Blog

Cezar Pârlog, absolvent de ateliere de scriere creativă pe la noi, e deja la a doua carte. Se numește Life Stuff și se lansează vineri la Bookfest.

Ai debutat acum 2 ani la Tracus Arte cu volumul de povestiri „Flori, fete, fițe sau băieți”. Ce ți-a adus prima carte? Ai gustat gloria?

Mai precis acum un an şi jumătate, în noiembrie, şi a fost la „Gaudeamus 2014”. Prima carte a adus cu ea începutul unei ascensiuni, de dorit fără sfîrşit. Aş putea spune că am dat gata doar poalele muntelui. A se citi prezenţa la alte două tîrguri de carte, Librex Iaşi şi Libris Braşov, suficient de multe cronici de întîmpinare în presă şi pe bloguri, majoritatea cu calificative foarte bune, dar mai ales un premiu de carte, e vorba despre Premiul Naţional „Vasile Voiculescu”. O creştere frumuşică, cu paşi mici, lipsită de vreun alai ori de „antrenori” care „să pună umărul”, dar una sănătoasă. Aplicînd un mai vechi dicton liberal, „Prin noi înşine”. Cred că unul antebelic.

Cît despre zisa „glorie”, pentru cei care doar asta caută, cred că este doar o iluzie. O „fata morgana” care nu ştiu cît de mult bine le aduce. Fie la ei!

Te-au citit prietenii? Care a fost reacția lor?

Nu-i bună treaba cu prietenii, iar „profii” noştri de la atelier au avut perfectă dreptate că nu lor trebuie să le fie cerută părerea. Sînt prea subiectivi, e poate de înţeles, tot ce scrii li se pare la mare înălţime, şi ar trebui să mergi mereu cu flaconul de Betaserc în buzunarul de la piept ca să nu te ia ameţeala la fiecare al doişpelea pas. Iar elogiile fără prea mult suport în text, nu aduc nimic bun autorului aflat la început de drum. Cel puţin, nu mie.

Pot recunoaşte deja, din moment ce produsul finit este pe punctul de a fi lansat, mă refer la cea de-a doua apariţie editorială, „Life stuff sau…”, că, într-o fază incipientă, cînd încă cîntăream cele două variante pe care le putea lua manuscrisul, am recurs la o „consultare publică” pe Facebook. Fiind adresat în special doamnelor, l-am expediat, în probe, la persoane anonime din lista mea de noi „prieteni” virtuali. „Adrisantele” au fost medici, profe de română, scriitoare şi domniţe din alte varii domenii ale părţii de sus a nomenclatorului profesiilor din România. Bine, au fost şi vreo 3 bărbaţi. Răspunsul a fost unanim şi… asta-i cartea.

Da, am cam fost citit. Cu tot ceea ce înseamnă asta. Colegi şi şefi care au trăit ceva timp cu iluzia regăsirii, printre personajele creionate în proze, mai ales cînd era vorba despre unele etern negative, dudui care au roşit citind acele cîteva texte uşor indecente, într-atît că nu au mai avut nevoie de atunci de fard, blush sau cum i-o fi mai spunînd în zilele noatre. Adică au economisit nişte bani frumoşi, drept urmare, şi, în urma unei binevenite redirecţionări a fondurilor personale, şi-au putut achiziţiona acele mult dorite perechi de dresuri Axami, Anais sau chiar Obsessive, ba chiar, măcar o dată pe an, de Paşte, chiar un catsuit cu decupaj. Cu tot efectul lor devastator. Aşa se face că viaţa lor personală, în familie şi pe lîngă casă, a cunoscut un ritm de creştere evident, de care mă fac cu ostentaţie vinovat, iar părintele Ambrozie (vecinul meu din garsonieră, încă de acum doi ani, de cînd doamna preoteasă l-a dat pe uşă afară şi l-a înlocuit cu un senator de la partidul lui Oprea) ne-o poate confirma. Bine, treaba se poate întîmpla doar duminică seara, cînd ajunge, destul de tîrziu acasă, după şedinţa de spovedire a bunelor credincioase pe care cu folos le păstoreşte. Asta fireşte, doar dacă doriţi să punem pariu, mai scădem şi noi din chirie; dacă nu, nu e cazul să îl deranjăm.

Cum a fost colaborarea cu editura?

Editură „miculuţă”, puteri şi personal subunitar şi mai mult nu vreau să spun. Decît că s-a semnat contractul în ianuarie, iar de la începutul lui februarie totul, coperţi, text şi ilustraţii a fost predat la cheie. O odisee lungă şi o gestaţie îndelungată. Dar dacă ne gîndim că, la mamele elefant, ea durează vreo 22 de luni, mă pot considera un pămîntean eminamente fericit, nu?

Cum găsești motivația și timpul să te ții de scris și să publici?

