor legate de scris ai?

N-am. Îmi doresc să fiu sănătoasă, să pot citi, prefer să citesc de o sută de ori decât să scriu, sunt leneşă, nu am rigoare, disciplină, scriu în salturi. Bine e şi aşa. Cât timp scrisul e o bucurie în primul rând pentru mine, o să mai scriu. Încă e o bucurie, habar n-am până când şi nici nu mă gândesc la asta. Mă bucur de fiecare rând bun care-mi iese.

Interviu realizat de Simina Diaconu

Anul trecut, Simona Sava, pe care am cunoscut-o la atelierul de literatură pentru copii cu Adina Popescu, apoi la un atelier din Vama Veche, apoi am mai cunoscut-o puțin la Creative Writing Sundays și pe care am întârziat să v-o prezentăm și vouă, a publicat cartea pentru copii Mi-a rămas dulapul mic, ca urmare a câștigării Trofeului Arthur.

Cine ești tu, dragă Simona? ☺

Sunt scriitoare, locuiesc la Dristor, m-am născut în Vaslui şi sunt mândră de asta.

Cum crezi că te ajută sau te încurcă în scrisul literar faptul că ești copywriter într-o agenție de publicitate?

Publicitatea mă ajută să plătesc facturile, dar scriu dinainte să mă prind care-i faza cu reclamele. Am o anecdotă din copilărie, un fel de profeţie autoîmplinită, din vremea când pauzele publicitare erau anunţate simplu, prin text, iar eu citeam cuvântul cu voce tare, de 4-5 ori, cât era scris pe ecran, cu bucuria copilului care tocmai a învăţat literele: Publicitate! Publicitate! Publicitate! Publicitate!

A fi scriitor te ajută să fii un copywriter mai bun, invers nu prea. Publicitatea e plină de reţete, clişee şi scurtături. E totuşi un antrenament în scris, iar deadline-urile au devenit prietenele mele.

Ce citești în timpul liber, care sunt autorii tăi preferați?

În top 3 au oscilat Steinbeck, Palahniuk, Kazantzakis, Carver, Marquez, Velea (Nicolae Velea). În carantină mi-au plăcut I am Malala, The Kite Runner de Khaled Housseini, The Seven Good Years de Etgar Keret, Severance, de Ling Ma. Acum citesc The Brief Wondrous Life of Oscar Wao de Junot Diaz, y me gusta un chorro. Are vână, e alert şi savuros. Mă bucur să citesc în original, autorul dominican nu se zgârceşte la cuvinte şi expresii în spaniolă, care-i dau un farmec colocvial, o naturaleţe de cartier. Ţin să le mulţumesc primelor mele profesoare din copilărie: Maria la del Barrio, Marimar, La Cholito, Las mentirosas, Las asesinas. 

Atrage-ne în povestea din Mi-a rămas dulapul mic!

Mi-a rămas dulapul mic e un roman despre obiectele din jur care ne fac viaţa mai uşoară, dar pe care le ignorăm. Este aventura lui Mit, o mănuşă desperecheată, abandonată într-un dulap, care găseşte un fir de curaj şi pleacă să-şi caute sora. Se plimbă prin Bucureşti, pe la Piaţa Romană, pe la Gara de Nord, printr-un hostel. Mit este purtat de un cerşetor, se împrieteneşte cu o şosetă bâlbâită şi ajunge într-un magazin cu mănuşi de lux, unde află că a fi nou şi scump nu înseamnă a fi mai deştept. Îşi pierde degetele tricotate unul câte unul, dar umple golul cu aventuri şi prietenii care cântăresc mai mult decât firul rămas în urmă. Devine complet chiar şi aşa, fără pereche, sau poate îşi regăseşte sora? Dar vă las să aflaţi din carte.

Am scris-o cu drag, cu lejeritatea pe care numai în joacă o mai simţim. Am dat unor obiecte obişnuite sentimente şi emoţii umane. Vorbesc, prin glasul lor, despre prietenie, iubire şi singurătate. Mănuşile, şosetele şi umbrelele mi-au spus cum e să fii şi laş, egoist, arogant sau răzbunător.