Motivaţia? O am mereu la purtător. Poate datorită stilului pe care l-am adoptat, calcînd apăsat spre amuzant, spre deplinul răsfăț al jocului. Pornesc de la o realitate minusculă şi brodez la fiecare citire-şlefuire. Pînă ajunge să fie o gogoaşă imensă, de care rîd cu zgomot şi cu gura pînă la urechi, e drept, puţin atent la vecinii de bloc şi la confortul lor acustic, nu de alta, da’ au furat cam mult constructorii ăştia; dacă şi ăia din Taiwan au pus pet-uri în beton, ce să mai vorbim, nişte pungaşi!…

Ies săptămînal cu 2-4 scurtissime prin părţile pe unde public: Adevărul, Puterea, 24 FUN, nu ştiu cît de bună-i treaba asta, textele mele lungi sînt într-o prelungită eclipsă, însă, trebuie să recunosc că se poate şi mai rău. Inspiraţie să fie, domnule!…

Timp? Da, e o problemă cu stimabilul ăsta cu care sînt mai mereu la cuţite; iar deseori îmi serveşte nişte înfrîngeri usturătoare. Lucrez, de regulă, zilnic. Mai puţin în weekend ori în concedii.

Povestește-ne despre a doua carte, care urmează să se lanseze la Bookfest. Ce găsim acolo?

N-aş putea să o închin unui stil anume, însă, dacă ar naviga prin artele plastice, i s-ar spune… „instalaţie”; una narativă, fireşte. Adică o chestie unitară la care s-au folosit diverse materiale: sticlă, sîrmă carton, lemn, metal… Un fel de caleidoscop. O joacă cu mintea cititorului.

Sperînd ca Paul Cernat să nu se fi înşelat, de acolo de pe coperta 4 cînd dă un pronostic clar şi pariază, negru pe alb: „Venit după un prim volum de proză scurtă – eclecticul Flori, fete, fiţe sau băieţi, insuficient observat – Life stuff nu e o promisiune. E o confirmare. S-ar putea ca ea să aparţină unuia dintre cele mai interesante new entries din proza românească recentă.”

Când și unde are loc lansarea, cine prezintă cartea?

Lansarea va fi la „Bookfest”, standul editurii Tracus Arte, vineri 3 iunie, la ora 18.30. Eu dimpreună cu bravii căpitani de vas Paul Cernat si Felix Nicolau. Din partea gazdelor, adică de la Căpitania portului Tracus Arte, gata să îmi arunce colacul de salvare, de plumb, fireşte, Vasile Mihalache.

Interviu realizat de Simina Diaconu

Ioana Harasim, pe care o cunoaștem pentru că a absolvit atelierul de caligrafie foundational & gothic, a postat acum câteva săptămâni un apel pe Facebook adresat celor pasionați de arte vizuale. Cum ar fi să se întâlnească să deseneze împreună? Și s-a întâmplat!

Cu ce te ocupi tu, Ioana?

În timpul zilei lucrez la o agenție de publicitate, iar în timpul liber desenez.

Cum ți-a venit ideea să organizezi întâlniri în care ilustratori și alți artiști vizuali să lucreze împreună?

O dorință de-a mea dintotdeauna a fost să am un grup de prieteni cu care să mă întâlnesc și să desenăm împreună. Numai că până să mă mut în București nu prea cunoșteam oameni care făceau și ei asta. Ideea exista de mult. Ea nu fususe pusă în practică, în schimb. Așa că într-o seară când stăteam în pat și mă gândeam că am nevoie de ceva nou în viața mea, mi-am amintit de dorința asta. Mi-am zis să nu mai aștept să mă invite cineva într-un grup de genul, ci să fac eu unul. Așa că am întrebat pur și simplu pe Facebook cine vrea să organizăm întâlniri de genul și am așteptat să îmi raspundă lumea. Nu mă așteptam, însă, că vor răspunde atât de mulți oameni.

Câți oameni au participat? Ce ați făcut acolo? Cât ați stat?

La prima întâlnire cred că am fost 14 persoane. Ne-am întâlnit la Seneca AntiCafe și am stat vreo 4 ore. Inițial ne întâlnisem doar ca să desenam unul în compania celuilailt, însă a venit cineva cu ideea să alegem o temă și să facem fiecare un desen sau mai multe pe tema respectivă (în funcție de ritmul de lucru al fiecăruia). Prima temă la care am lucrat a fost „compasiune”. A fost interesant să vedem ce face fiecare cu tema asta.

Ce aduc bun întâlnirile versus desenul pe cont propriu?

Desenatul de unul singur, acasă, garantează că nu vei fi deranjat și că probabil te poți concentra mult mai bine decât daca ai zgomot în jurul tău. Acum, când ne-am întâlnit cu toții, am vorbit foarte mult pentru că nu ne cunoșteam cu toții între noi, așa că în prima parte ne-am prezentat și am aflat un pic din povestea de viață a fiecăruia. Desenul alături de alți oameni te face să ieși din zona de confort pentru că ai și ochii altora asupra ta, iar cei care de obicei stau izolați într-o camera (eu, de exemplu) se pot simți incomod la început. Dar cam ăsta e și scopul, să ajungi să creezi în orice condiții. Alt beneficiu al acestor întalniri este faptul că ne-am adunat în acest grup persoane cu stiluri și cunoștinte diferite, așa că avem ce să învățăm unul de la celălalt. Îmi place și faptul că toți oamenii care s-au băgat în chestia asta sunt foarte de treabă și deschiși, așa că e un loc perfect pentru ca cere feedback. Long story short: genul acesta de întalniri poate că nu sunt cele mai bune din punctul de vedere al eficienței, însă e locul perfect pentru a cunoaște oameni cu aceeași pasiune ca tine, de a colabora, de face schimb de experiență si de a-ți face noi prieteni, de ce nu?