Care a fost feedbackul cititorilor, ai tras pe cineva de limbă?

Cititorii adulţi, prieteni, scriitori şi cunoscuţi, au fost surprinşi. Se aşteptau la o carte pentru copii, dar e mai mult, le-am spus doar. E ca Micul Prinţ, am întins puţin coarda, ca să înţeleagă şi să pună mâna să citească. Mi s-a spus că e duios, că e viu şi neaşteptat, că le-a plăcut finalul. Nişte copii mi-au spus că abia aşteaptă filmul (se lucrează). 

Cum a fost colaborarea cu editura, cum a fost să câștigi Trofeul Arthur?

Trofeul Arthur a fost deadline-ul de care aveam nevoie şi a funcţionat de minune. M-a ajutat să reiau povestea, pe care o abandonasem de câteva luni, s-o termin şi iată, s-o public. A mai trecut un an şi jumătate până când Mi-a rămas dulapul mic a primit şi ilustraţii pe măsură, semnate de Roma Gavrilă, cu care am colaborat excelent de la distanţă, prin intermediul editurii Art.

Am avut lansarea la Gaudeamus, la Romexpo, într-o dimineaţa ploioasă din noiembrie, apoi, în ianuarie, petrecerea tematică Lost&Found şi o discuţie moderată de Adina Popescu. Am fost invitată la Şcoala Europeană, unde am stat de vorbă cu copiii, şi la radio, la emisiunea „Oraşul Vorbeşte”. Fetele din echipa de marketing m-au susţinut cu promovarea şi au pus la cale toate evenimentele. A fost un start bun.

Ai participat la mai multe ateliere de scriere creativă, ce ai luat bun din ele?

La un atelier de literatură pentru copii m-am hotărât să scot Mi-a rămas dulapul mic din sertar, deci am găsit motivaţie. Apoi am fost în Vamă cu Marin Mălaicu Hondrari şi m-am împrietenit cu gaşca veselă de la CWS (Creative Writing Sundays), unde am scris proză scurtă timp de două module. Am învăţat mult din feedback-ul primit, dar mi-am dat seama că sunt într-o perioadă în care scriu lung. Am cunoscut oameni faini şi încă păstrăm legătura.

Cu cine vorbești despre scris, ai prieteni care scriu?

Din păcate, vorbitul despre scris s-a cam limitat la atelierele sus numite şi scurte discuţii la birou. Am colegi din publicitate care scriu, dar nu e un schimb constant de idei şi păreri. Când scriam la dulapul mic, pe la jumătate, am făcut o serată literară cu trei prietene şi le-am citit cu voce tare. Le-a plăcut. Mi-a plăcut.

Ce proiecte literare ai pentru viitor?

În perioada asta am reluat un proiect pe care l-am tot abandonat. Sper să ne ţinem companie în continuare şi data viitoare, poate vorbim despre el.

Interviu realizat de Simina Diaconu

Doru Preda a publicat acum câteva luni volumul de povestiri „Candido”, în colecția n’autor a editurii Nemira, dedicată prozatorilor români contemporani, coordonată de Eli Bădică. În Revista de Povestiri poți citi câteva proze scurte scrise de Doru, pentru deschiderea apetitului.

Am aflat cu stupoare că ai cam vreo zece ani peste cât ți-aș fi dat. Ce înseamnă publicarea unei cărți la vârsta asta, crezi că e un avantaj sau un dezavantaj?