Dacă cineva vrea să vină să deseneze cu voi ce trebuie să facă?

Ar trebui să îmi scrie un e-mail pe harasimioana@gmail.com

Pagina Ioanei

Interviu realizat de Simina Diaconu

Draga noastră absolventă Irina Georgescu Groza (puteți citi aici 6 dintre povestirile ei) își va lansa în cel mult o lună volumul de proză scurtă Dincolo de ferestre, la Casa de Pariuri Literare! Am descusut-o un pic.

Cum de ai început să scrii, de unde pasiunea asta?

Aveam unsprezece ani cînd am găsit pe holul școlii o fotografie alb-negru, dezlipită dintr-un carnet de note. Ieșisem din clasă cu buretele murdar de cretă și mă îndreptam spre toaletă, să-l spăl. Mi-amintesc mirosul lui acru și cum stăteam cu poza mică între degete. În timpul următoarei ore, cînd mă uitam pe furiș la fotografie, cînd îmi lăsam privirea să alunece dincolo de fereastra clasei. În pauză am stat cu spatele lipit de peretele holului, mi-era rușine să intru în clasele vecine, dar așteptam să apară băiatul și să-l recunosc. Nu s-a întîmplat asta, dar în ora ce a urmat, am scris prima poezie. Treptat, caietul verde a devenit jurnalul de care mi-era frică să mă apuc. Asta pentru că dacă l-ar fi citit cineva, ar fi putut rîde de mine, așa credeam atunci.

Cînd am mai crescut, am descoperit că pe o poezie cîștigam un covrig sau o plăcintă. Veneau unii colegi și îmi dădeau detalii despre fete de la clasele vecine, vezi că are părul blond, o știi tu, îi plac bujorii, vezi cum strecori, să fie măcar cinci strofe. Ei transcriau poeziile pe foi rupte din caiete și toată lumea era fericită. N-a ținut mult însă, cineva mi-a cerut să rescriu Luceafărul și atunci am simțit că era cazul să mă întorc la ale mele.

Ce scriitori/cărți de la noi îți plac, te inspiră? Poate afinități de gen, de stil, de abordare cu alți autori români?

După ce am scris două nuvele mai lungi, am căutat o confirmare, un drum și răspunsuri la îndoielile acumulate. Așa am aflat de Revista de Povestiri și m-am înscris la un curs de scriere creativă, în anul 2014. Acolo am descoperit proza scurtă, am aflat care sînt maeștrii genului la noi – Răzvan Petrescu, Veronica D. Niculescu, T.O. Bobe, Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Marius Chivu, Sorin Stoica, pe unii dintre ei am avut ocazia să îi cunosc la întîlnirile Creative Writing Sundays, m-am lăsat influențată de ce au scris și de opiniile lor în privința povestirilor mele. Am citit pe rupte proză scurtă în ultimii doi ani, conștientă de cît de mult ratasem în trecut. Lecturile m-au ajutat să scriu mai bine, cursul m-a învățat ce să nu fac în scris și cum să mă autocenzurez.

De ce te-ai gândit să publici, ce înseamnă asta pentru tine?

Prima carte e un cumul de bucurie și emoții fără termen de comparație. Și cînd spun emoții mă gîndesc și la curajul de a scoate la lumină fițuicile muncite cu gînduri de tot felul, și la speranța că există cititori care o vor primi bine, care se vor bucura de ea, o vor așeza în bibliotecă sau o vor da cu împrumut.

„Dincolo de ferestre” își cere destinul și pornește cu toată lumina către cititori, oricare ar fi ei –cartea aceasta este o fereastră larg deschisă spre lume și care refuză prejudecăți.

Ce părere au apropiații despre noua identitate – de scriitor?

Să-mi ziceți visător cu tastatură. Mi-ar plăcea să știu că prietenii se vor lăsa prinși de atmosfera povestirilor mele și că voi reuși să le fac măcar o seară sau două plăcute. Sau cîteva stații de autobuz, pentru că proza scurtă se pretează foarte bine la drumuri urbane.

Care e profilul cărții? Ce gen, ce găsim acolo, cum o să ne facă să ne simțim când citim – ce teme ai explorat?

Acest volum cu douăzeci și două de ficțiuni cu miez de magie, montate la limita dintre real și fantastic, îi caută pe cei care adoră misterul și suspansul. În spatele poveștilor se ascund îngerii. Ei sînt pe urmele deținutului care încearcă să evadeze din realitatea absurdă a unui penitenciar circular, fără ieșire, sau ale surorilor care scapă de atacatori datorită muzicii. Îngerii îl privesc pe bărbatul orb care, măcinat de gelozie, își caută rivalul în propria casă și află că locatarii unei scări de bloc sînt alungați de farmecele unei vrăjitoare.

Povestirile mele vorbesc despre fragilitatea realității, de limitele ei permeabile și de faptul că, odată traversată această barieră, trăirile și convingerile noastre se schimbă. Ideea a pornit de la imaginea ferestrelor ca prezențe tăcute, care par să ne protejeze de vreme rea, de zgomot și de agitație. În lumina lor visăm, așteptăm, iubim, primim vizite neașteptate. Dincolo de ele, în ceea ce nu se vede, se nasc poveștile, pămîntul se învîrte mai repede, învelișul nostru se sparge, descoperim oglinzi noi.

Cum ai ajuns la editura Casa de Pariuri Literare?

În noiembrie 2015 am avut șansa să primesc un răspuns entuziast de la Casa de Pariuri Literare. Citisem numai lucruri bune despre ei, de exemplu că sunt iubitori de proză scurtă.

Ei vor finanța acest volum, la ei am găsit flexibilitatea de care aveam nevoie. Au fost încîntați de propunerea ca sora mea, Kiki Georgescu, să realizeze grafica pentru povestiri și coperta (trimit în premieră două dintre desene). Sînt încîntată de felul natural și deschis al celor din echipa editurii și sînt sigură că pe termen lung vom fi mulțumiți unii de alții.

Când va apărea cartea?

„Dincolo de ferestre” va putea fi găsită, începînd cu data de 22 mai, în librăriile Mihai Eminescu (București), Humanitas și Cărturești, și la Salonul Internaţional de Carte Bookfest, în perioada 1-5 iunie. Voi anunța detaliile despre lansare pe pagina de Facebook „Dincolo de ferestre”.

Interviu realizat de Simina Diaconu

Text de Angelica Stan

Fiecare carte publicată până acum a avut o mică istorie – parțial personală, parțial conjuncturală – și nici cea care urmează să apară în curând la Editura Tracus Arte nu face excepție. Acum însă, povestea cărții chiar merită împărtășită: în vara lui 2015 am decis că cel de-al patrulea meu volum de poezii este gata pentru publicare. L-am trimis la câteva edituri, dar fie nu am ales un moment potrivit, fie nu am insistat destul, căci nu prea mi s-a răspuns. O singură ofertă am primit, dar prin „auto-finanțare”, motiv pentru care am hotarât să mai aștept. În acest răstimp a venit toamna. În septembrie am gasit pe net un anunț despre Atelierul de scriere creativă – poezie care urma să înceapă în octombrie, susținut de Simona Popescu. Cred că nu am stat să mă gândesc nici măcar un minut. De obicei ezit, mă informez mult, consult programul din perioada aceea, constat că nu am timp, că se suprapun activitățile și renunț. Sau aflu mult prea târziu, când înscrierile sunt deja inchise. Sau nu aflu deloc. Sau (cazul concursurilor literare) e cu limită de vârstă, sub 35 de ani, sau doar pentru debutanți.

Acum însa: minune! Toate se potriveau: acces condiționat doar de selecția textelor ce trebuiau trimise, atelierul avea loc duminincă după-amiază (adică un fel de oază în programul săptămânii), din două în două săptămâni (un ritm uman) și foarte aproape de zona unde locuiesc.

După primele întâlniri am simțit că îmi găsesc (sau re-găsesc) un contingent, sau poate chiar o familie. A celor care cred foarte tare în poezie, deși toate (sau foarte multe) li se împotrivesc. Datorez Simonei Popescu, care m-a fascinat de la prima frază, nu doar recâștigarea speranței că poezia pe care o scriu are șanse, ci și o limpezire a direcției pe care o am de urmat. Citindu-mi poeziile din “spații intermediare” Simona Popescu m-a direcționat către tipar, încurajându-mă, dar nu înainte de a opera „pe viu” anumite tăieturi necesare în materia textului, făcând asta parțial chiar în cadrul atelierelor de creative-writing și astfel, transformând acest demers într-o lecție.

Cartea Românească, unde am trimis volumul pentru sesiunea de selecție din toamna lui 2015, a refuzat manuscrisul. Răspunsul lapidar l-am primit la scurt timp după incendiul din Colectiv, unde au pierit doi dintre foarte puținii mei prieteni, colegi de birou, care citiseră și chiar inspiraseră aceste texte (Mihai Alexandru și Cătălina Ioniță). Contrast și durere: lumina caldă și puternică a duminicilor cu noua familie din jurul Simonei Popescu și umbra densă, funestă a pierderii prietenilor dragi. Atunci mi-am dat cumva seama că altul era destinul cărții mele. Și iar am zis să aștept și cu toata ființa m-am căznit să trec peste acele momente grele.

Nu am reușit întrutotul căci, uneori, ceea ce credem că este invincibil – trupul, săracul – cedează și ne încurcă planurile. Cu reticență și chiar teamă de un posibil refuz, cu o stare de sănătate în degradare progresivă, am căutat totuși un alt drum, re-înnodand un fir de conversație avută cu mai multă vreme în urma cu Claudiu Komartin, una din intențiile mele de pe parcurs fiind de a publica volumul la Casa de Editură Max Blecher. Am mers în câteva rânduri la Tramvaiul 26 și teama mea mai veche, de cenacluri, de critici acerbe și demolari de vise, s-a mai domolit. În ziua în care mă internam pentru operație, primeam un mesaj de la C.K. cu invitația de a citi la Institutul  Blecher. Încă resimțind regretul de a nu fi putut onora acea invitatie, la câteva săptămani după, într-o discreție totală, Claudiu Komartin mi-a comunicat că volumul “spații intermediare” a fost acceptat de Cosmin Perța pentru publicare la editura Tracus Arte.