N-ai greșit deloc! Nașterea mea s-a petrecut cu o decadă prea devreme, din cauza unei breșe în continuumul spațio-temporal, de aceea mama a fost nevoită să încetinească puțin mersul timpului pentru mine. Cât despre avantaje și dezavantaje, nu cred că cineva își planifică  eforturile în funcție de asta. Scrii când ești inspirat și convins că ceea ce te frământă merită scos la lumină. Atunci când ești hotărât să-ți asumi o anumită vulnerabilitate – și aici este mai degrabă un amănunt legat de orgoliu, de nivelul la care ai ajuns să te cunoști și să te accepți pe tine însuți. Unii reușesc acest lucru mai repede, alții au nevoie de un lung șir de experiențe. În termeni „comerciali”, avantajul ar fi că ești mai lucid, mai răbdător și mai pretențios cu propriile creații. Dezavantajul ar putea fi acela că nu vei apuca să publici noianul de cărți pe care crezi că le-ai putea scrie, o ipostază extrem de subiectivă, de altfel.

Știu că scrii și proză și poezie, ce te-a făcut să publici proza?

Proza este pământul, solul stabil unde îți ancorezi ambarcațiunea. Poezia este apa care curge, se prelinge printre degete. În cazul meu, un volum de proză îmi oferă nivelul de încredere necesar pentru a trimite în continuare texte spre publicare. Înseamnă o luare de contact cu realitatea, ceea ce poezia nu poate face, ea rămânând volatilă, indiferent dacă ai mai publicat sau nu. Un alt aspect este legat de cititorii potențiali, în mod evident mai numeroși în cazul prozei.

Recunosc că nu sunt fana titlului. Ce semnificație are pentru tine? Condu-ne puțin spre lumea din cartea ta. Care e tema cărții, ce ai căutat scriind-o?

Candido este infernul ambalat în poleială aurită, ranchiuna ascunsă sub un surâs, umplutura amară a bomboanei de ciocolată. Nu este menit să placă, ci doar să amăgească. Este durerea care așteaptă să deschizi cu inocență paginile unui album cu coperte colorate pentru a-ți sfâșia pieptul, așa cum se întâmplă în proza care dă titlul volumului. Aș spune că titlul este inspirat de lungul șir al ucigașilor cu figuri candide, pe care istoria ni-i pune la dispoziție. Lumea din carte este aidoma celei din jur, populată de oameni despre care obișnuim să ne închipuim, atunci când nu știm prea multe. Fiindcă suntem mai degrabă dispuși să ne imaginăm decât să descoperim. Este mai comod, mai actual.

Care e povestirea ta preferată din volum și de ce?

Din punct de vedere stilistic, cel mai mult îmi place Perpetuum. Este acolo o morișcă a planurilor temporale care amestecă variantele de realitate până la confuzie. Ca desfășurare a narațiunii, cred că cea mai reușită este Darul Adelei. Însă cea care mă caracterizează cel mai bine este Fortezza, unde realul și oniricul se împletesc, se rotesc amețitor (sper că nu și neinteligibil) până când unul ia definitiv locul celuilalt.

Ce fel de literatură citești? Ce alte pasiuni mai ai?

Citesc destul de dezordonat, de la Houellebecq la Harari, cu pauze de eseistică zglobie gen Valeriu Gherghel, mai arunc un ochi înapoi în timp, odată cu publicarea târzie (în România) a câte unui autor consacrat, cum ar fi Richard Ford. Și, nu în ultimul rând, seria de autori români contemporani, printre care se află și foștii mei colegi de la CWS – Irina Georgescu-Groza, Ion Pleșa, Iulian Popa, Horea Sibișteanu și, de curând, Andrei Panțu. În afară de asta, mă mai distrez în bucătărie, unde îmi exersez îndemânarea și imaginația. Tartele făcute de mine sunt asemenea poemelor, uneori mai reușite, alteori doar comestibile. Totul pe muzică bună, în ritm de dans.

Ai participat în trecut la CWS, unde ai primit feedback de la scriitori variați. Ce părere ai despre gusturile lor? Ți-au folosit atelierele la ceva, ai mai ținut legătura cu colegii?