Scrierea cărții a durat propriu-zis doar câteva luni, demersul de publicare vreo trei ani, timp în care conținutul s-a reformat în cel puțin cinci etape de re-structurare radicală și re-scriere, până a ajunge la forma finală. În acest timp, alți doi „lăstari” din această carte au crescut și au „rodit” alte două cărti de poezie pe care le pregatesc pentru publicare. Pare că cineva m-a ajutat, într-un moment când nu mai credeam că e posibil, să tai un nod gordian și să fac povestea să meargă mai departe.

Florin Spătaru, un „obișnuit” al Creative Writing Sundays, tocmai a publicat un ebook de povestiri, așa că l-am invitat să se laude cu isprava.

Cine ești?

Mă numesc Florin Spătaru și am absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti. Am scris articole în Dilema Veche pe teme diverse. Sînt foarte mîndru de interviul pe care mi l-a acordat Stephan Pastis, creatorul Pearls Before Swine.

Ce fel de proză scrii?

Nu e ceva definit și sper că nu va fi niciodată: de la realism sobru și pînă la ispita suprarealistă, îmi place să mă joc cu toată paleta disponibilă. Sînt un fel de cîine andaluz.

De ce te-ai hotărât să publici prima ta carte acum și de ce pe Streamland.ro?

Am încercat să public de mai mult timp, dar unele edituri mi-au spus că nu publică debutanți sau că nu publică proză scurtă. La CWS, Michael Haulică, căruia îi mulțumesc și pe această cale pentru îndrumare, mi-a selectat un text și l-a publicat în revista Argos. Apoi am participat la concursul Univers, pe care nu l-am cîștigat, dar organizatorii mi-au spus că le-au plăcut prozele și că vor să le publice pe o platforma digitală Streamland, cu opțiunea de a apărea și în format tradițional.

Editura mi-a propus această colaborare și s-a ținut de cuvînt. Cu ocazia concursului «Fotografiați de Bresson», o altă editură importantă a promis că va publica antologia cu textele cîștigătoare. Această promisiune nu s-a mai realizat.

De ce scrii?

Pentru că e o modalitate prin care pot petrece cît mai mult timp printre cărți. Mai demult, voiam să mă fac bibliotecar și nu am renunțat încă la acest vis.

Ce așteptări ai după publicare?

Sper ca într-o zi paginile din vreo carte publicată să fie rupte de copii care să facă din ele cornete de tras cu țeava de celuloid sau bani pentru șeptică.

De unde se cumpără cartea?

Cartea se numește Cărămiziu, are aproape 100 de pagini și conține 12 proze scurte apreciate de unii scriitori care au venit la CWS. Volumul e disponibil în format EPUB și Mobi pe platforma Streamland a editurii Univers. Cumpărătorul are dreptul la șase descărcări – pot să fie trei EPUB și trei Mobi sau orice combinație – 4 EPUB și 2 Mobi, etc. Primește linkurile pe e-mail imediat după ce a plătit. Nu are nevoie să descarce vreun soft și să își facă un cont la Adobe așa cum trebuie cînd cumpără de pe alte site-uri. Le poate citi imediat. Link: http://bit.ly/caramiziu

Puteți citi și povestirile publicate de Florin în Revista de Povestiri: aici și aici.

Interviu realizat de Simina Diaconu

George Gänæaard, absolvent al atelierului de scenaristică, ne-a trimis, în calitate de membru fondator al Ipsos Short Film Breaks, un anunț despre competiția de scurtmetraje:

„Ipsos Short Film Breaks lanseaza partea competitionala a primului festival de scurt-metraje intr-o companie privata. Conceptul a fost implementat din 2013 in cadrul Ipsos Romania, parte a grupului Ipsos, a patra companie de cercetare de piata din lume.

Evenimentul s-a concentrat in primele trei editii pe zona non-competitionala, rularea de filme timp de trei luni, de doua ori pe saptamana, in spatiile din companie. Obiectivul nostru a fost sa promovam filme de calitate, independente, experimentale, in principal cele din Romania.

Am putut implementa acest concept prin parteneriatele cu NexT Film Festival (din 2014) si ALTER-NATIVE (din 2015), carora le multumim ca s-au alaturat acestui concept.

Pe langa aceasta parte, am avut peste 20 de invitati din zona de cinematografie romaneasca (regizori, actori, producatori, scenaristi, sunetisti, critici de film, directori de imagine), am realizat primul scurt-metraj lucrat in atelierele ISFB si am facut expozitii de afise de filme precum si o competitie interna pentru a alege artistul care sa realizeze posterul festivalului.

In 2016 lansam ISFB4, introducand si partea competitionala, deschisa atat pentru scurt-metraje internationale dar mai ales pentru cele romanesti. Inscrierile se fac pe site-ul https://filmfreeway.com/festival/IpsosShortFilmBreaks, si anume filme pana in 30 de minute, facute in orice an, indiferent daca au fost sau nu inscrise la alte festivaluri. Termenul limita este 15 aprilie 2016. Avem deja inscrise peste 1700 de filme din peste 20 de tari.

Premiile pentru filmele romanesti vor fi: Best Romanian Short Film si Audience Award.

Toate filmele inscrise o sa fie vizionate in cele trei luni de ISFB4, in cadrul Ipsos, unde suntem aproape 1000 de persoane, in sediile din Brasov si Bucuresti.

Pentru detalii asteptam mesajele voastre la adresa: askisfb@ipsos.com.”

Crenguța a absolvit atelierul de scriere creativă, dar drumul ei prin literatură începuse cu mult înainte. Recent a publicat o carte de teatru, am invitat-o să povestească despre ea.

Am început să scriu teatru încercând să-mi imit idolul, Mihail Sebastian. La 9 ani i-am descoperit piesele într-un volum, primit de la bunicul, pe care îl citeam şi reciteam, cel puţin o dată pe an. Când piesa a apărut ecranizată la TV, toate prietenele mele doreau să fie Mona din Steaua fără nume, eu doream să fiu Mihail Sebastian.

Prima piesă am scris-o în 2002 şi se numeşte Visul unui băiat de la Palat. Este o comedie inspirată din realitate. Am scris-o uşor, în câteva ore, însă personajele îmi erau clare, la fel şi acţiunea. Nu îmi dădeam seama de calitatea acesteia şi am trimis-o în anul în care am scris-o la două concursuri pe care le-am câştigat: Mihai Eminescu, organizat de Direcția de cultură București și Moștenirea Văcăreștilor, organizat de Uniunea Scriitorilor, Ministerul Culturii și Direcția de Cultură Dâmboviţa.

Cele două premii m-au încurajat să continui să scriu. Am continuat cu încă trei comedii: Nunta, Afacerea, Credite Sentimentale.Visul unui băiat de la Palat și Nunta au fost integral publicate în revista Dunărea de Jos de la Galaţi în anii 2005-2006.

Pe toate le-am reunit în cartea numită TEATRU, care a apărut la editura ePublishers și am lansat-o în cadrul Târgului internaţional de carte Gaudeamus la sfârşitul lui octombrie 2015.

Cele patru piese reprezintă o satiră a vieții în România după 1989. Personajele sunt foarte diverse: de la pești și prostituate la artiști și bancheri. Vă invit, să le descoperiţi şi să vă distraţi citindu-le, aşa cum şi eu m-am distrat scriindu-le. Cartea poate fi comandată pe www.elefant.ro, iar pentru cei care preferaţi formatul electronic o găsiţi la adresa www.ibooksquare.ro.

Am absolvit Academia de Studii Economice și Institutul Diplomatic Român și scriu teatru, cronică de teatru, proză scurtă și roman. Am publicat în revistele literare Dunărea de Jos, Steaua, Oglinda literară şi Revista de Suspans. Am obținut 9 premii literare în urma participării la concursurile naționale de literatură.

Eu sunt Crenguţa Sandu.

Lumea văzută de Vvag

Toată viaţa, Vvag a scris. Reţete de bucătărie, numere de telefon, versuri, bucăţi de idee.

Vvag a fost mereu înconjurat de oameni, făcând parte din câte un grup sau echipă de minimum doi. De cele mai multe ori, grupurile s-au dizolvat ca o pastilă de vitamina C într-un pahar cu apă, lăsându-i un gust de acrişoară nostalgie în papile şi pe cerul fără de soare al gurii.

Fiecare din acest grupuri l-au făcut să înainteze, să se transforme şi să evolueze, tatuându-i pe trup, în locuri ascunse de ochii lumii, câte un nume sau o amintire greu de povestit fără bucurie şi emoţie în corzile vocale. Peste toate aceste tatuaje a început să poarte, de mai bine de un an, un tricou frumos croit – un tricou negru, simplu, cu un logo alb, micuţ, în dreptul inimii – mc²film. Un tricou pe care îl împarte cu alţi 4 oameni, şi pe care îl afişează cu mândrie, din ce în ce mai des în ultima perioadă.

Un cuvânt scris pe un perete virtual.

Un nou grup din care cumva face parte – o busolă creativă din care lui i-a revenit partea din mijloc, lăsându-i pe Vlad, Valentin, Alin şi George în extremităţile cardinale. Minunat pentru Vvag e că totul se întâmplă central, cu influenţe din toate direcţiile, cu inevitabile respingeri de poli, dar, mereu, cu satisfacţia lucrului făcut din suflet, liber şi independent, cu improvizaţii reuşite pe alocuri şi oameni inimoşi, care au ales să mizeze pe el şi care s-au implicat fizic şi afectiv. Vvag îl numeşte studio independent de producţie cinematografică, centru de scriere creativ-participativă, script-tank, instituţie specializată în feedback şi dezvoltare, apartament cardiac. Pe scurt: mc²film, căci în online e mai greu cu „puterile” matematice.