CWS a fost atelierul unde am reparat și pregătit pentru lansarea pe orbită vehiculul, neglijat până atunci, al afirmării mele ca autor. Nu-i rău nici dacă ești citit de o mână de oameni pe o rețea de socializare, dar adevărata măsură nu ți-o poate da decât publicul larg, acei oameni necunoscuți prin mâinile cărora va trece cartea ta, ca o domnișoară sfioasă în așteptarea confirmării. La ateliere am întâlnit scriitori în postura de cititori, niște cititori avizați și pretențioși, este adevărat, ceea ce a înălțat semnificativ ștacheta calității. Gusturile lor au fost extrem de variate, așa cum era de așteptat, însă nu așa sunt și ale celorlalți cititori? Analizele pe text au fost extrem de folositoare, cred însă că cel mai mult au contact pentru mine prozele scrise de colegi, cât și semnalele primite din partea lor. Nevoia de a compara, absolut omenească, a funcționat ca un combustibil al imaginației. Țin legătura cu cei mai mulți, ne întâlnim la lansări (acum și în cadrul grupului), ne încurajăm reciproc.

Te simți parte dintr-o generație literară, vezi puncte comune cu cei care au publicat în ultimii ani?

Nu cred că mai există generații literare, cel puțin nu așa cum au existat în trecut. Literatura de astăzi înseamnă în primul rând o mare diversitate de stiluri, de subiecte și de unghiuri din care acestea sunt abordate. Relatarea clasică și cea avangardistă coexistă pașnic, fără dispute ideologice. Unei cărți bune nu i se va reproșa niciodată stilul. Place, și cu asta, basta! Chiar CWS ne dă răspunsul – diferențele de vârstă dintre cursanți nu au fost niciodată un handicap, pasiunea pentru scris a desființat orice barieră teoretică.

Ce reacții ai primit până acum de la cititori?

Bune spre foarte bune (și nu mă refer la cele primite din partea familiei, prietenilor). A dominat surpriza. Mulți mă cunosc în varianta veche, de businessman. Au fost uimiți citindu-mi povestirile, probabil se așteptau la ceva mai tehnic, mai pragmatic. Alții, dimpotrivă, și-au imaginat că nu pot trece de pragul „fluturi în stomac”. Aici este vorba de un anumit nivel al așteptărilor, și sunt foarte mulțumit că am reușit (desi nu acesta era obiectivul meu) să nesocotesc aceste idei preconcepute.

Unde vom avea ocazia să te vedem în turneul de promovare a cărții?

Interviul nostru a tot fost amânat din motive obiective, de aceea putem vorbi despre turneu numai la trecut. A fost o experiență extraordinară, admirabilă și istovitoare în același timp. Am fost prezenți în librării și licee din București, Iași, Timișoara, Brașov, Cluj-Napoca, cât și la Biblioteca Județeană din Constanța. M-a emoționat interesul pentru literatură, îndeosebi printre elevii prezenți în număr mare (și de bună voie, am verificat!) la fiecare vizită. Este gândul cel mai frumos cu care m-am întors din turneu. Și, nu în ultimul rând, vreau să amintesc de atmosfera minunată, constantă de-a lungul acestui periplu, datorată în special editoarei Eli Bădică, una dintre cele mai sufletiste persoane întâlnite vreodată.

Interviu realizat de Simina Diaconu

Pe George Ștefan Niță l-am cunoscut mai întâi la atelierul de proză, apoi ne-am întâlnit și la cel de poezie, ținut atunci de Simona Popescu. A publicat o carte de poezie în 2017, la Tracus Arte – „Tata nu are cal”.

Care e jobul tău de zi, cum spun americanii?

Lucrez la o corporație și asta mă ține ocupat. Deloc rău, să zicem că reacționez mult mai bine când sunt ocupat decât atunci când am o grămadă de timp liber pe mâini. Nu știu ce să fac cu timpul liber. Îl irosesc pe tot felul de activități neinteresante. Dacă n-aș cădea în predispoziția asta pentru inactivitate, probabil că aș sta toată ziua în cinema. La mine în cap e un TIFF continuu. Dacă vrea cineva să mă plătească să stau non-stop în cinema, îl rog să mă caute. Sunt omul lui.

Literatura e pentru tine un hobby sau scrisul e misiunea ta principală?

La început așa a fost, un hobby. Acum îmi place să cred că a evoluat. Nu e nici vreo misiune principală sau specială, doamne ferește. Mi se pare că sună pretențios. Și eu fug de lucrurile pretențioase ca de dracu. Plus că mă duce cu gândul, nu știu de ce, la catedrala mântuirii neamului și mă gândesc automat la preafericitul Daniel și la aur. Și mă indispun. Să zicem doar că acum iau literatura în serios. Citesc mai mult și beau mai puțin. Se mai întâmplă și invers, recunosc, dar asta doar în săptămâna de după salariu.

Ce cărți scrise de români contemporani ți-au plăcut în ultima vreme?

Păi o să-ti zic ce-am citit (sau recitit) recent:

Proză:

Răzvan Petrescu – Mandarina

BAS – Copilăria lui Kaspar Hauser

Adrian Șchiop- Soldații. Poveste din Ferentari

Tatiana Țibuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi

Poezie :

Ioan Es. Pop – Opera Poetică

Vlad Moldovan  – Glitch

Marius Chivu – Vîntureasa de plastic

Mihai Ignat – Klein spuse Klein

Am văzut de curând Moromeții 1 și 2 și am citit de curând cartea ta. Parcă se potrivesc. Cum a fost pentru tine să recuperezi prin poezie lumea din copilăria la țară?

Mi s-a mai spus lucrul ăsta. Așa o fi. Nu mi-am propus, chiar deloc, să am vreo treabă cu Moromeții. Sunt multe cărți de poezie care au în centru temele astea – copilăria la țară/familia. Ca personaj, Ilie Moromete e memorabil. Îmi place mie să cred că taică-meu are ceva din apucăturile lui, dar nu știu dacă lucrurile stau chiar așa. Un lucru e clar, pe măsură ce înaintez în vârstă devin ușor-ușor tatăl meu. Îi iau locul. Probabil că acum facem amândoi cât un Moromete mai mic. Sau dacă nu, măcar cât un Nilă sau cât un Paraschiv.

Crezi că e o vârstă mai potrivită decât alta pentru privitul înapoi?

La 20 de ani nu priveam înapoi. N-aveam răbdare. Acum o mai fac. Dar nici nu rămân încremenit în trecut. Mă uit în urmă ca să înțeleg niște lucruri. Odată ce le-am înțeles, îmi văd de ale mele.

Cum ai ajuns să alegi tema familiei/copilăriei/satului, pentru volumul tău de debut? Mai aveai și alte poezii, pe alte teme, pe care le-ai exclus?

Am aruncat multe texte. Unele erau proaste, altele nu aveau ce căuta în volum. Mă gândesc să reciclez câteva pentru un volum viitor. Nu alea proaste. Cu tema/temele nu stiu ce să-ți spun, așa s-a întâmplat. Îmi e ușor să scriu despre familie, mai ales că am câteva personaje și întâmplări acolo care mă fac să râd și să fiu trist în același timp.

Cartea ta a fost premiată la concursul de debut în poezie „Alexandru Mușina”. Te-a motivat premiul? Ți-a confirmat că ești pe drumul cel bun?

Alexandru Mușina e un poet la care țin mult, în continuare. Mă bucur că prin intermediul acestui concurs, sau mai degraba și prin intermediul acestui concurs, memoria și moștenirea îi sunt îngrijite și popularizate. Premiul m-a motivat, în primul rând, pentru că am avut și am foarte mare încredere în oamenii care au jurizat concursul.

Ai publicat în 2017, intrăm în 2019. Ce ai mai scris?

Câteva povestiri. Am strâns, în schimb, ceva material și sper ca în perioada următoare să am timpul necesar să încep și să termin un volum de proză scurtă. Mai am în plan un proiect de fotografie și text cu un artist timișorean.