A început totul în dimineaţa în care Antoine Le Bos a spus primul Bonjour, înainte de a ţine un training intensiv de scriptwriting şi pitching. Se întâmpla în cadrul workshop-ului Second Draft, pus la cale de fetele de la CTRL+N. Alin, Valentin şi George scriseseră fiecare câte un scenariu de scurt metraj şi dădeau nas în nas pentru prima oară, înconjuraţi de oameni „din domeniu” sau aspiranţi. Deja a doua zi vorbeau de posibilităţi de colaborare, punând la comun poveştile şi echipamentul pe care îl deţinea fiecare, amestecându-şi cunoştinţele şi conştiinţele, trăgând linii imaginare până la alţi oameni şi proiecte.

O perioadă, au tot vorbit. În toamna lui 2014, Vlad şi Alin au mers la Costineşti pentru a încerca un documentar despre Gala Tânărului Actor – HOP. Totul, cu microfoanele, luminile şi obiectivele lui George. Le-a ieşit arlechiñata– un eseu intim despre experienţa trăită acolo, un vis încălcit, un fel de trailer zgomotos despre liniştea de la Vox Maris.

Scrisul a constituit alibi-ul. Primele încercări de scriere în această formulă, implicând şi alţi oameni de prin ateliere şi workshopuri au adus o extindere a grupului de interesaţi. Vlad a dat join oficial şi primele discuţii punctuale despre filmarea unui scurt-metraj, pe baza scenariului scris de Valentin au început. Frumos. Elegant. Fără bani din surse externe. Începea distracţia şi munca. Se împărţeau roluri şi fiecare simţea că va avea de învăţat. Vvag a mers la mare şi-a dormit pe plajă. Primul proiect comun (Duşmanul) a apărut înainte ca grupul să se nască oficial şi a beneficiat de bunăvoinţa multor oameni serioşi, atât în faţa cât şi în spatele camerei.

După un prim experiment reuşit, George a făcut un event pe facebook şi a convocat o reuniune strategică. Aici s-a dat cu pumnul în masă, cu markerul pe foaie, cu propuneri de nume de pereţi şi calcule în cap. În filme, treaba asta s-ar numi dragoste la prima vedere.. la ei se va numi la fel!

Vvag s-a declarat mulţumit de acea întâlnire şi a renunţat, cu timpul, să se mai întrebe de ce nu au ales numele lui. A rămas mc²film. Reprezintă modul în care cei patru văd şi înţeleg lucrurile, oarecum invers faţă de ce spunea Albert – le place să creadă că au capacitatea de a vizualiza limbajul abstract al matematicii sentimentelor şi minţii lor şi a le transpune în imaginile vizuale. Aveau nevoie de-o umbrelă, de-un nume, de-un branding elementar. Nu voiau să se blocheze în chestiuni de formă, întrucât energia lor îşi freca deja mâinile pentru idei cu fond ce necesitau punerea în practică.

În toată această perioadă, scrisul a continuat, fiind mereu prezent pe fundal, indiferent ce făceau. Ideile unuia au devenit ideile tuturor şi patru creiere s-au aruncat în furtuni. S-au îndemnat unii pe alţii să se înscrie la ateliere şi le-a ieşit (Transilvania Talent Lab, The Pitch – Next Festival, Play Atelier 2, NISI MASA Experimental Film Workshop, TransEuropa Caravans, Production Hub, Play Atelier 3), să se ducă la castinguri (le-a ieşit cu reclamele), să participe la pitchuri. S-au ambiţionat să scrie scenarii de lung-metraj şi serial TV şi au început lucrul la un omnibus (Ţigara de După), aflat în producţie în acest moment. Dacă ar fi să spargă în bucăţele omnibusul, unul din scurt-metrajele care îl compun e deja gata şi a prins câteva festivaluri din România şi din străinătate şi alte trei sunt în block start. Altele sunt pe masa de montaj, pe hârtie sau în faza de pre-producţie şi se realizează prin colaborări pro-bono cu oameni din afara grupului – actori, directori de imagine, sunetişti, scenografi, oameni minunaţi fără de care cuvintele scrise aici nu ar fi decât wishful thinking, oameni cărora vor să le mulţumească de fiecare dată când îi întâlnesc pe stradă.

În continuare, scrisul alimentează rezervoare. Lucrează, în paralel, la câteva scenarii de lung, mediu şi scurt-metraj şi munca la ele devine din ce în ce mai îmbucurătoare, cu fiecare invitaţie primită la workshopuri de dezvoltare. Are loc o rotaţie de cadre în interiorul grupului, o schimbare a locului din care vedem filmul, un fel de „scaunele muzicale”, singura diferenţă fiind aceea că nimeni nu rămâne pe dinafară.

Toate celelalte grupuri din care Vvag a făcut parte îşi desfăşurau activitatea, în mare parte, în weekend, după serviciu şi de sărbătorile legale, când timpul era mai blând cu el şi creativitatea împinsă în mediile audio-vizuale mai ceva ca bucăţile de carne tocată în maţele de viitori cârnaţi. Dar acum, pentru că toţi vor mai mult, în aceeaşi direcţie, s-a schimbat puţin abordarea – implicarea şi punerea în scenă/platou au loc mai des, zilele corporatiste au devenit mai puţine şi mai condensate, lucrul în echipă mai eficient şi resursele mai inteligent folosite. Următorul pas ar fi găsirea unui sediu şi intesificarea eforturilor, depozitarea muncii continue într-un safe seif uşor de accesat, cu pufuri, internet, premiere pro, mese ikea, photoshop, curent electric, toaletă şi-un nume mic, scris, în dreptul inimii, pe perete. Dar despre aceste intenţii, puţin mai târziu.

Toate cele de mai sus nu sunt altceva decât amintiri. Imagini vizuale abstractizate şi trecute matematic, prin litere virtuale într-un document Word. Scrise. Abrutizate şi puse la uscat în faţa cititorilor de povestiri.

Scrisul l-a făcut pe Vvag să iubească faptul că trăieşte şi poate muri în fiecare clipă.

/* Vlad, Valentin, Alin şi George sunt absolvenți ai atelierului de scenaristică „Play”, cu Cecilia Ștefănescu și Igor Cobileanski. */

de Emil Duhnea, absolvent al atelierului de SF&F, ediția a 2-a

În revista Galileo Science Fiction & Fantasy numărul 8, care va fi lansată şi pusă la vânzare la târgul de carte Gaudeamus, va fi publicată povestirea Şoseaua pe care curge lapte şi miere, un text „mainstream” pe care îl concepusem pentru ediţia a doua a concursului de proză scurtă Liternautica (unde am înscris până la urmă textul Gyokuon). Întâmplarea a făcut ca editorul revistei Galileo, Michael Haulică, să îl vadă mai întâi şi să hotărască să-l publice în Galileo nr. 8, explicând într-un interviu pentru GazetaSF: „În Galileo 8 o să public un text mainstream, scris de Emil Duhnea, unul dintre absolvenții celei de-a doua serii a Atelierului SFF. De ce-l public? Ce caută într-o revistă de SF&F? Da, poate n-are ce căuta, dar e atît de fain scris… Și n-am rezistat tentației de a împărtăși bucuria asta a mea cu aceia pentru care fac revista și sper ca toți cititorii să se bucure de apariția unui scriitor excelent (publicarea asta este debutul lui) și să-i caute apoi povestirile SF.”

Altfel spus, îi sunt dator cu o povestire SF…

Dincolo de scrisul fain, Şoseaua pe care curge lapte şi miere este o poveste care are la bază o încercare conştientă, şi dificilă, de a adopta stilul lui John Steinbeck. Dincolo de subiectul povestirii, pe care îl voi prezenta mai jos, am încercat să fiu mai descriptiv decât îmi stă în fire, să anticipez în mici detalii elementele cărora urmează să le fie acordate importanţă în final, să utilizez un limbaj poetic împletit cu substratul biblic (caracteristic lui Steinbeck, dar şi subiectului discutat) şi să dramatizez în sufletele unor personaje o temă mult mai grea decât ar putea ele duce. Naraţiunea la persoana I mi-a permis cu foarte mare uşurinţă să creionez în aceeaşi întindere de cuvinte două personaje diferite, iar prin stilul oral am putut să mă apropii de acea atmosferă de intimitate pe care reuşeşte să o creeze Steinbeck în lucrările sale.

Nu întâmplător l-am ales pe Steinbeck drept model, ci datorită subiectului abordat: vagabonzii, imigranţii, aşa-numiţii okies ai Marii Depresiuni. Iniţial am conceput ideea textului în jurul unui vagabond pe străzile Manhattan-ului la momentul Crahului din 1929. O parte din elementele acelei idei le-am păstrat, cum ar fi codul ocult întrebuinţat de vagabonzi pentru a semnala sau comunica diferite informaţii, sau alte detalii istorico-sociale prezentate implicit în text din cultura vagabonzilor. Aceasta este una bogată, impresionantă şi fertilă pentru diferite tipuri de poveşti – lucrările sociologului american Nels Anderson sunt o sursă foarte bună pentru asta. Tot el detaliază şi expresia din jargonul vagabonzilor „drumul pe care curge lapte şi miere”, pe care am luat-o drept titlu şi am adaptat-o la şosea (de la asocierea iniţială cu trenurile şi căile ferate) pentru a o aduce în contextul Marii Depresiunii şi a Şoselei 66 care a servit drept rută principală a imigranţilor din Dust Bowl.

(sursa)

Revenind la Steinbeck, l-am folosit pe autor drept model nu doar în ceea ce priveşte stilul, ci şi pentru unul dintre personajele textului. Steinbeck-jurnalistul, care reiese mai mult în seria de articole The Harvest Gypsies sau în jurnalul Working Days, a fost inspiraţia pentru personajul naratorului care, într-un prim draft al povestirii, era un jurnalist de ziar, şi nu de radio. Schimbarea către radio am făcut-o destul de repede şi uşor atunci când mi-am dat seama că am nevoie ca textul să fie un pic mai dramatic decât un articol de ziar, mai ales atunci când discursul naratorului virează într-o direcţie teatrală.

Cu toate că şi în acest caz am lăsat deoparte aspecte pe care aş fi vrut să le explorez, asupra cărora voi reveni cu altă ocazie însă, Şoseaua pe care curge lapte şi miere este cu siguranţă cel mai bun text al meu şi cel mai atent scris. Aşa că vă invit să găsiţi revista Galileo nr. 8 la Gaudeamus, şi după ce vă va convinge Şoseaua pe care curge lapte şi miere, să îmi căutaţi şi povestirile SF.